Concerto

una după alta
curg imaginile
una după chipul și
asemănarea celorlalte
bubuie
bisturiele taie cerul
pe partea moale
sub catifeaua neagră
carnea descompusă
gândurile
se târăsc în formă de viermi
ciugulesc somn
dar ar putea înghiți o balenă
râgâie valurile
căscând a plictis:
"dar tu ce credeai, milimetru de vibrație
ce ești? că dacă nu trăiești decât pe optime,
devii imun la moarte?"
nu le răspund. urlu
în șoaptă. imaginile ca picăturile
cad în ropot. tropăie cascada
puțind a eternitate
în timp ce eu aștept să
stea ploaia.

lumea în care încă nu cred

 văd ce ai iubit

şi mă strâng în jurul zilei de ieri

ca lămâia în jurul limbii.

văd cu ochi lichizi ce ai urât

şi nu mă apropii decât cu o geană de lumină

apoi fug pentru că mă frige trădarea care ar fi

în ochii tăi care nu mai sunt

şi când gândurile la tine îmi sunt perne de lemn

îmi aştern o poezie moale

în care să îmi doarmă

dorul

ce încă mă loveşte cu picioarele dinăuntru

şi refuză să se nască.

viaţa în jurul cozii

în jurul cozii se-nvârt

visurile domesticite

te guduri ca pisica

la picioarele unui gând

tu în pijamale

când soarele

îţi zâmbeşte larg

a amiază

îţi intră lumina în riduri

plină de ironie

în timp ce scrii

un vers care nu rimează

despre cum va fi

ce gust va avea succesul

atingerea texturii de catifea

întors rebotezat

de pe culmile curajului

bei un pumpkin spice latte

ca o revelaţie materializată

în formă de lichid

dar doar ca să

plantezi seminţe de posibilitate

în solul fertil din spatele ochilor tăi

te întinzi pe pat

precum margarina

pe o felie de pâine

şi se rupe ceva din tine

căci somnul a rămas

singura grădină în care mai

visezi

ritual

noaptea din ceaşcă

e albă. am făcut spumă

laptele care a curs

din ochii tăi în muşchii mei.

i-am rupt cuvintele de calciu

până am gustat acidul din ele.

zeama de boabe râşnite din ceaşcă

e uleioasă ca somnul meu,

nu mi se lipesc visele de pereţii

din porţelan

şi uite-aşa mă trezesc la prânz

că încă nu am făcut nimic

decât să simt.

zahărul din ceaşcă

e trădător. mă provoacă

să regurgitez amintiri

cuneiforme -

le compar cu gânguritul

de când nu puteam mai mult

şi nu mi s-au sincronizat emisferele

cerebrale în dansul dimineţii de cupru

să înţeleg de ce comparaţia asta

este o poveste fără final,

nu sensul de la finalul poveştii

noastre - nu am cum să găsesc

zaţ de iertare la fundul ceştii.

chinurile noptii

corpul meu este doar o vază
în care floarea somnului îşi deschide petalele
una câte una, până la ultima
picătură de amorţeală -

dar flăcărilede durere ale patului
îmi redeschid cu încăpăţânare ochii
precum un soare senil în miez de noapte
care a uitat cum se apune.

vis semilucid

îmi împodobesc noaptea cu tine

ca un copil care crede
în moş crăciun

chiar dacă eu îţi cumpăr rama de aur
şi sunt cea care îţi pune poza sub brad
demult.

întind prezenţa ta
ca beteala
pe ramurile şi venele de întuneric ale nopţii.

noaptea
e oarbă
şi nu ştie ce-i aia negru şi ce-i aia culoare

aşa că mă las în voia valurilor.
mă las să uit că dau din braţe
până se fac valuri de bucurie
în lacul ăsta vulcanic din mine.

ştiu că visez. ştiu
că aici sunt dumnezeu,
dar îmi rimez un coşmar
din idei uzate, stereotipuri şi sărăcie -
doar să nu-mi ţin ochii mai mult decât
întredeschişi

să nu văd prea clar
prin blândeţea păturii.

să aproape-cred că pot să şi mor
ca să simt că trăieşti.

ca un puşti de şapte ani
care, deşi a observat
aluniţa lui taică-su pe obrazul lui moş crăciun,
îşi desface cadourile ca în fiecare an
sau poate chiar
cu un zâmbet imperceptibil mai larg
decât iarna trecută.

te-ai întrebat vreodatǎ de ce versul este o artǎ orizontalǎ?

dimineaţa
a murit în venele mele.
respira
prin porii lunii, din ce în ce mai încet,
iar ochii mei, ca nişte copii în prima zi de grǎdiniţǎ,
n-au vrut
sǎ se dezlipeascǎ de mama pleoapǎ
pânǎ când a fost prea târziu
şi nu mai aveau ce vedea
în afarǎ de doi nori puşi de-a curmezişul cerului
şi soarele gropar
ars şi beat
anunţând la portavocea pǎdurii
cǎ s-au încheiat orele de vizitǎ în fiinţa mea.
sǎracu’ strǎlucitor cu capul în nori
vroia sǎ zicǎ
“cine a apucat sǎ intre, rǎmâne!”
dar i s-a împleticit limba, încǎ prea asprǎ
de la ploiaia de 95 de grade
pe care a sorbit-o asearǎ dintr-o suflare
a vântului.

dar astǎzi
mǎ întreb, ce se face poetul
când viaţa cântǎreşte în balanţǎ
mai grea decât cel mai nǎstruşnic cuvânt
pe care l-ar putea inventa
vreodatǎ?


a
s
t
ǎ
z
i

m
ǎ

î
m
b
r
a
c

î
n

c
u
r
c
u
b
e
u
l


p
e

c
a
r
e

l
a

p
r
e
ţ

d
e

a
t
â
t
a

f
u
r
t
u
n
ǎ

tu
mi-l
dǎruieşti.

nesaţ şi nepotrivire

tu îmi eşti duminicǎ
în mijlocul sǎptǎmânii -

un fel de somn
brodat cu multǎ rǎbdare
pe pânza inimii.

mǎ îmbrac în tine
ca într-o hainǎ regeascǎ
moştenitǎ de la mine însǎmi
dar pe care aproape
nu o merit.

eu, vǎd bine, îţi sunt ţie luni
trǎdǎtoare, la sfârşit de sǎptǎmânǎ,
ca un fel de linişte mimatǎ
cu care îţi înveleşti oboseala.