Bucuria de a Dărui

 

Un creion. Un pumn de caise.

O batistă. Un pahar de zmeură

la plimbare împreună prin piață 

între mirosuri care se pierdeau

unele într-altele și în amintirile 

mele din viitor.

Pe drumul vieții împreună,

ți-ai lăsat o amprentă de iubire

pe atâtea lucruri de zi cu zi

care vorbeau despre rutina noastră 

până am crescut 

și m-ai cunoscut.

Lucrurile s-au schimbat,

cântecul constant al inimii tale 

ascuns undeva într-un colț de felicitare

scrisă de mână, niciodată. 

Îmi amintesc de mine copil,

visând la un dar mai plin de bucurie și vis.

Îmi amintesc de mine adultă, psiholog

cu prea multă cerneală sub păr 

și prea puțin curaj să intru 

în camerele umbrite ale inimii,

vrând să știi că prezența ta

nu trebuia învelită în ciocolată 

ca să conteze.

Acum te aud.

Închisă după gratii de distanță,

doar cu o mână de bani și o imagine 

cât o mie de cuvinte strâmte 

prin care să șoptesc anonim tot ce

e poezie vie în mine,

înțeleg în sfârșit 

limbajul creioanelor cu modele colorate

și al ascuțitorilor și mai ales

al felului cum ai început să ții 

ritmul dansului meu prin noi identități și nevoi.

Până la urmă, fiecare prin ceața rănilor ei,

ne-am văzut una pe alta.

Contraste

 

Întunericul, liniștea și iarba.
Pământul nebărbierit,
mama care nu a fost
și brațele de piatră.
Fără verbe. Aproape fără spațiu.

Dar strălucim mai puternic în amintiri.
Am inimă de flori și brațe de piatră.
Sunt loc de odihnă pentru cei fără adăpost.
Sunt o rugăciune către nimeni
lungă cât o picătură de rouă înghețată.
Ești fiecare fruct dulce care îmi crește
ca o mângâiere pe obraz
din rădăcini hrănite cu carne din carnea ta.

Să mă simt vinovată?
Tu te constelezi pe cerul fiecărui zâmbet
pe care îl greșesc mai mare
decât am știut să îți arăt ție vreodată.


 

Eroi în surdină

Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.

Degustare de Viaţă

Erai o străină
și m-ai invitat la o poveste tristă,
dar nu te cunoșteai atât de bine încă
așa că ai pretins că mă inviți la o cafea
cum nu mai băusem eu niciodată.

Amarul din ea și amețeala din baia cu bec verde după
meritau savurate la fel de mult ca dulceața laptelui.
Mama vacă. Iubirea care n-a fost.

Mi-ai spus povești pe care nu le meritam
și mi-ai dăruit idei în care încă nu întrezăream diamantele.
Am plutit puțin mai lin pe lacul
unei vieți solitare, respirând adânc
același aer ca tine.

Tu care după ploaie simțeai curcubeul în oase
într-o cameră fără ferestre
cu oameni care nu vorbeau aceeași limbă ca tine
deși foloseau aceleași cuvinte
și aceleași poziții
și prin venele lor curgea același sânge.

Eu nu am știut niciodată unde cade lumina,
în ce punct se despică precum un pește mort
în căutare de icre, și găsești în el
perle de promisiune divină.
N-am știut nici când lumina din tine
a căzut pe umbră infertilă - doar pentru un moment -
și un ecran alb-negru te-a despărțit de spectrul vizibil
și de semințele de văz pe care ochiul de om
încă nu le poate culege.

Nu am citit printre rânduri
decât ceea ce nu se scrisese încă în mine
și un strop de empatie de la tine,
care m-a mângâiat ca pe o floare în furtună
la finalul călătoriei tale, în mijlocul pădurii care
sunt.

M-ai invitat la o poveste tristă
cu iubire și tâlc și mă bucur
că am rostit câteva propoziții în cor
care, pe papilele mele gustative, au fost
peisaje de primăvară
cu aromă de speranță subțire, pe care nu am văzut-o
dar, iată, o simt în mușchi,
vocea ta curgând ca un fluviu prin mine
cu tot ce a fost mai melodios în izvorul
întâlnirii noastre întâmplătoare.

locus de control: justificare

singurătatea care curbează spatele şi tranformă vocea

m-a învăţat despre mine

şi despre toate acţiunile simple de care, alergică, nu mă ating

nici cu un capăt subţire de respiraţie.

sincronicităţile, amintirile vii care mişcă în mine

chiar când cred că am devenit statuie de gheaţă

şi piesele de puzzle care s-au potrivit

în tabloul ăsta veşnic neterminat, fericirea,

m-au învăţat despre noroc.

*

nu te pot atinge decât prin pelicula transparentă

care este nepăsarea mea mimată

la infinit, la infinit, la infinit

îmi vei auzi vocea doar când va fi ecoul al o mie treisprezecelea

şi sunetul va fi părăsit demult ţinutul urechii umane

şi tot ce va mai rămâne din mine cea separată de tine

va fi tremurul imperceptibil al unui fir de iarbă.

*

ce-am făcut eu, doamne, să îmi cadă lumina lunii pe chip

tocmai când am vărsat tot ce fusese apă în sufletul meu?

demult nu mai pot

face valuri.

ce-am făcut eu, doamne, să îmi sărute tâmplele

o umbră a buzelor ei de argint

tocmai când am jurat să mă prefac

în sora de sânge a beznei?

*

nimic nu-i scris în piatră.

dar nici oamenii care cioplesc de zor

crezuri febrile în piatră

nu-s în toate simţurile,

cuvintele lor sunt julite.

poezia lor, o rană.

publicul lor, o mână de manifestări

ale sadismului

*

uneori iepurele îmi sare atât de imprevizibil

într-un moment atât de nepotrivit ales

în braţele rupte de durere -

cât de greu este să îl ţină mereu

pe nimeni la piept, spre inimă, în sânge! -

încât nu îi văd sensul nici mult după ce

mi-a mânjit obrajii cu zâmbet neuniform

şi atunci îmi vine

să cred în magie.

bucăți de bine

bucăți de bine

mi-ai dăruit, mie, pe mine

într-un an cu mai mult tunet

decât putea duce ploaia

mi-ai albit încet respirațiile carbonizate

una câte una

mi-ai împletit câteva petale în părul nepieptănat

când aveam fobie la flori întregi

din bucăți de bine

potrivite câș

ca prima mea pictură

de care am fost mai mândră decât dali

trei acuarele în margine

un copac nefructifer

și adăugate de tata: casa, gardul, copilul

care eram eu

ai sădit cactuși

în solul deșertic

din ținutul neîncrederii mele

chiar în miezul spinilor mei

unde nu am putut să rănesc niciodată pe nimeni

m-ai tras de sevă

m-ai tras de timp ca de mânecile de la pijama

cu zece mărimi prea largă

și ai pus între

viața suculentă din mine

unde se adăpostește apa

de uscăciunea lacomă a soarelui

bucăți de bine

mi-ai dăruit, mie, pe mine

o sămânță de speranță

neîncolțită

fără contur

m-ai lăsat să fiu ceață

doar mi-ai arătat

în căldura vocii tale

ce vedeai prin mine

big bangul pe care îl puteam

dintr-un nod de dureri

explodând

și din big bang, iată

atâtea miliarde de ani lumină

atâtea tentative de sistem solar

și într-un sfârșit, îți mulțumesc!

o floare

și mâna mea care se întinde, deschisă

pentru că mi-ai împletit în părul nepieptănat

tu, una câte una, câteva petale

să am după ce spune mulţumesc

urările tale, păsări călătoare,

sunt străine de mine.

îmi plutesc în ochi

ca un blestem să trăiesc

fericită până la adânci bătrâneţi

fără mine, cu o singură şi subţire

voce fără ecou, ghemuită

pe o bancă în intersecţia aglomerată

dintre a fi, a iubi şi a nu.

ţin mâna întinsă după trandafirii

îmbrăţişărilor tale

şi trecătorii se prefac că nu au

nici măcar monede ruginite de timp

măsurat în nanosecunde.

urările tale, firimituri de căldură

pentru păsările călătoare din mine

ce vin din când în când să bârfească

despre speranţa pe care au mirosit-o

în aerul vreunui alt continent,

mă hrănesc. mă pomenesc.

îmi resuscitează inima. şi inima mea pompează

încă o picătură de sânge, doar una,

o halucinaţie auditivă cu aromă de ecou

care pentru astăzi pare a fi

de ajuns.

despre jurnalul recunoştinţei.

mă păstrez între pagini de lemn pietrificat.

cuvinte vii ale căror celule au fost înlocuite
de tradiţii cristalizate, în care cu greu se mai poate

citi istoria.

mi s-a atrofiat mulţumescul pe limbă.

îmi creşte ca o ciupercă

pe pielea de cerneală a voinţei

care curge prin călimara cu capac închis

doar pe trei sferturi, cât să mai simt

mirosul pocnitorilor în zăpadă (dar demult nu mai ninge)

şi sunetul unei felii de cozonac în timp ce se naşte ca felie

(demult ştiu că nu există magie

nici dacă mi se luminează creierul pe un ecran

ca instalaţia de becuri când îmi amintesc

şi las să îmi picure fericirea din vârful degetelor

arătătoare, seara sau, dacă s-a adunat prea reală

bucuria şi nu încape, după trei luni, când nu mai doare

febra musculară la inimă, de atâta iubit).

anul ăsta a murit bradul şi am pus unul artificial în faţa uşii.

nu mai miroase a copilărie şi a mister. aşa am făcut

mai ales în stomac:  am stins lumina înainte să vină

anul nou şi i-am descântat speranţa şi

nici poveştile pe care le depăn din fir de amintire, pe pânza

jurnalului de recunoştinţă, nu mai miros a emoţie

şi nu se mai spală pe silabe după fiecare credinţă

disfuncţională.

am scris până când s-a şters din scris toată terapia

ca o pată de vişinată de pe bluza preferată

fix la un minut după ce ţi-ai dat seama că nu te mai încape.

un alt fel de dor

astăzi

te văd în fiecare om

care îmi adresează un cuvânt cu margini netezite.

mă privești ca atunci, cu ochi de foc mocnit, 

încăpățânat, gata să mă învăluie dacă încearcă gerul

să-mi muște o firimitură din inimă.

doar că astăzi

nu ești tu. este un străin care se apleacă

să-mi recupereze vreo semilună

ce mi-a căzut din zâmbet și s-a ciobit puțin de gresie.

nu ești tu. este o cunoștință 

care nu mi-ar recunoaște sufletul nici dacă i-ar sta sub nas

dar care merge cu mine la braț, să nu alunec 

pe patinoarul fiorilor.

nu ești tu, dar te recunosc după iubire

în fiecare mână care se întinde

spre mine ca spre o floare de cireș

flirtând cu vântul ...

doamna echinocțiului

când renaște luna și urlă la lupi,

doamna echinocțiului rămâne egală cu ziua.

unește puncte autumnale pe o foaie de suflet

subțire cât întunericul, rezistentă ca lumina

dintr-o picătură de rouă

ce preface tot frigul în viață -

ea găsește acul de soare

într-un car cu frunze arămii.

doamnei echinocțiului îi doresc

destulă seninătate, să își distingă

stelele de nori

și să știe mereu unde se termină noaptea ei

și unde încep mofturile vreunei furtuni

care nu-i aparține

și curcubeul, da, îi doresc

câte un ocean de curcubeu

pentru fiecare picătură de ploaie torențială

prin care a călătorit 

ca să ajungă aici, lângă mine.

... şi aşa, am prins rădăcini.

privită de soare

pe după umeri.

o rază a lui,

o şuviţă din părul meu.

ne întindem peste timp

ca elasticul şi, deşi

nu ne vom atinge

decât cu o amprentă

a unui vârf de vis adolescentin

- nimic mai mult -

eu am transformat

un fascicul din strălucirea lui

- cât un ou, doar atât -

într-o curgere de verde

prin venele mele ...

Lor

Din carnea şi sângele meu fac portretul

lor, al celor pentru care ţin soarele pe umeri

chiar şi când se înnegreşte în miez ca o gaură.

Lor, celor care din umbrele lor au împletit

leagăn pentru lumina mea,

le promit

că voi fi răsărit şi mâine

cu miros de cafea şi de curcubeu proaspăt.

ia timp până rămâi fără cuvinte

ia timp până rămâi fără cuvinte.
liniştea fierbe încet
la focul mic al unui dans
pentru două inimi albastre.

ia timp până rămâi fără cuvinte.
secundele mele fără tine.
orele tale cu mine.
calendarele noastre prea murdare
unul de cerneala celuilalt.

ne pictăm în afara conturului
şi plângem ca nişte copii
care cresc cu un milimetru
(unul sub ochii celuilalt,
unul în umbra celuilalt)
şi îşi dau seama că nu sunt mari pictori
(dar tu eşti văzul meu cel mai clar,
eu sunt lumina ta cea mai lumină).

durează o viaţă într-o zi
până înţeleg, până te găsesc întreg
într-o firimitură din durerea mea.
viu. o apă curgătoare prin mine
care nu se lasă până nu-mi potoleşte setea;
eu, o sete care te iubeşte
chiar şi când trebuie să îngenunchez,
să mă aplec după tine în noroiul
cel mai noroi din mine.

despre tǎcerea ta care mi-a ţinut de cald

despre tǎcerea ta
care mi-a ţinut de cald
atâta timp,
nu pot vorbi
decât
în limba liniştii.

*

ne privim
fragmentat
ca într-o picturǎ abstractǎ.
mi se îneacǎ încet culoarea
în marea ochilor
şi, de fiecare datǎ, eu refuz sǎ mǎ înec,
dar tu eşti cea care a înotat
cât pentru
o lume întreagǎ.

pǎcat cǎ nu am fost niciodatǎ
destul de inspiratǎ
sǎ îmi îmblânzesc plǎmânii.
pot sǎ inspir numai o anumitǎ cantitate de aer proaspǎt.
ştiu sǎ expir un numǎr limitat de cuvinte
şi, uneori, dupǎ câte un tsunami pe care nimeni nu l-a prezis,
mǎ sufoc. mi se înnoadǎ silabele.
miselipescseminţeleunadealta
şi parcǎ nu am fructe
destul de aromate.

*

îmi eşti ca spectacolul de fulgere
care a fǎcut furtuna de varǎ sǎ merite
mersul pe tocuri prin ploaie şi hainele ude leoarcǎ.
îmi eşti ca frumuseţea spectacolului de fulgere -
destul de aproape cât sǎ strǎluceascǎ şi pentru mine.
destul de departe sǎ nu mǎ ard.

pentru tǎcerea ta care mi-a ţinut de cald
când mi-era cel mai frig,
eu nu pot nici sǎ
îţi mulţumesc.

loc de onoare

soarele, mândru de miezul zemos al zilei de vară.
se caţără pe cer ca un copil expert în arta copilăriei
şi îşi dă drumul uşor pe toboganul de nori al cerului
până în ochii celui mai amărât nevoiaş.

îţi mulţumesc ţie, soare, că mi te-ai topit în inimă
şi te-ai simţit destul de acasă
încât să mă onorezi cu o umbră.
îţi mulţumesc ţie, soare, că stai la masă cu mine
cocoşat şi cu dinţi de aur
şi scuipi sâmburi mici de întuneric
în aceeaşi scrumieră de orizont la apus
în care şi eu
îmi zdrobesc chiştoacele de vis.

suspin de recunoştinţă

bucuria leagănă pânzele.
barca nu se mişcă
pe marea asta a mea
cu valuri învolburate
pe care nu le las să curgă.

nu încape în nicio metaforă
felul tacit
în care tu mă sprijini
şi eu îţi mulţumesc.

piatra sângelui

(poftǎ de viaţǎ, foame de tine)



îmi rǎmâi în palme
ca un popas pe linia vieţii.

liniştea ta cântǎ
în acord cu mine
la harpa stelelor.

mǎ îmbǎt de luminǎ.
tu mǎ cerţi cǎ fac exces
de rai. de tine. dar nici nu ştii.

gustul tǎu îmi înfioarǎ amprentele.
rǎmâi ca un ecou
tremurat, în miezul vocii mele.

oare este moral mǎcar cât negrul
sub unghie, sǎ te pǎstrez
secret ca o surprizǎ plǎcutǎ?

tu eşti plǎmânul pǎmântului din mine.
eşti soarele la apus, inspirat
sǎ chemi luna sǎ te completeze
când nu te simţi imun la întuneric.

tu eşti şi nisipul
care curge prin venele clepsidrei.
tu îmi eşti sevǎ.

tu, parfumul eternitǎţii.
dǎinui.
te pricepi sǎ rǎmâi în orice colţ de fiinţǎ
atingi.

şi cel mai mult mǎ atingi
când, cu toate miracolele
cǎrora le-ai fost
uneori martor, alteori dumnezeu,
încǎ îmi stai suficient de aproape
sǎ primeşti cǎldura palmelor mele
ca pe un cadou mult râvnit.

de la tine învǎţ
cum sǎ vǎd printr-un vitraliu opac,
cum sǎ dansez în paşi de mers
şi alte arte nebǎnuite de artista din mine.
mǎ aduni cu mine însǎmi în sufletul tǎu
şi-ţi dau yin la puterea yang.

alǎturi de tine, deschid încet ochii,
ca şi cum m-aş trezi dintr-un vis frumos
şi mi-aş da seama cǎ de fapt era
coşmar.

fie, nu am aripi.
alerg.

îţi mulţumesc.

o bogǎţie de contraziceri

mǎ arǎt ţie
aşa cum sunt eu,
fǎcutǎ din nisip.
dacǎ am fost piatrǎ vreodatǎ,
îţi dau voie sǎ vezi
cât de mult
m-au erodat valurile
iubitului ocean
care nu a fost al meu niciodatǎ.

ce frumos ştii tu sǎ spui nu!

contrazici fazele lunii
din inima mea.
contrazici atât de firesc
furtuna din care vin eu,
udǎ pânǎ la suflet şi înfriguratǎ.
contrazici întunericul
care îmi atârnǎ pe braţele astea
de om rǎmas singur.

contrazici tot ce credeam
cǎ ştiu despre univers,
tu, cea mai luminoasǎ descoperire
de la big bang.

dac-ai şti tu
cât de bine m-ai vindecat
de sfârşitul lumii
mǎcar pentru o clipǎ,
mǎcar pentru o sǎptǎmânǎ,
mǎcar pentru un strop
de îndrǎznealǎ.

îţi mulţumesc
cǎ, în felul tǎu
miraculos de simplu,
tu îmi eşti da.

copilul tace.

când un vulcan erupe în inima mea
şi mă arde pe rugul respingerii
de vie, din interior, iar din afară tu vezi
doar că îngenunchez în formă de cenuşă
ca şi cum aş fi o actriţă care îşi joacă singură
efectele speciale;

când mor
atât de lent încât pare că renasc
de o mie una de ori
ca şi cum s-ar fi supărat doamna karma
că i-am furat iubitul ochi al furtunii
şi ar fi făcut o glumă proastă cu dumnezeu
pe seama mea;

când mă spăl de păcate
cu inundaţie după inundaţie
încât mă înec în propria uscăciune
şi mă sufoc de prea multă respiraţie -

copilul plânge.

mă înnod ca un fetus.
te zgârii pe umeri
cu îmbrăţişările mele de la second-hand
ca şi cum te-aş fi iertat
când eu de fapt fierb
şi te dizolv în mine
ca pe mama sugarului care a uitat să fie
orice altceva decât mama sugarului.

te iau cu mine în iad
şi te ridic înapoi
ca marea când îşi aminteşte că are nişte poliţe de plătit lunii
şi se revoltă cu valurile ei
mici dar învolburate ca naiba.

copilul ţipă, ţipă
până i se fac plămânii confetti.

*

dar când plouă lapte
din sânul cel bun
al cerului

şi norii se lasă în jos,
pufoşi la atingere
şi egali, atât de egali
cu scâncetul meu;

când mă acoperi cu o pătură de soare
exact cât simt nevoia,
mă umpli de anotimpuri frumoase
şi pline de sens
împărtăşit
şi mă înveţi să mă joc cu zăpada
până se face om
cu inima caldă -

copilul tace.

încă nu s-au inventat cuvinte
suficient de moi, nu am
cuvinte mătăsoase, cuvinte atât de
încăpătoare
încât să se potrivească
unui asemenea
miracol.

când ne scăldăm împreună
într-un râu de munte
şi din noi izvorăşte
armonie,

nu există niciun ecou
care să poată reda fidel
această binecuvântare.

*

copilul tace.

mama adoarme
ca şi cum nu ar fi fost iubită
până dincolo de cer
şi înapoi în buricul pământului.

viaţǎ bonsai

am deschis ochii
umezi de timiditate.

era dimineaţǎ

şi încercam sǎ vǎd,
printre razele neaşteptate
de soare,

dacǎ sunt

stejar
sau
salcie plângǎtoare
sau poate

aveam eu sǎ înfloresc?


*


fiecare grǎdinar
m-a tǎiat puţin

în felul lui aparte.

a curs sevǎ
din mine

ca un jurǎmânt
sacru

pânǎ mi-au încǎput
rǎdǎcinile
într-o poezie.


*


am fost udatǎ

de fiecare grǎdinar
în parte

cu apǎ sfinţitǎ
prin prezenţa totalǎ
în spectacolul
care mi se pregǎtea.

ca la japonezi, de trei ori:

o datǎ pentru vas -
sǎ-mi fie prietenia
acasǎ
şi sǎ trǎiesc
ca o mlǎdiere de ramurǎ
în vânt.

o datǎ pentru sol -
sǎ am o poveste
în care sǎ îmi înfig
rǎdǎcinile
şi din care sǎ extrag
sǎruri minerale
hrǎnitoare sufletului meu.

şi o datǎ pentru copac -
sǎ înţeleg cǎ eu sunt
fiinţa ce respirǎ aici,
în spaţiul şi timpul ǎsta mic
în care mǎ simt mare

şi, cu o sârmǎ de curpru
sau
o tǎieturǎ minuţioasǎ
sau poate
prin plantarea unui nou bonsai
alǎturi de mine,

fiecare om din viaţa mea
îmi poate fi grǎdinar
în felul lui aparte