Adevărul crud și regretele coapte

 

Mi-ai fost alături, sub piele,

când ai avut nevoie de căldura mea

care părea să răsară din lumina ta,

mi-ai fost alături cu vocea mai moale

şi mai rapidă decât lumina

când îmi stătea la revedere pe limbă

şi încă nu storseseşi toate poeziile de dragoste

din mine ca cerneala dintr-un stilou de plastic.

Am crezut în tine 

cum nu cred unii nici în dumnezeu.

Trupul tău se trăgea din pământul

solid care mă prindea oricând cădeam.

Am fost atât de transparenţi unul cu altul

încât ne-am lăsat reciproc vânătăi 

pe trecutul ca ursuleţul din copilărie

deja rupt de prea mult dor 

şi am jurat că asta inseamnă să fiu

iubită.

Mi-ai fost alături mereu,

mai puţin prin pandemie, morţi, război,

mi-ai fost cântec de leagăn pentru adulţi, lipit de timpan,

să nu pot auzi cum mă usturau strămoşii

pe care i-am înmormântat fără fast la mine în carne,

şi ai tăcut numai când ai greşit dureros

iar eu am sărit prea repede să te iert

ca şi cum viaţa îmi depindea de asta.

Tu erai fundaţia pe care mă reconstruiam

după atâtea răni cicatrizate, încât nu mi-am crezut

tălpile când am simţit, pentru o clipă, la început, că tremură

pământul pe care încercam să mă ridic.

Când a contat, 

când am lăsat să cadă o singură umbră de adevăr pe tine,

acum că universul rămâne tot mai alb 

în liniştea de după o mie de explozii -

eu, cu mâinile goale. Tu, de negăsit.

Deşi îmi ştii bine 

numele şi adresa şi inima şi singurătatea 

şi doliul şi durerea pe care am putea-o 

rupe ca pe pâine la masa nedreaptă 

la care stăm amândoi, vrem nu vrem,

şi cum să umpli golul dintre noi cu o mână întinsă.

Iată, un miracol: o poezie după care

chiar pun punct. Fără să te iert.

 

Neașteptate

 

Te scriu în calendar

în ultima clipă

cu ochii surprinşi 

de o stea în colţul unei fotografii vechi. 

Te ţin în vocea mea

până te vei încălzi, până te vei dizolva iar

în zilele gri, într-o margine de zâmbet, într-un vers de cântec. 

Astă seară dansez cu amintirea ta. Culorile tale. Iubirile tale

atât de tăcute, încât le uitam

prea des.

Acum îmi aprind artificii 

în vârfurile degetelor. Îmi pun o dorinţă.

Nu aia. E prea târziu.

Dar tu eşti căldura care mi s-a născut în voce

cu uşa prăfuită şi poezia neîmpărtăşită

deja între noi.

 

După răni

În zâmbetul tău,
unde în solul infertil
al unei vieți amare
și îndoite cu prea multă apă de la robinet,
prind rădăcini raze de soare,

vina de a da buzna în rai
cu tot corpul și cu un pic de aură mai mult
implodează.

Am ajuns aici în trenul cu tragedii în loc de vagoane
și înstrăinări în loc de roți. Am ajuns aici
pentru că aveam lacrimi de plâns,
durere de lăsat firimituri
să-mi amintesc drumul înapoi spre casă,
să aibă de ciugulit porumbeii și eu drept să mă plâng
că am țipat înainte de a nu fi auzită.

Dar nu. Există locuri ca spațiul dintre mine și tine,
călduri care luminează o cale greu de acceptat
până cresc uși unde înainte vedeam doar munți,
cresc pene în mine și oglinzi
prin care îmi văd, ca printr-o sămânță copacul,
aripile.

E ceva atât de viu în tine,
ceva atât de fierbinte în felul în care îți atingi frigul,
încât aproape cred că în noi se nasc
pui de zei în fiecare clipă de întâlnire autentică.

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

angajament

ne întoarcem la tradiţii:

în cuptor

ard

de la ochi

prin ţesătura fină din muşchii feţei

spre inimă şi plămâni deja tresar,

roşu ca soarele din cutie.

prizonieri în condiţia umană

avem piept cald în care încap

peisaje ce te îngenunchează

şi braţe ce te subliniază

cu o folie de eternitate

subţire cât să treacă pe sub uşa

a douăzeci de secunde.

zburaţi în stoluri, o armată de icari

şi eu un grăunte de nisip

pe o fracţiune dintr-un punct

şi durerile mele

ca nişte criminali în serie înăuntru,

quarcuri de praf cosmic

pe grăuntele de nisip

şi totuşi în mine urlă lupii.

cum au urlat în voi.

să ducem focul mai departe.

să simţim cu buzele şi cu viscerele

şi cu aerul dansându-ne în nări

că după vremea lui cuptor

şi dincolo de nori

există în continuare lumină prin noi.

ceea ce nu se vede

te îmbrăţişez strâns

până ne despart piepturile

doar haine de bumbac subţire.

ne răsfăţăm unul în căldura celuilalt

şi, între noi, un univers de sensuri

paralele.

poveşti pe care nu ni le-am spune

nici dacă ne-ar depinde viaţa de asta.

gesturi cât o gărgăriţă

plimbându-se în palma unui preşcolar

pe care nu le-am face unul pentru celălalt

nici ca să trezim ceva viu în noi înşine.

cuvinte cu dublu tăiş

pe care doar graţie tinereţii

le mai putem ţine între buze,

sub un lacăt temporar de tăcere.

amânare

când mi-e plin sufletul
mi-e goală poezia ca un portofel
vechi în care cândva găseam mărunțiș
de metafore uitate de vreme
în câte o seară când n-aveam
cu ale cui cuvinte
mă încălzi.

când mi-e plin sufletul
mă simt grea ca un sac doldora de cristale
și mă tem, la orice mișcare,
să nu sparg magia
în bucăți de sunet
care te zgârie pe inimă
că oricât ai vrea, oricât ai încerca, nu
îi poți păstra vibrația în tine.

când mi-e plin sufletul
nu contează
lista cu nimicuri
importante
pe care nu le am.

încercări de resuscitare

mă recunoşti. mă ştii.

mă dau în gândul ăsta ca într-un leagăn

ţinându-mă încă strâns de frânghiile fricii

de a mă arunca în

speranţa că m-ai prinde

zborul de împrumut

este vindecător numai cât timp

mă trage de piele

greutatea monedelor de plumb şi sudoare

numărate până la ultima suflare

să ştiu că am. să îţi înapoiez fiecare

colţ de zâmbet

egal, un triunghi echilateral

confecţionat din oglinzi

şi disocieri forţate

dacă aburul declara că sunt vie

pesemne am rugat moartea să se cuibărească în mine

am avut un vis urât despre întuneric

şi nu mi-am dat seama dacă m-am trezit

între timp

şi geana de lumină

pe care mi-o dăruieşti cu pipeta

ca un răsărit pudic şi atât de viu

în zorii de iarnă biciuiţi de cel mai frig

frig

rămâne să recunosc. să iubesc

flacăra din mine

încă aprinsă

să îţi mulţumesc că te atinge

deşi bate vântul din trecut

şi prin paravanul de panică

aud deja foşnind

jungla din tine

de stabilizare

cântecul îmi străpunge carnea.

îmi caută măruntaiele

ca pe nişte iubite care l-au implorat

să plece.

îţi simt atingerea

în fiecare fracţiune de sunet.

mă plimb pe cărarea care eşti tu

în trecutul meu ca într-un labirint

unde m-am pierdut

între frunze, pe jos, roasă de omizi,

în timp ce te căutram pe tine -

adiere. curgere. singura mea

căldură.

poem după ce am iubit până la oasele de ură

învăluită în ceață
de amintiri pe care întotdeauna
m-am temut să le ating
cu un vârf de deget:
unele să nu se destrame,
altele să nu mă rupă în fâșii
de zgomot
când tocmai se transformă în liniște.

*

aleg acest ceas fără limbi, uitarea.
aleg fără să deliberez.
doar căldura ta poate deschide poarta
pielii mele, să îmi vadă până în inimă

și de atâta secetă în plin sezon ploios,
am devenit demult alergică la căldură.

despre faptul că îţi uitasem

uitasem transpiraţia ca o rugăciune fierbinte.

uitasem furia ca apa care încearcă din toate moleculele

să nu fiarbă, chiar dacă sunt o sută de grade

şi o mie de feluri în care treci peste mine ca peste linia continuă.

uitasem gheaţa din vocea ta ca dintr-al prea multulea pahar de whisky

şi antarctica sprâncenelor tale calme ca un ştreang.

ca să mă uit pe mine.

te-am iertat

în alb.

ca să doară doar viitorul

până îmi lasă oasele lucioase,

dar măcar să nu mă jupuie de vie trecutul -

am uitat luna nouă din tine. întunericul tău ritual

cu care voiai să îmi înlocuieşti mugurele de strălucire.

ştiam că deveniseşi oglindă strâmbă

cândva, într-un vis bolnav de-ale mele,

dar, pe furiş, am dus la gunoi pungile negre de sub ochii

doldora de amintiri despre răul absolut

din tine.

m-am convins că numai iubirea din tine

mi-a deşirat şira spinării înnodată din naştere.

mi-am inventat imn ... cum că nu ţi-am suportat

sănătatea ca o otravă pentru dracii incurabili din mine.

o inimă nătângă să fiu, am jurat,

decât să îţi conţin haosul de supernovă care se crede soare

şi nu-i decât o pitică albă în devenire

ca noi toţi.

da, uitasem ceea ce mi-ar fi putut răpi basmul preferat din copilărie

şi salva viaţa.

pentru că doare al naibii să îmi desprind, strat cu strat de pansament plin de puroi,

sufletul tău cald de pe rana deschisă cu care n-ai avut habar ce să faci

decât s-o adopţi din orgoliu şi din praf de stea şi din nevoia ta

de a iubi când nu ştiai pe cine. 

unui destul de străin

cuvintele tale ca un paratrăsnet

bolnav de scepticism

mă obligau să iubesc pe jumătate

fulgerele care mi se înfigeau

în pământ

înainte să îmi aud gândul-tunet

cum îmi ceartă plămânii că

respiră.

mă oglindeai ca suprafaţa unui lac curat

ale cărui adâncimi nu le-am pătruns

şi nu râvneam.

mă oglindeai până când mă prindeai

ca pe un Narcis muncit de copilărie,

îngropat în sine, apoi sfidai lumina

cu fiinţa ta de căldura înflorindă a primăverii

ridicând o sprânceană, mişcând uşor

un colţ de gură, formând un semn de

întrebare ca o sămânţă de speranţă

pe care mi-ai plantat-o sub sânul stâng

fără să ştii, aşa că nu ai mai venit

să îmi strângi lacrimile în stropitoarea

empatiei tale fără destinatar

şi să îmi uzi cu ele roşul din obraji.

postumă

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai copt inima

ca prăjitura preferată

pe care mama o coace

copilului când pleacă de acasă

ştiind că nu se va mai întoarce.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi-ai făcut interiorul coatelor

atât de fierbinte

încât, pentru un minut şi-o veşnicie în miniatură,

s-a topit în ele durerea şi a curs din mine

ca apa. vitală.

îmblânzită.

ultima dată când m-ai îmbrăţişat

mi s-au prefăcut coastele în foc

şi fiecare centimetru din mine a ars

şi fiecare celulă de plumb din mine,

de la colţurile ascuţite ale cutiei toracice

până la ziua de iulie din pupile,

s-a prefăcut în speranţă

şi, când am terminat de scris

ultima poezie în sânge despre tine,

mi-am scris mie sentinţă

cu flăcări pe care nu le poate stinge oricine:

nu voi mai fi eu

când, deşi nu sau chiar dacă

mă voi întoarce.

introiecţii

ai avut dreptate. mi-a rămas din tine:

căldura moale în gîtlej

ca un acasă în voce, o îmbrăţişare în surdină

din interior spre periferia rece a singurătăţii 

şi un pitic în ţinuturile deşertice din creierul meu

care-şi face treabă cioplind pietre

cu reguli fără scop şi cu sensuri care se pierd

ca fluturii prin spărturile plasei de siguranţă.

piticul bate din picioare

de nervi că oamenii sunt ca picăturile de ploaie -

unici fiecare în felul său de a nu asculta

înţelepciunea lui de un metru patruzeci

şi urechi înfundate cu pagini de carte

iar căldura mi se cuibăreşte în muşchi -

urmând prezentul după miros

şi după urmele fine de vitalitate,

mă îndrumă, fără grabă, spre ieşirea

din labirintul de sufocări.

big chill

brusc, m-ai jignit declarând, ca şi cum ai fi citit-o în vreo scriere sacră,

că este indecent să te îndrăgosteşti de propria lună,

să te ridici pâş-pâş pe un taburet, cum am făcut eu,

şi să vopseşti cerul cu cafea neîndulcită şi zâmbet rebel

unde era de la natură ziuă, ca să nu îţi pierzi singurul corp

care şi-a construit orbită în jurul ideii albastre şi mult prea vii

despre cine sunt eu.

chiar în timp ce îmi cereai scuze, m-ai înjurat

pentru erezia de a îmi fi transformat cerul în tavan,

să nu cumva să iasă moleculele volatile ale zâmbetului tău

prin crăpăturile din stratul de ozon, doar stângaci cârpite

cu ceaţă.

atunci, chiar înainte de a îmi pune eticheta

şi de a îmi închide etanş sufletul,

ai jupuit pământul de viu.

pământul mi-a rămas plăpând sub tălpi.

l-ai rostogolit ca pe mingiuca unei pisici.

l-ai rostogolit de sub mine cât colo, afară din sistemul solar-toracic,

iar atunci tălpile mele, din reflex,

au încercat să se prindă de vid

cu un cârcel şi cu un vârf de iubire.

dar vârful era prea ascuţit. a spart mingea

care, am observat abia atunci, era o prelungire emoţională

a braţelor tale tropicale, din care îmi improvizaseşi hamac.

uite acum: din tălpi îmi cresc rădăcini roşii

care nu au unde să se mai înfigă.

infecţia se extinde la nivel de divinitate internă.

gravitaţia apasă pe conturul ăsta de carne

fără suprafaţă pe care să îşi sprijine tremurul,

cu atât mai puţin miez fluid care să conţină

bulele astea de căldură, care îmi intră pe nas

şi se opresc direct în amintire, deschid larg ferestrele trecutului

şi îmi fac din inimă frig nemişcat.

mă întreb dacă tu ştiai

că, de când mi-ai violat dreptul la gravitaţie,

aşa cum nu mai pot să mă ridic, de aici

nu mai pot nici

să cad.

lada de zestre

comoara în al cărui halou 

mă prețuiesc,

mă îmbolnăvește de strălucire

trăgându-mi brațele și inima

brutal, cu o rază de tremur

înspre pământ

- iubirea ta de plumb -

mă adăpostește de această Iarnă

și, stând 

între pereții ce dor și încălzesc,

nimeni nu mă poate ridica

spre alte orizonturi,

ascunse de confort și răpite de vânt ...

elogiu celui care a iubit deșertul

s-a rupt sunetul surd al clopotelor

     (mi-a auzit vocea 

     și s-a dus

     sub tălpile hadeșilor anonimi

     din inima mea

     pe care el o iubea).

a urlat biserica sub greutatea sufletului său.

a capitulat.

s-a topit.

transformat în ploaie

și evaporat, deși i-am spus

cât eram de sete

și de câți ani așteptarea ...

clopotul amuțit s-a retras

într-un colț din călcâiul meu

de teamă să nu frângă în mine

mai mult decât setea.

de acolo îmi veghează pașii de nisip.

ridicat la rang de ecou,

el nu mai este clepsidră.

nu mai este soare dogoritor.

nu îmi mai inundă camera îngustă a ochilor

cu suspine suspendate în vid.

*

acum este.

doar el.

o urmă de divin în mine.

un delir care dă în dans.

ritm de tobe izvorât

din eul meu liric.