Ceața

 

Lumea m-ar vedea prin ceaţă.

Mi s-ar deforma conturul şi mişcările,

mi s-ar desprinde sinele de el însuşi,

mi s-ar ciocni stelele unele de altele

şi ceilalţi ar numi asta 

explozie, nu început

dacă şi-a ridica ochii către mine

din unghiul ascuţit 

care nu le dă lor dureri de cap.

Mi-ar zări lumina

şi ar numi-o moft.

Ar prinde o imagine fulgerătoare

a erupţiilor vulcanice din genunchii mei

sau a gheţarilor care mi se topesc în inimă

într-un ritm alarmant, şi m-ar asigura

că nu se întâmplă nimic.

Că halucinez când zbier de durerea

tuturor molimelor care au existat vreodată 

în fiinţa mea şi în jurul ei, întorcându-se.

Când mă simt asfinţit, mi-ar spune

că licăriri ca a mea se găsesc la tot pasul

şi nu se pot numi lumină

în adevăratul sens al cuvântului,

iar agonia alunecării e doar natura umană.

Când mă simt om, 

mi-ar spune că nu aşa se face,

că am greşit povestea, 

că sunt prea ţipătoare culoare în contratimp -

dacă m-ar - când mă vor

privi

dintr-un colţ de ochi 

blazat.

Să rămân singura 

care crede într-o poezie

pe care n-are nimeni chef să o

guste?

Ca să nu mă ia prin surprindere

acordurile false când îmi vor strivi carnea,

mă privesc acum prin ambele oglinzi.

Astăzi eu sunt cea care mă văd prin ceaţă.

 

vremelnicií

nu găsesc cuvintele
pe care le strânsesem în barbă
și le legasem cu fundă lichidă
să ți le dăruiesc.

nu găsesc ochii
pregătiți să topească
toate ghețarele
și apoi să privească
soarele în față
curgându-mi în vene
ca și cum nimic nu s-ar fi
oprit.

nu te găsesc decât pe tine
într-o colecție de poezii,
majoritatea nescrise
undeva la o clipă-lumină
sub pământul frunții mele.

îmi ești
mereu prezent. timpul se dilată
în gândul meu la tine.
se albesc toate - de la rădăcina
firului de păr, prin floarea de măr,
până la portretul detaliat
al ultimelor zile, care se vor estompa
pe hârtia vieții, odată cu mine.

încălzirea globală dintr-un singur om care s-a crezut împreună

îmi cresc țurțuri din omușor.

țurțuri care dau muzica din mine tare,

să nu se mai audă zgomotul alb al absenței

tale -

că a mea nu se aude.

absența mea este portativul refugiat

din calea ochilor lacomi de tine,

pe motiv că viața se cântă

de către eroi,

nu se silabisește ca un abecedar

de către o pungă de plastic în care poți arunca orice

ca mine.

îmi cresc țurțuri

din focul-rană moștenit de la mama -

un loc pe lângă care

tu - nimeni altul -

ai pășit în vârful degetelor

ca un hoț, furându-mi tot mărunțișul de singurătate,

lăsându-mă nudă - fără căldura ta -

în fața morții.

albastrul din mine înroșește

- vulcan cu vulcan - cum te-am aprins fără să vreau -

o lumânare pentru univers, ultim rug în calea izbăvirii

sufletului pe care eu - nimeni altul - mi-l credeam 

curat.

efect de seră, da. asta ai compus 

ca o simfonie în jurul inimii mele 

de pădure închisă într-un ciob de 

chihlimbar - relația mea cu tine -

deghizat în întreg de miracol 

înfăptuit de un martir - iubirea ta pentru mine. 

dar, nu-i așa? numai eu m-am sufocat

între brațele tale ca între niște flăcări. 

eu - antarctica - plângându-mă de frig 

ție - empatic fără granițe și cu polii greșiți -

noi, bolnavi incurabil de omenie.

pui orfani şi poveşti nedorite

glandele lacrimale ale cerului
au secat.

un pinguin orfan
se înveleşte cu păturica de nori
şi visează la o lume
în care discurile nu sunt de foc
ci de vinil.

lipa-lipa, îşi lasă urmele somnambul
în formă de poveste
pe inima mea
şi a ta

şi a umbrei noastre care, tot aşa,
este o poveste scrisă fără cerneală şi fără voce,
doar în paşi
pentru că nu am fost atenţi unde călcam
şi am alunecat
într-o flacără pe care cineva, cândva
a lăsat-o în inima mea şi-n inima ta
într-un colţ de seră în care nu trebuia.