Foaia albă

 

Cândva vei fi pus în faţa

unei foi albe;

mugurii de cerneală se vor fi deschis,

cum stătea scris în sămânţa de timp

ascunsă în pământ 

de un om naiv care n-a mai ştiut

ce altceva să facă. 

Poeziile, sensurile, iubirile, minutele de magie

din care s-a construit o viaţă întreagă

vor naşte cândva

- mult după ce vor fi călătorit

departe, fără cale de întoarcere, ca puful de păpădie

în gândul unei zile toride de vară -

o foaie albă.

Ţipătul lor va fi pastelat, ţesut din uitare şi praf.

Apoi, tăcerea

de după furtuna cu tunete, 

cea apăsătoare, care nu e chiar linişte,

dar dacă oamenii din jur nu s-au înrudit cu mine

prin cuvânt şi prin foc,

uşor-uşor, apăsarea va începe să sune

ca liniştea veritabilă, spaţiul gol 

va părea concluzia logică 

a tuturor luminilor laolaltă. 

Stelele gemene mi se vor lipi de trup,

dar şi pentru mine foaia albă va fi deja

singura poezie din univers care merită scrisă.

Nu voi mai fi căutat demult definiţia

perfectă, din carne şi cosmos,

a cuvântului furat de vânt

"acasă".

Acum, însă, îmi furnică încă 

singurătatea sub unghii

şi te întreb: ce vei face

cu foaia albă?

 

Truda

Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.

Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele

când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.
 

Vieți împletite împlinite

Mi-a intrat o așchie de copilărie în carne,
subțire, rumeguș de emoție
nedigerată la timpul ei. Devine acidă
la contactul cu viscerele, îmi mușcă lacomă
din minute până devin ani. Mă uit în oglindă
la părul de argint și ochii plini
de stele stinse.

Dă-mi mâna dacă am ecou sub tâmplele tale,
în cutia ta toracică și în plămânii până la care
nu mai coboară aerul demult - dă-mi mâna
să coborâm ultimele trepte împreună
încă sperând

că privind atenți prin crăpăturile din noi
vom zări înțelepciunea moțăind pe un șezlong în colț
între raze de soare și pânze de păianjen
și, fără să se ridice la auzul pașilor, va spune
căscând: "cât te-am așteptat să te întorci
acasă în tine!"

Concerto

una după alta
curg imaginile
una după chipul și
asemănarea celorlalte
bubuie
bisturiele taie cerul
pe partea moale
sub catifeaua neagră
carnea descompusă
gândurile
se târăsc în formă de viermi
ciugulesc somn
dar ar putea înghiți o balenă
râgâie valurile
căscând a plictis:
"dar tu ce credeai, milimetru de vibrație
ce ești? că dacă nu trăiești decât pe optime,
devii imun la moarte?"
nu le răspund. urlu
în șoaptă. imaginile ca picăturile
cad în ropot. tropăie cascada
puțind a eternitate
în timp ce eu aștept să
stea ploaia.

aerisire

deschide rana ca pe o fereastră.

lasă raze din tine să zăboveaacă
pe fiecare colț de trecut, pe fiecare masă
a așteptării, pe televizorul demult închis
și fotografiile unor oameni ce nu mai sunt,
pe pereții cu pânze de plâns ori plutire,
pe patul din care corpul tău de lemn vechi
a înviat și s-a ridicat după nimicire.

să te pătrundă prezentul ca o briză a mării.
ești, astăzi, cerul ce cuprinde în brațe
toți norii, toți pescărușii, apusul și răsăritul.
bătăile inimii la galop se topesc ca lumânarea
la căldura propriei prezențe.

da! acum
este momentul potrivit:
privește prin rana deschisă
poteca de spini pe care ai ajuns aici, înăuntru.
adulmecă pe pielea ta încercată de timp
și de prieteni care au plecat,
trandafirii care îți cresc acum în palme.

De-Ce-ul

să las urme pe nisip

uscate de timp 

furate de mare 

ca un sărut păstrat în chihlimbar 

spart 

sărat 

miraculos de pierdut imediat

și totuși urme

și poate cândva vreo formă de viață

va ști conturul speranței mele 

de o secundă. 

angajament

ne întoarcem la tradiţii:

în cuptor

ard

de la ochi

prin ţesătura fină din muşchii feţei

spre inimă şi plămâni deja tresar,

roşu ca soarele din cutie.

prizonieri în condiţia umană

avem piept cald în care încap

peisaje ce te îngenunchează

şi braţe ce te subliniază

cu o folie de eternitate

subţire cât să treacă pe sub uşa

a douăzeci de secunde.

zburaţi în stoluri, o armată de icari

şi eu un grăunte de nisip

pe o fracţiune dintr-un punct

şi durerile mele

ca nişte criminali în serie înăuntru,

quarcuri de praf cosmic

pe grăuntele de nisip

şi totuşi în mine urlă lupii.

cum au urlat în voi.

să ducem focul mai departe.

să simţim cu buzele şi cu viscerele

şi cu aerul dansându-ne în nări

că după vremea lui cuptor

şi dincolo de nori

există în continuare lumină prin noi.

dintr-o dată, de nenumărate ori

curge şuvoi durerea din mine

ca supa alfabet

dintr-un stomac tăiat pe viu

bucăţi rupte de cuvinte

care nu se pot forma.

toarnă cu găleata fum peste noi

sorii care s-au stins

înainte să îi putem privi

cu imparţialitatea unui ochi gol.

au implodat atâtea răni deja

şi s-au transformat în şanse

şi mi-am croit din întuneric

orbită nouă în jurul lor

dar sunt doar un punct albastru

într-un ocean la întâmplare,

o clipă de conştientizare -

câte stele se mai pot naşte

din setea mea ca un bumerang?

cum bate vântul

devin cine nu ştiam că sunt

între prea multe drumuri necălcate

între prea multe clădiri albe

de pe pereţii cărora albul s-a rupt demult

în fâşii de înger detronat

de trecuturi uitate

reclădite după chipul şi asemănarea durerii de azi.

ţâşnesc din noi jeturi groase de poezie

care ne murdăresc hainele,

ne pictează feţe de bufon pe suflete,

şterg cu buretele tot ce am scris până acum

straturi, straturi de minciuni peste eul nud.

se cântă cu voce tare ţipetele mocnite

până când se sparg ferestrele şi transparenţa

ne atinge dincolo de corp

şi ne vedem de fiecare dată ca pentru prima oară

în oglinda reală:

păpuşi de cârpă în braţele de fulger

ale cerului care nu există decât în ochii noştri

microscopici.

contrast

moare un om

țipând de durere

și seara cerul se umflă în pene

de culoare și de lumină

și a doua zi

cocoșul cântă

la aceeași oră ca ieri

când omul nostru

respira ...

apocalipsă personală, în slow motion cu acorduri de vioară

se prăbușesc stâlpii

și eu, acoperiș al trecutului meu,

țip după ajutorul lunii

și dintre buzele mele amorțite

nu iese niciun sunet.

...

știu deja din experiență:

te obișnuiești să fii șarpe

de beton abia turnat,

să te târăști scund și de nimic

pe spinarea unui pământ care te vrea

și pe tine

în gâtlejul lui.

dar ce mă fac când

chiar ultimii stâlpi ai pământului se prăbușesc

și magma îmi strigă numele

pe care nimeni altcineva nu îl mai știe?






Credit poză: wallpaper tag

vlagă

zilele ţestoase

se târăsc

purtând mereu

greutatea carapacei

de negare

frecându-şi continuu

burta de noroiul

cotidianului

ascunzându-şi compulsiv

carnea din culoarea căreia

s-au pierdut una câte una

toate razele soarelui

zilele ţestoase

se deplasează încet

cu înţelepciunea zecilor de ani

care se ridică unii peste alţii

ca un zid

şi văd până departe

şi ştiu unde vor ajunge

distanţare existenţială

nu mai vreau să mă viziteze;

doamna cu coasa îmi coase

gura până la nod, până la

noadă, până la coapsele

amorţite

în care a îngheţat dansul

întotdeauna pe nota greşită.

muzica la două chitare

nu se termină niciodată în sincron

în momentul  minuţios calculat

la milisecundă şi în rarele ocazii

când se termină în minutul

calculat, tot rămân scame de linişte

amară pe tricou şi între dinţi

şi zecimalele bine punctate dinainte

dor.

nu mai vreau să mă viziteze.

avem o viaţă în mâinile făcute căuş

ale unei copile care a încercat, dar

n-a reuşit să zâmbească niciodată

pentru că ştia unde se duce

deja înainte de a învăţa să meargă,

ştia că

îi va curge printre degete

totul. de la proza pe care o poartă

în picioare în loc de pantofi, în lipsă

de bani, până la poezia prost aliterată

a vârfului degetului inelar

de la mâna stângă a unui stângaci

hipersensibil la atingere. ştia că

pe drum vor fi pietre, multe pietre

funerare, şlefuite de timp

mai mult decât de orice

râu zglobiu din râsul ei - dacă ar fi fost -

până când, bătută de drum, vânătă

la linia de final, îi va cădea corpul

cum îi cade fisa unui analfabet funcţional,

cum cade frunza când miroase toamna târzie în aer

şi tot ce a trăit ea vreodată

şi bucuriile cât o viaţă de fluture

şi dorul şi durerea

se vor transforma la loc în

fum.