două singurătăți

 

două celule

în vidul care se formează 

când spațiul e plin

dar nimic nu arde 

cu foc ca al nostru

plutim

fără apă 

două limbi diferite

ale setei

din când în când prindem

dacă nu un cuvânt 

cel puțin un urlet cunoscut

ascuns pe sub piele

ca o lumânare la care citești pe întuneric 

pentru ultima oară 

mă apropii

deși îmi cert fiecare pas

pentru nesăbuința asta

te apropii

deși de atâtea ori

între pereții capului tău 

pare mai bine

să taci și să faci

pentru tine ca și cum n-ar mai exista

umbră de om pe pământul tău 

două singurătăți 

dansăm microscopic

în lumina despre care negăm

cu atâta spaimă 

că ne-ar aparține 

după tot ce s-a întâmplat 

după toată călătoria care n-a compensat

lipsa unei destinații 

după toți musafirii pe care i-am ajutat

să ne părăsească în pace

noi este un cuvânt încet 

îl coacem la foc mic

îl formăm cu buzele

din spuma tăcerii 

pe care nu îndrăznim 

să o spargem

ce își pot face

două singurătăți 

una alteia?

ce pot face

două singurătăți 

una pentru alta?

ce ne dăruim 

una alteia

ca și cum n-ar fi nimic?

Degustare de Claritate

 

te văd 

ca pe steaua 

din poezia preferată

te văd

în mine

raze care mă mângâie

din interior

foc care mă ceartă

de sub propria piele

dor 

ca un incendiu

care nu se stinge cu apă

ci cu un da din toată inima

da

chiar şi pentru nu

te văd

cum iubeşti

ca un râu puternic

croindu-şi drum printr-un labirint de bolovani

pe care nu ştii cine ţi i-a pus în drum

azi te văd cum iubeşti

ca mine

te văd cu ochii închişi

stea din constelaţia mea

sens ce aşteaptă

cuvântul care îmi stă prea răbdător

pe limbă

de-atâta amar de timp

oare tu mă vezi

văzându-te?

 

Calendarul fără zile

 

Ce înseamnă timpul

într-o lume fără lumină?

Un perete zgâriat

la un braţ întins distanţă.

Numeri adânciturile

şi intonezi incantaţiile

cu vocea potrivită

ca o flacără

care ţâşneşte din tine

pentru că înăuntru deja a ars

totul.

Ţii ritualurile

ca la carte,

cioburi de control

într-un univers care se sparge,

dar e atâta vid, atâta tăcere

între stele,

încât n-ai ce vedea decât praf 

stelar şi ceaţă

dacă îţi faci curaj să deschizi ochii.

 

Eroi în surdină

Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.

textura terorii

privirea ta
pe pielea mea
arde

tăcută lupoaică
ce și-a uitat mama lună
și haita

privirea ta insistă
pe pielea mea

lupă
să mă văd mai bine
prin tine

mă arde nerăbdarea
în care mă împiedic
ca într-un ghem deșirat
deși știu că mă prinde
timpul din urmă
că trebuie
să îmi țes la război
minuțios din fiorii
de pe șira spinării
Pacea

și vreau să îmi fii martor
cum mor la foc mic
de șase sute de ori pe minut
și tot nu mă sting

prin privirea ta
pe pielea mea
simt

sunt flacără
dar mai am nevoie
de multe minute
să se îmblânzească
frigul în mine

Regina

 

eram împreună

în pântecul de umbră al unui copac.

soarele de vară ne transpira în faţă.

parcului construit meticulos din alei

în jurul unui lac domesticit

îi rămăsese destulă iarbă rebelă,

destui copaci încolăciţi fiecare în felul lui

încât să dea iluzia de sălbăticie.

 

mi-ai povestit unde ai fost tu

şi noaptea ieşeau animalele junglei

la o aruncătură de băţ.

mi-ai povestit că întunericul

din acea lume se numea beznă

şi n-aveai voie să rătăceşti prin el

ca pe un drum scurt de praf

dintr-un parc prea mare.

 

în corpul tău încă băteau tobele.

tu, lângă mine. eu, strânsă în mine

ca emoţia într-un cocon de idee.

ai dat fiinţă prin vocea ta

Reginei

necunoscute până cu o lună înainte

care părea că se naşte din tine atunci

fără permisiune, mândră,

cu umeri drepţi de tsunami,

înaltă cât flăcările din tine.

vai, cum s-a mişcat prin corpul tău

ca o extraterestră care se hrăneşte

numai cu lumină şi demnitate!

 

carne din carnea ta, la lumina lunii

strălucea ca soarele. în ochii tăi

strămoşi străini care înainte duruseră

şopteau descântece de vindecare.

nu îţi cunoscuseşi până atunci puterea

şi roialitatea din tine, mi-ai spus,

dar ai lăsat-o să danseze prin tine

mişcări pe care corpul tău nu le putea

înainte.

 

ca atunci când trecem printr-o traumă,

la fel şi printr-un miracol:

istoria noastră se împarte

între înainte şi după.

 

mi-a venit să fug din calea cuvintelor.

cum să te mişte o fiinţă nouă dinăuntru

fără să ştii cum a ajuns în tine?

îmi ploua cu fiori între sinapse

şi mai departe, pe spinare, mă micşoram

cât un purice într-o inimă rănită

 

şi am ales să îţi onorez botezul în muzică de foc

cu tăcerea mea şi cu ochii în care se reflecta

mândria ta, ca o mătase proaspătă

invitându-ţi pielea să îi descopere textura.

 

Fie ca aceste amintiri să rămână o binecuvântare. - David Kessler

 

angajament

ne întoarcem la tradiţii:

în cuptor

ard

de la ochi

prin ţesătura fină din muşchii feţei

spre inimă şi plămâni deja tresar,

roşu ca soarele din cutie.

prizonieri în condiţia umană

avem piept cald în care încap

peisaje ce te îngenunchează

şi braţe ce te subliniază

cu o folie de eternitate

subţire cât să treacă pe sub uşa

a douăzeci de secunde.

zburaţi în stoluri, o armată de icari

şi eu un grăunte de nisip

pe o fracţiune dintr-un punct

şi durerile mele

ca nişte criminali în serie înăuntru,

quarcuri de praf cosmic

pe grăuntele de nisip

şi totuşi în mine urlă lupii.

cum au urlat în voi.

să ducem focul mai departe.

să simţim cu buzele şi cu viscerele

şi cu aerul dansându-ne în nări

că după vremea lui cuptor

şi dincolo de nori

există în continuare lumină prin noi.

instinctuală

aprind o mie de stele în mine

pe un cer lipsit de artificii

şi focul nu trebuie să fie văzut

nu trebuie să ard pielea nimănui

cu dorinţa mea de absolut

mi-e sete doar

ca flacăra asta

să ardă până la capăt

în corpul meu din ce în ce mai

lichid

dans indigen

graniţa care arde

între noi

foc sacru

din care se nasc

lupi ce urlă la lună

doar binecuvântări

nu fug

nu stau aproape

în urletul lor

ne aşezăm

precum crengile

înflorinde a primăvară

în vânt

dansez

cu mine însămi

pentru că nu vii după mine

dincolo

unde îmi este sfânt aerul

intangibilă melodia

nu vin după tine

să cuceresc imperii

de lumină ultravioletă

înainte să îmi cunosc

lumea cât o petală

prin ochii mei de om

graniţa care arde

între noi este

de netrecut

de prezent

de rouă

de privire înmugurind

doar pentru o clipă

fără să spere

fără să dispere

în doi

cu spaţiul vital între

nu mă îndoi

toxic

vino la mine, uragan!

doar m-am născut din furtună.

sunt un colaj de abandonuri

schiţate cu cuţitul

în carne, uite, arată a foc

operele de artă

nemuritoare.

am îmblânzit războaie întrupate

toată viaţa. doar nu m-oi opri acum

din drum, pentru nimic mai mult

decât să mă adăp

din pace ca dintr-un izvor!

buzele mele uscate ard

după ţipete, unicele

care mi-au sărutat vreodată

Singurătatea.