Maraton

 

Trec peste câte o zi

ca peste un obstacol într-o cursă cu obstacole -

inspir, iau în corpul meu cât soare pot duce

şi îl păstrez în plămâni cât timp îl pot păstra,

îmi spun o poezie ca o pasăre care îşi aminteşte

cântecul drumului său lung pe un cer pictat cu nori de furtună.

Vine noaptea. Vine somnul şi mă sărută vântul pe frunte

mândru de pasul de balet pe care l-am făcut în maraton. 

Dar vine şi dimineaţa şi vin sunete stridente de respingere

şi vin nopţi cu lună nouă când nu îmi amintesc

la ce bun doare zborul. 

Şi cad. Şi merg de-a buşilea pe podeaua propriei inimi

adunând cioburi de cuvânt nedigerat şi litri de sânge.

Şi nu mă opresc.

 

fiului risipitor

 dacă eu sunt pădurea
și tu ești un copac în inima mea,
de ce am uitat că îmi pot găsi nordul
în orice alt copac, în stele și în rouă?

m-am îndepărtat de rădăcinile mele
în căutarea coroanei tale
în timp ce fructele cădeau din mine
dulci, lipicioase și umede, sânge mut
pentru că eram surdă, animalele
din arterele mele erau vânate
de sportivi care nu joacă cinstit
și eu cu idila mea iluzorie
dansam după cum cântau ei din pușcă

pentru că în zorii unei zile blestemate
cum îți pica soarele în breton,
mi s-a părut că ești o idee mai verde
decât secolele care îmi curgeau liniștite
în corp, râuri înțelepte, riduri șerpuite.

iartă-mă. te-am prețuit doar
pentru că am uitat prețul istoriei.

cerc vicios, alungit

 

iubirea mea în valuri liniştite

curge printre insulele tale

sufletul livezii în cascade

 

muşchii mei îşi amintesc

camera încăpătoare

a unei seri târzii în care

nu trebuie să impresionez

pe nimeni

 

până dimineaţă stăm

îmbrăţişaţi dinăuntru

ne prinde în razele tentacule

soarele portocaliu de efort

când răsare

 

dar la lumina lui înţeleaptă

cu părul alb şi începutul la orizont

iubirea asta arată altfel

 

un puzzle ieftin

în culori ţipătoare

şi cu piese lipsă

 

imitaţie după tabloul

care mi s-a născut în inimă

într-o zi de septembrie

când nu eram singură

 

dar pe care nu l-am dăruit lumii

niciodată

 

iubirea mea în valuri liniştite

alunecă printre insulele tale

sufletul meu de livădar ameţit

învins de asfalt

alunecând

îşi face iar culcuş în mine

Amara fără de glas

care ţipă cu miros de paie pe foc.

întinde incendiile ca pe nişte braţe

după tine, singurul care ai avut urechi

să o auzi

şi ţi le-ai tăiat

pentru că înnebunind te-ai crezut pictor

în miezul întunericului peste care domneai

dumneata, penumbră.

o radiografie a Singurătăţii

când cei şapte ani de acasă au fost

de fapt şi de nedrept

cei doi ani ghiftuiţi cu desene animate,

dezvolţi toleranţă la lipsa de iubire

şi sevraj la orice microscopică absenţă

a acelei specii de singurătate

care emană căldură prin toţi porii, până te vindecă

de tine cel ca o molimă.

eşti prea mic

pentru ura din tine

şi ştii să pronunţi

cuvinte prea mari

pentru iubirea din tine.

le iei pe amândouă şi le expui

nude şi inutile

în vitrina relaţiilor

cu acces interzis

şi semn care-ţi ordonă să nu atingi

nimic, chiar dacă îţi aparţine.

ai vrea să mori,

dar le-ai lipsi pietrelor domesticite,

păpuşilor şi prietenilor imaginari.

ai vrea să trăieşti,

dar nu te-ar auzi nimeni.

ai vrea să cânţi,

dar vocea ta este o vioară dezacordată

dintr-un film de groază

şi nimeni nu ar ţipa

şi nimeni nu ţi-ar acorda

dreptul să înveţi cum să

devii puţin mai tu. puţin mai sânge

şi mai os şi mai acţiune şi mai carne şi mai

furie şi mai iubire.

domnu’, domnu’, mai eşti curios

în legătură cu singurătatea mea?

se vinde scump şi nimeni nu cumpără.

e un nasture. o paietă, atât.

îţi ia ochii cu strălucirea plictiselii

să n-o vezi şi să mai ceri

o porţie de îmbrăţişare, ca ea să hiberneze

încă o clipă de primăvară.

să miroasă a speranţă şi să creadă

într-un viitor în care ea nu va mai exista, dar

nici nu va mai fi vitală.

ambivalența noastră cea ce toate zilele

după, mă trezesc 

cu gust de renunțare în gură.

întunericul e de fier iarna asta.

întunericul îmi ruginește în ochi. 

explodează în formă de stele mov

și jaluzele care dansează

și gândaci care după o clipă se răzgândesc,

se prefac la loc în pioneze argintii, îmbătrânite.

patul dansează cu migrena mea. 

mă răpesc extratereștrii

pentru că i-am implorat

să mă dezlipească în orice fel

de pământul ăsta murdar

de trecutul meu cu speranțe avortate forțat.

*

ieri m-am îndrăgostit de mine. 

era un eu pe care îl întâlneam prima oară

cu parfum de ghiocel și foc de tabără în mușchi 

și diamante tăiate imperfect în voce.

am flirtat ca nerușinata. ca și cum nu tu îmi erai acasă. 

ca un bărbat care, după treizeci de ani de căsnicie,

nu se mai descalță când intră în casă, pentru că știe

că acolo noroiul din el este la fel de îmbrățișat ca lumina.

acolo, în mine însămi, a fost 

dragoste la prima vedere după treizeci de ani.

ieri m-am ucis pe mine.

doar puțin, să nu se observe cu ochiul liber. 

dar am știut, cum simte căprioara mirosul morții 

emanând din farurile unui tractor la câțiva centimetri distanță

de inima ei.

*

să strig, să nu strig, ...

să îl strig pe cel care și-a învățat deja 

replicile din scenariul meu de viață

cu atâta pathos încât mă ia prin surprindere de fiecare dată

vocea lui ca de mamă deșert

poleită cu aur și furtuni de nisip.

să îl strig pe vreun spectator nepregătit, la întâmplare aproape,

cerând să intervină, să schimbe piesa, să atingă cu vărful limbii

cuvintele tabu care nu au echivalent pe limba mea.

poate iubirea de ieri ar merita o șansă. un om nou, cu suflet limpede,

să mă spele de trecut, să rămână doar lecțiile și esența mea de om

și poate crima de ieri ar merita ani lungi în carcera unei relații strâmte,

să bat în pereți și să mi se răspundă în ce mileniu suntem

când țip ca nebuna după apă. poate pedeapsa cea mai crudă, 

cea mai mare salvare ar fi să fiu repatriată în povestea mea.

*

dar mă trezesc. cu răbdare, îmi șterg durerea din trup. 

ia atâta efort și atâta carne și atâta timp, încât

uit. îmi revin. cunosc personajul. re-play.

bebelușul alcoolic

e lipicios ca un biscuit înmuiat în miere

dar nimeni nu s-a lipit de el. doar cearșaful murdar de muște

- așezat pe pat ca un sicriu încă deschis, în mormânt,

cu omul încă viu înăuntru, rupându-și carnea de pe el de disperare -

l-a cuprins în brațele sale de praf și i-a dat să sugă

la țâța lui saturn, ceva destul de tare 

încât să spele gustul 

de lipsa laptelui matern de pe buzele umflate de săruturi păstrate 

în spatele limbii, în saramura neîncrederii,

și de teroarea că ar distruge și acest ultim sâmbure de lumină

nemairecunoscându-l, așa 

că bebelușul alcoolic își folosește doar pielea arsă de nemișcare

pentru a lipi urletul de oglindă, să nu uite niciodată:

iubirea doare

iar el se poate hrăni și din durere.