cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

ce nu ti-am aratat niciodata

ma simt ca picatura de ploaie
prinsa intr-o fotografie.

cadeam incet pe barbia de asfalt a cerului
izgonita din rai
sa vin pe pamant, sa scot ce-i mai rau din oameni
in forma de umbrele.

cunoscusem un inger odata
si i-am cerut aripi imprumut
sa nu mai doara cand zbor,
sa nu ma mai rup
pana ajung lumina care nu ii trebuie nimanui
si melodia pe care nimeni nu stie ca ar putea sa o compuna.

deodata, mi s-a despicat viata
ca un copac lovit de fulger:
curgeam inca pe obrazul unui peisaj de toamna
si m-a prins fotograful.
m-a prins si nu mi-a mai dat drumul.

asa ca acum nu mai am voie sa mor
iar cei ce nu mor, nu respira.

nici nu stiu ce s-a intamplat si de ce.

eram o picatura de ploaie care nu putea sa planga
si acum sunt inchisa intr-o inchisoare de hartie lucioasa
in albumul unui amator
care nu se crede artist
si nu a plans niciodata.

ma simt ca o picatura de ploaie
prinsa intr-o fotografie proasta
intr-o zi insorita cand eu nu trebuia sa exist
si sa alunec pe barbia de asfalt a cerului.

nu mi s-a dat voie sa ma prezint si sa dau mana cu universul.