2020 de mișcări din inimă și încă ceva

viața mea
transfăgărășan rupând munți de durere
pădurile se înfioară
foșnind abia în surdină se dau la o parte
în fața drumului meu încolăcit în genunchi de asfalt
prin existența asta cu o mie de noduri pe milisecundă
îmi târăsc corpul din răni
cald de vibrație
din șolduri ca un dirijor de orchestră
coordonez bucățile de mozaic
din filarmonica ochilor mei încă umezi

hai și tu, nou venit, să ne iubim fără frânghii
fără obligații, fără declarații, până ajungem
în pânzele albe de liniște ale unei îmbrățișări cu sufletul
cu febră musculară de la râs
din vârful degetelor de la picioare până în creștetul capului
pentru că, vezi tu, există dureri-comori
pe care nu poți să le duci fără să-ți rupi
coastele disperärii - așa că ce să faci?

rămân goală
îmbrăcată doar în mișcarea asta
un singur pas din nou și din nou
de lună nouă
prin bezna cea mai adâncă luminează promisiunea
respirația asta prea puternică să o închid
în cușca unei poezii

autonomie

o perdea de porumbei

se ridică zgomotos

în ochii mei urbani

cu margini de soare răsărind.

lumina insistă.

se formează crăpături în asfalt

care se întind

precum viaţa din rădăcina

unui copac retezat.

instinctul sălbatic, nealterat

îşi face loc cu coatele

printre clădiri de beton.











Poezie publicată în volumul Serenitate, Editura Letras, 2020 
https://letras.ro/product/serenitate-ebook-epub/
 

jocuri de putere

moartea mea ridică o perdea de putere
în trupul celui ce mi-a pus capăt zilelor -

crima sa cu intenții materne
încalcă legea gravitației,
complice cu pleoapele
care se visează zburând ușoare
peste dimineți și hârtii mâzgălite:

împreună vom naște o stea.


dar cât timpul își relaxează mușchii
și respiră adânc din ochi, vede
că prea rar reușește să privească
prezentul drept în inimă, iată
cât de lipicioasă este amintirea -
se lipesc secundele de ea
ca licuricii

căci cine mănâncă monștri de vii
țipându-i din carne după îndurare,
nu poate iubi cu adevărat zeii.

furtuna

te spǎl de pe sufletul meu
ca pe o patǎ de îngrǎşǎmânt natural
care a rǎmas de la festinul florilor
cu toate culorile înfruntând vântul.
mǎ modelez din focul fulgerelor.
mǎ şlefuiesc pânǎ la limpezimea
apei de ploaie; aleg ploaia
în loc de lacrimǎ.
aleg aerul
cu plǎmâni noi.

sunt la pertu ...
cu mine însǎmi!
lumina şi-a înfipt rǎdǎcinile în pântecul meu
acum douǎzeci şi patru de veri
şi, în sfârşit, îmi amintesc!

îmi amintesc de ce sunt în seiful
cu cifru necunoscut
al universului.

provizii

lista cu provizii de pregǎtit pentru la iarnǎ:

- suflet murat, sǎ reziste.
- zacuscǎ de idei, sǎ ştiu cum sǎ mǎ hrǎnesc şi când pǎmântul uitǎ pentru o clipǎ sǎ mǎ hrǎneascǎ.
- dulceaţǎ de iubire, sǎ pot merge în cǎmǎrile inimii pentru o porţie zdravǎnǎ de bine când am nevoie şi când copacii nu pot face fructe.
- un ghiocel presat, sǎ ţin minte cǎ întotdeauna vine primǎvara
mai puternicǎ decât iarna prin care tocmai am trecut
la pas, cu forţe proprii.

voi fi proaspǎtǎ din nou
şi copacii îşi vor înfige iar rǎdǎcinile în mine
şi-mi vor dǎrui fructe.

despre eleganţa prin cromofobie

te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un vânt furǎtor de viaţǎ,
bǎtând tare
pe cel ce îndrǎzneşte
sǎ stea în picioare,
uneori sǎ fie iubit pânǎ-n rǎdǎcini
şi alteori sǎ savureze o lacrimǎ.

tu ştii verdele tǎu - nici pe ǎla pânǎ în miezul
copt.
te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un copil mugure
cǎruia îi este groazǎ
de culori,

o crisalidǎ
care se ţine strâns
de creanga ei
şi refuzǎ vehement
altfel de zbor.

tu nu ştii ce înseamnǎ
lumina care se mǎsoarǎ cu secundele
într-o zi de iarnǎ
şi nu ştii ce înseamnǎ sǎ te pişte frigul
dincolo de bunul simţ al zǎpezii.

când a fost ultima datǎ când ai avut curaj
sǎ fluturi un ghiocel în faţa soarelui
şi sǎ te topeşti
pânǎ nu mai vrei sǎ ştie nimeni cǎ tu
ai existat vreodatǎ
şi te-ai crezut primǎvarǎ?

tu habar n-ai ce înseamnǎ
sǎ-ţi fie martie
de toţi şi de toate,
sǎ zâmbeşti mai viu decât cântecul pǎsǎrilor
la strǎinii de pe stradǎ
pentru cǎ, pur şi simplu, nu te poţi abţine sǎ înfloreşti.

mi-am gǎsit puterea

era searǎ. cerul cǎsca
fǎrǎ sǎ-şi ducǎ mâna la
gura cât orizontul.
cele mai dure pietre
roşeau şi se fǎceau nisip,
netrebnice în faţa domnului timp.
luna mirosea a cadavru
de se ridicau oceanele
cu respectul ǎla afectat pe chip,
în culmea disperǎrii
sǎ li se dea drumul odatǎ
din hǎţurile doliului.

era o searǎ micǎ
aşa, cât un castel de nisip
neconstruit pentru cǎ valurile
l-ar fi dǎrâmat oricum;
iar eu mi-am gǎsit puterea
în cochilia goalǎ a unei scoici.
învolburatǎ şi infinitǎ, ca un ţipǎt
care nu mai are nevoie de sunet.
am auzit-o
mare de-ar fi putut cuprinde întreg pǎmântul
şi totuşi mie îmi încǎpea
într-o cochilie culeasǎ de pe plajǎ,
pe care o duceam la ureche
sǎ-mi aud visul cum se înalţǎ şi cade,
se înalţǎ şi cade.

ce m-am bucurat
în seara aia!
cât o mie de furnicǎturi
sub pielea brizei.

a doua zi, m-am trezit
cu o durere de cap
sincopǎ pe portativul
unei alte iubiri
de la care am învǎţat sǎ cânt
ca marea, veşnic
închisǎ într-un ciob lustruit
de moarte.

dar iarna care a urmat,
deja ştiam cǎ eu nu am nevoie
nici de palton, nici de umbrelǎ
şi nici mǎcar de tine, dragul meu.

discuţie aprinsǎ

ca un muc de ţigarǎ
aruncat unde nu trebuie,
tocma’ pe rana deschisǎ
a universului meu personal.

te întrerup
ca poliţaiu’
care zice cǎ n-ai voie
sǎ faci foc în pǎdure

(decât poate, îţi fac eu cu ochiul,
dacǎ-mi dai şi mie câteva cuvinte calde
drept mitǎ.)

ţie nu-ţi pasǎ.
nu de alta, da’ la tine
poliţaii se îmbracǎ în altǎ culoare,
au citate înţelepte despre lume
inscripţionate pe jachetǎ,
îţi explicǎ legea cu binişorul
şi oamenii de rând îi numesc “domnii ofiţeri”.

normal cǎ nu ţi-ai dat seama
cǎ aşa ştiu eu sǎ supravieţuiesc.

cǎ poate limba mea maternǎ
avea vocabularul atât de sǎrac,
de trebuia doar sǎ supravieţuim
şi nu mai rǎmâneau cuvinte
sǎ explicǎm ce simţim.

jucǎm fotbal brutal cu idei în loc de minge.
ne ungem unul pe altul cu noroi
acolo unde-i pielea mai curatǎ şi mai sensibilǎ.
ne iubim cu lovituri în loc de mângâieri
c-aşa mǎ simt eu mai în siguranţǎ. dacǎ mǎ loveşti,
ştiu dinainte unde-o sǎ mǎ doarǎ
şi cu ce alifii sǎ mǎ ung. îmi trece. mare scofalǎ
cǎ mai mor puţin într-o zi cu soare!
dar vezi tu, dacǎ mǎ dezbrac de tabuuri şi de întreruperi
şi mǎ pun în faţa ta aşa cum sunt eu
dincolo de vânǎtǎi spirituale,
ei, atunci chiar nu vreau sǎ-mi imaginez
ce-ai putea face
sau cum m-ar ustura sufletul a doua zi
şi eu aş fi încǎ prea slǎbitǎ ca sǎ observ.

se aprinde discuţia noastrǎ
ca un muc de ţigarǎ
aruncat unde nu trebuie,
tocma’ pe rana deschisǎ
a universului meu personal
fiindc-aşa-i sǎnǎtos,
sǎ nu lǎsǎm nimic nespus.

doar atât te rog:
înţelege cǎ de unde vin eu
legile erau diametral opuse
şi dacǎ te întrerup
cu discursul meu murdar de arhaisme
şi punctat unde se taie cu foarfeca,
aminteşte-mi doar blând
cǎ am emigrat demult din ţara lui niciodatǎ
iar aici, cu tine, mucurile de ţigarǎ
le stingem între degetele noastre împletite
şi nu se transformǎ nicidecum în incendiu.

permisiune

i.

tu esti muntele meu.

pasii pe care ii trantesc
peste inima ta

si degetele julite cu care mangai
florile din tine

iti masoara maretia.

recunosc in tine
atatea diamante
care in sufletul meu sunt
inca bucati de pamant salbatic, neexplorat

incat atunci cand te privesc eu,
soarele oboseste sa straluceasca
si iti lasa tie o ora de lumina drept trofeu

iar eu stiu
ca razele tale
se pot
impleti in tesatura vietii mele
asa cum se impleteste somnul cu sfarsitul unei zile grele.


ii.

tu imi spui
ca nu mai sunt inundatia
care a scris candva istorie
cu ortografie gresita
si sintaxa imprumutata din iad.

tu imi amintesti
ca din pantecul meu
am ridicat diguri de piatra
iar curentii mei merg
spre ocean.

tu imi dai voie
sa imi simt fiinta plina
si sa gust aroma lunii reflectate in mine
cat am nevoie,
sa imi cunosc fiecare fir de nisip
si sa nu mai uit
ca sunt apa: ma spal incontinuu de trecut.


iii.

iti stiu intuitiv fiecare poteca.

in timpul furtunilor de vara,
m-ai adapostit sub brazii tai

iar cand am imprimavarat impreuna,
mi-ai facut cadou cantecul ciocarliilor tale
si ai dansat cu vulnerabilitatea mea
ca nimeni altul

iar de fiecare data cand inghet,
din gheata imi slefuiesti flori
care incet-incet se topesc
si prind radacini.

asa stiu eu ca
oricand
s-ar rasti norii la mine
in cuvinte reciclate
de prea multe ori sa mai fie
potabile,

tu ramai locul meu sigur.