Intersecție de adevăruri complexe și dureri

Aș vrea să am un buchet de cuvinte pentru tine
pe care să îl așez cu grijă în vaza amintirilor.
Să vadă o lume-ntreagă
că ești tu, aici, după șase ani, vibrând de viață
într-o poezie de chihlimbar ...

dar am, în schimb, prea multă durere.
Mi-s mânjite mâinile obosite și fața.
Am ceață în ochi și prea multă greutate în inimă
ca, văzându-te pe un fotoliu
gol de prea mult timp, să te pot
arăta și altora.

Azi sunt carne de tun
sub comanda unei inimi pulverizate.
Cele două mâini cu care ţi-aș fi scris și cântat
au devenit mii de tentacule
încercând să repare lumea,
să mă mai simt țesut organic
care cândva ar putea redeveni
om.

Și când mă gândesc
că sângele tău curge în mine
ca un râu care încă nu a aflat
despre secetă ...

halou lunar

 

halou lunar

în jurul meu 

liniștea

Îngheț

cât pot aștepta

cu o carte întreagă
pe vârful limbii?

Blestemată lună.

 

Ne-am luat de mână 

ca doi copii pe nisipul fierbinte al emoției

fugind de durerea din tălpi

și în loc să construim un castel, 

să râdem când îl dărâmă valurile

iar mâine să plutim în ele,

ne-am construit fricile

cu atâta migală 

încât au devenit din nisip, piatră,

realitate brodată din fire de gând 

după modelul trecutului

și mareea

ne-a dărâmat pe noi.

Ca să fii tu

 

Perlă

sidef din lacrimile mele

lumină din sângele meu

pictezi poezie

dintr-o lume a tragediilor

aduci culoare

unde vedeam

numai durere

Ca să fii tu

mi s-a micșorat lumea

s-au spart iremediabil

valurile de bucurie

de stâncile 

compulsiei la repetiție 

mortalității

imperfecțiunii

Strălucești 

și ochii mei zâmbesc 

fiecărei fațete 

fiecărei raze care intră în tine

oare ce cântărește mai mult

întunericul meu

sau lumina ta

cârpe albe

 

cârpe albe 

la malul mării 

valuri sparte

După legile singurătății

 

Îmi umplu cofa de cuvinte.

Le sorb încet, le plimb prin gură 

până încep să rimeze

cu tine. 

Cu tăcerea ta. 

Cu tărâmul tainic al nopții eterne din mine

dar și cu seva care a curs

din copacul vieții 

peste prietenia noastră. 

*

Nu contează câte limbi îmi ating buzele

și se transformă în poezie. 

Nu contează cât aur îmi țes mâinile 

din paiele putrede din tine.

Nu contează dacă scot din mine

pumni de metafore 

care abia îmi încap prin ferestrele-răni

ale inimii.

Rulmenții din stomac

atârnă grei, îmi dăruiesc corpul 

mamei vitrege Terra

să coacă ce-o ști 

dintr-un destin pe care o mie una întorsături

și puseuri de creștere 

și credințe frumos împletite din mătase naturală 

și zeci de ani în celula asta de carne

nu l-au putut schimba.

*

Singurătatea trăiește în vidul 

pe care îl presari între noi

ca pe niște firimituri de frică

după care să ne ia urma lupii karmici,

nu pe pielea mea, 

nu în timpul elastic

și nu în m-am născut cu ea în ochi.

*

Așa nu se trăiește. 

Așa nici măcar 

nu se moare.