Zbor insignifiant

 

Libertate de primăvară.
Haine ușoare
zboară pe o rază de vânt
într-o adiere de soare.
Prin cerul de sticlă albastră
îmi văd timpul, pană și hârtie,
să desenez pe el un portativ infinit
dintte gratiile căruia să iasă
muzica drumului către tine.

Nu ești la celălalt capăt
să mai ținem melodia în aer.

Parfumul merilor în floare
care îmi mângâie coatele
nu mai înseamnă
nimic.

familie

familie -
mănunchi de tristeți 

puse la presat.

Ce înseamnă

 

Te-am căutat în măruntaiele tăcerii 

și m-am izbit de zidul unei poezii ...

Azi mă întreb 

ce înseamnă să pleci.

Cum e să fii aerul răcoros 

care dansează cu pielea mea de găină 

într-o cameră închisă 

într-o noapte de iarnă 

un an mai târziu?

Cum ar fi să exiști în forme

pe care le pot atinge cu mâna 

dar nu cu inima,

celule vii de care se lovește lumina

și se transformă în culori,

celule în care râsul tău 

și numele meu pe limba ta

nu mai locuiesc de mult,

iar amintirile pe care altă dată 

le păstrai ca pe o colecție de diamante

zac zob pe parchet, împrăștiate 

în toate camerele corpului tău cald?

Ce drum ai fi ales tu

pentru un la revedere fără cuvinte?

Poate ești undeva pe un vârf de munte

al limbii mele unde brazii și localnicii

încă refuză să tacă.

Poate ești undeva sub oasele unei cărți 

pe care, cu un buchet de îndoieli 

și o scrisoare tipărită, am lăsat-o 

să iasă în lume și să ne strige numele

ca și cum ecoul nici nu ar conta.

Poezia pe care n-am scris-o la timp

 

Să îți fi scris că tu mi-ai fost apă 

când creșteam în deșert,

că ai fost singura

care a știut să mi se strecoare moale

sub spinii de cactus.

Să îți fi scris că tu îmi transformi viața 

din tragedie în simplă tristețe,

că ești respirația ușurată 

care spune că încă mai e timp și mai e aer

până ne ajunge tsunami.

Să îți fi scris că mă recunosc în tine

nu ca într-o oglindă, ci

ca într-o sămânță 

care mi-a iubit florile

când nici nu vedea soarele. 

Să îți fi scris că nu îți plângi singură 

nici codrul, nici luminișul pe care ți l-ai găsit 

și unde te-ai adăpostit de răceala nopții.

Să îți fi scris

un pastel în care să nu te menționez 

nici măcar o dată 

dar timbrul vocii tale să aibă ecou

în fiecare imagine, în fiecare cuvânt. 

Ți-am scris o carte

care acum nu face

cât ar fi făcut atunci

un singur rând în plus.

Bucuria de a Dărui

 

Un creion. Un pumn de caise.

O batistă. Un pahar de zmeură

la plimbare împreună prin piață 

între mirosuri care se pierdeau

unele într-altele și în amintirile 

mele din viitor.

Pe drumul vieții împreună,

ți-ai lăsat o amprentă de iubire

pe atâtea lucruri de zi cu zi

care vorbeau despre rutina noastră 

până am crescut 

și m-ai cunoscut.

Lucrurile s-au schimbat,

cântecul constant al inimii tale 

ascuns undeva într-un colț de felicitare

scrisă de mână, niciodată. 

Îmi amintesc de mine copil,

visând la un dar mai plin de bucurie și vis.

Îmi amintesc de mine adultă, psiholog

cu prea multă cerneală sub păr 

și prea puțin curaj să intru 

în camerele umbrite ale inimii,

vrând să știi că prezența ta

nu trebuia învelită în ciocolată 

ca să conteze.

Acum te aud.

Închisă după gratii de distanță,

doar cu o mână de bani și o imagine 

cât o mie de cuvinte strâmte 

prin care să șoptesc anonim tot ce

e poezie vie în mine,

înțeleg în sfârșit 

limbajul creioanelor cu modele colorate

și al ascuțitorilor și mai ales

al felului cum ai început să ții 

ritmul dansului meu prin noi identități și nevoi.

Până la urmă, fiecare prin ceața rănilor ei,

ne-am văzut una pe alta.

Dor Nedefinit, Ad Infinitum

 

Mă chemi prin toți porii

cu vocea aerului de toamnă târzie. 

Amețesc, adorm, te caut 

prin tot ce e dărâmat în mine,

dar nu îți găsesc decât umbra

în impresii.

Mai mult decât anotimpuri

 

Lăsăm vânătăi pe pielea timpului, aniversări,

noduri în care ceva s-a schimbat iremediabil. 

În răcoarea matinală de toamnă,

corpul meu crede în valuri de siguranță 

care pleacă și se întorc ca frunzele arămii

foșnind sub un bocanc imaculat.

În răcoarea matinală de toamnă, 

corpul meu se crede înapoi în copilărie,

în cuibul brațelor voastre 

din care vom zbura împreună. 

Dar nispiul din clepsidră nu minte și nu se răzgândește 

și nu se lasă mângâiat de tabieturile mareelor.

Gravitația îmi rânjește răutăcios 

și își deschide dureros de încet brațele,

singurele care mă vor primi

până la capăt. 

Aniversări, pietre 

care mi-au lăsat moștenire garanția 

că totul se subțiază până la finețea firului de nisip

dacă lași suficienți ani și suficientă apă 

să curgă peste același loc.