două singurătăți

 

două celule

în vidul care se formează 

când spațiul e plin

dar nimic nu arde 

cu foc ca al nostru

plutim

fără apă 

două limbi diferite

ale setei

din când în când prindem

dacă nu un cuvânt 

cel puțin un urlet cunoscut

ascuns pe sub piele

ca o lumânare la care citești pe întuneric 

pentru ultima oară 

mă apropii

deși îmi cert fiecare pas

pentru nesăbuința asta

te apropii

deși de atâtea ori

între pereții capului tău 

pare mai bine

să taci și să faci

pentru tine ca și cum n-ar mai exista

umbră de om pe pământul tău 

două singurătăți 

dansăm microscopic

în lumina despre care negăm

cu atâta spaimă 

că ne-ar aparține 

după tot ce s-a întâmplat 

după toată călătoria care n-a compensat

lipsa unei destinații 

după toți musafirii pe care i-am ajutat

să ne părăsească în pace

noi este un cuvânt încet 

îl coacem la foc mic

îl formăm cu buzele

din spuma tăcerii 

pe care nu îndrăznim 

să o spargem

ce își pot face

două singurătăți 

una alteia?

ce pot face

două singurătăți 

una pentru alta?

ce ne dăruim 

una alteia

ca și cum n-ar fi nimic?

În Cerc

 

Mușcând din întuneric, îmi crește umbra -

e și firesc

când stau lângă câinii salivând

care pândesc tot ce-a rămas lumină în mine.

Și-au ascuțit colții 

fără măcar să-și dea seama.

M-au purtat pașii către același loc fără ieșire 

chiar în timp ce juram să nu mai ajung aici niciodată. 

Umbra mea e pază și pace

într-o lume prea flămândă de război.

pe limba ploii

 

ploaia.

ne știa pe amândoi. 

pic, pic, momente

și liniștea care se simțea 

din ce în ce mai mult ca la ea

acasă între degetele mele de la picioare,

în pauza când mi-e ființa plină 

de aer proaspăt, chiar înainte să expir.

oftat de ușurare. în pieptul meu, căldura ta.

ploaia

ne-a adus împreună 

și ne-a limpezit inimile.

picături pe ferestre.

se înmuia distanța 

ca o foaie subțire de hârtie 

între noi, ploaia ne-a învățat 

cum să țesem apropiere din fire de frig.

a rămas doar singurătatea.

când plouă, vocea ta

tună în mine. aici, în cutia toracică 

de bijuterii, în care acum strâng 

bilete folosite și praf.

Fiori

 

... și mă trezesc în toiul nopții 

în viscerele întunericului

la tine acasă, îmbrățișată 

de un frig fără chip,

cu fereastra deschisă pe jumătate,

refrenul cântecului tău preferat

de dor în urechi, destul de tare

încât parcă n-ar fi un simplu gând,

și tu ai plecat.

Intersecție de adevăruri complexe și dureri

Aș vrea să am un buchet de cuvinte pentru tine
pe care să îl așez cu grijă în vaza amintirilor.
Să vadă o lume-ntreagă
că ești tu, aici, după șase ani, vibrând de viață
într-o poezie de chihlimbar ...

dar am, în schimb, prea multă durere.
Mi-s mânjite mâinile obosite și fața.
Am ceață în ochi și prea multă greutate în inimă
ca, văzându-te pe un fotoliu
gol de prea mult timp, să te pot
arăta și altora.

Azi sunt carne de tun
sub comanda unei inimi pulverizate.
Cele două mâini cu care ţi-aș fi scris și cântat
au devenit mii de tentacule
încercând să repare lumea,
să mă mai simt țesut organic
care cândva ar putea redeveni
om.

Și când mă gândesc
că sângele tău curge în mine
ca un râu care încă nu a aflat
despre secetă ...

halou lunar

 

halou lunar

în jurul meu 

liniștea

Îngheț

cât pot aștepta

cu o carte întreagă
pe vârful limbii?