pe limba ploii

 

ploaia.

ne știa pe amândoi. 

pic, pic, momente

și liniștea care se simțea 

din ce în ce mai mult ca la ea

acasă între degetele mele de la picioare,

în pauza când mi-e ființa plină 

de aer proaspăt, chiar înainte să expir.

oftat de ușurare. în pieptul meu, căldura ta.

ploaia

ne-a adus împreună 

și ne-a limpezit inimile.

picături pe ferestre.

se înmuia distanța 

ca o foaie subțire de hârtie 

între noi, ploaia ne-a învățat 

cum să țesem apropiere din fire de frig.

a rămas doar singurătatea.

când plouă, vocea ta

tună în mine. aici, în cutia toracică 

de bijuterii, în care acum strâng 

bilete folosite și praf.

Fiori

 

... și mă trezesc în toiul nopții 

în viscerele întunericului

la tine acasă, îmbrățișată 

de un frig fără chip,

cu fereastra deschisă pe jumătate,

refrenul cântecului tău preferat

de dor în urechi, destul de tare

încât parcă n-ar fi un simplu gând,

și tu ai placat.

Intersecție de adevăruri complexe și dureri

Aș vrea să am un buchet de cuvinte pentru tine
pe care să îl așez cu grijă în vaza amintirilor.
Să vadă o lume-ntreagă
că ești tu, aici, după șase ani, vibrând de viață
într-o poezie de chihlimbar ...

dar am, în schimb, prea multă durere.
Mi-s mânjite mâinile obosite și fața.
Am ceață în ochi și prea multă greutate în inimă
ca, văzându-te pe un fotoliu
gol de prea mult timp, să te pot
arăta și altora.

Azi sunt carne de tun
sub comanda unei inimi pulverizate.
Cele două mâini cu care ţi-aș fi scris și cântat
au devenit mii de tentacule
încercând să repare lumea,
să mă mai simt țesut organic
care cândva ar putea redeveni
om.

Și când mă gândesc
că sângele tău curge în mine
ca un râu care încă nu a aflat
despre secetă ...

halou lunar

 

halou lunar

în jurul meu 

liniștea

Îngheț

cât pot aștepta

cu o carte întreagă
pe vârful limbii?

Blestemată lună.

 

Ne-am luat de mână 

ca doi copii pe nisipul fierbinte al emoției

fugind de durerea din tălpi

și în loc să construim un castel, 

să râdem când îl dărâmă valurile

iar mâine să plutim în ele,

ne-am construit fricile

cu atâta migală 

încât au devenit din nisip, piatră,

realitate brodată din fire de gând 

după modelul trecutului

și mareea

ne-a dărâmat pe noi.

Ca să fii tu

 

Perlă

sidef din lacrimile mele

lumină din sângele meu

pictezi poezie

dintr-o lume a tragediilor

aduci culoare

unde vedeam

numai durere

Ca să fii tu

mi s-a micșorat lumea

s-au spart iremediabil

valurile de bucurie

de stâncile 

compulsiei la repetiție 

mortalității

imperfecțiunii

Strălucești 

și ochii mei zâmbesc 

fiecărei fațete 

fiecărei raze care intră în tine

oare ce cântărește mai mult

întunericul meu

sau lumina ta