Poezia pe care n-am scris-o la timp

 

Să îți fi scris că tu mi-ai fost apă 

când creșteam în deșert,

că ai fost singura

care a știut să mi se strecoare moale

sub spinii de cactus.

Să îți fi scris că tu îmi transformi viața 

din tragedie în simplă tristețe,

că ești respirația ușurată 

care spune că încă mai e timp și mai e aer

până ne ajunge tsunami.

Să îți fi scris că mă recunosc în tine

nu ca într-o oglindă, ci

ca într-o sămânță 

care mi-a iubit florile

când nici nu vedea soarele. 

Să îți fi scris că nu îți plângi singură 

nici codrul, nici luminișul pe care ți l-ai găsit 

și unde te-ai adăpostit de răceala nopții.

Să îți fi scris

un pastel în care să nu te menționez 

nici măcar o dată 

dar timbrul vocii tale să aibă ecou

în fiecare imagine, în fiecare cuvânt. 

Ți-am scris o carte

care acum nu face

cât ar fi făcut atunci

un singur rând în plus.

Bucuria de a Dărui

 

Un creion. Un pumn de caise.

O batistă. Un pahar de zmeură

la plimbare împreună prin piață 

între mirosuri care se pierdeau

unele într-altele și în amintirile 

mele din viitor.

Pe drumul vieții împreună,

ți-ai lăsat o amprentă de iubire

pe atâtea lucruri de zi cu zi

care vorbeau despre rutina noastră 

până am crescut 

și m-ai cunoscut.

Lucrurile s-au schimbat,

cântecul constant al inimii tale 

ascuns undeva într-un colț de felicitare

scrisă de mână, niciodată. 

Îmi amintesc de mine copil,

visând la un dar mai plin de bucurie și vis.

Îmi amintesc de mine adultă, psiholog

cu prea multă cerneală sub păr 

și prea puțin curaj să intru 

în camerele umbrite ale inimii,

vrând să știi că prezența ta

nu trebuia învelită în ciocolată 

ca să conteze.

Acum te aud.

Închisă după gratii de distanță,

doar cu o mână de bani și o imagine 

cât o mie de cuvinte strâmte 

prin care să șoptesc anonim tot ce

e poezie vie în mine,

înțeleg în sfârșit 

limbajul creioanelor cu modele colorate

și al ascuțitorilor și mai ales

al felului cum ai început să ții 

ritmul dansului meu prin noi identități și nevoi.

Până la urmă, fiecare prin ceața rănilor ei,

ne-am văzut una pe alta.

Dor Nedefinit, Ad Infinitum

 

Mă chemi prin toți porii

cu vocea aerului de toamnă târzie. 

Amețesc, adorm, te caut 

prin tot ce e dărâmat în mine,

dar nu îți găsesc decât umbra

în impresii.

Mai mult decât anotimpuri

 

Lăsăm vânătăi pe pielea timpului, aniversări,

noduri în care ceva s-a schimbat iremediabil. 

În răcoarea matinală de toamnă,

corpul meu crede în valuri de siguranță 

care pleacă și se întorc ca frunzele arămii

foșnind sub un bocanc imaculat.

În răcoarea matinală de toamnă, 

corpul meu se crede înapoi în copilărie,

în cuibul brațelor voastre 

din care vom zbura împreună. 

Dar nispiul din clepsidră nu minte și nu se răzgândește 

și nu se lasă mângâiat de tabieturile mareelor.

Gravitația îmi rânjește răutăcios 

și își deschide dureros de încet brațele,

singurele care mă vor primi

până la capăt. 

Aniversări, pietre 

care mi-au lăsat moștenire garanția 

că totul se subțiază până la finețea firului de nisip

dacă lași suficienți ani și suficientă apă 

să curgă peste același loc. 

la fel de aproape ca respirația

 

ei nu știu cum e fără tine.

de-asta îți scriu cuvinte care îi sfâșie

pe cei care trăiesc cu absența ta.

în poezia corpului meu

e întuneric unde ar fi trebuit să fii tu

și să crești și să înflorești.

inspir. expir. te port în mine ca pe o umbră

chiar dacă acum este amiază 

și sub soarele mânios care mă amenință 

și pe mine,

puțini te văd.

 

Moment

 

Un moment de tăcere 

să deschidem toate ferestrele inimii

și să încapă absența ta în mine.

Un moment de tăcere 

să se curbeze timpul,

să fim fată în față 

cu oglinda anilor și a gândurilor 

între noi.

Un moment de tăcere 

să nu mă adun.

Să fiu din tine, 

să uit viitorul,

să nu îmi reproșez că nu am devenit și eu

o amintire

frumoasă. 

 

nevară

 

miroase a vară 

fără tine

miroase a contrast

miroase a familie

a viață care mi-a alunecat din corp

mai definitiv decât dacă aș fi murit

mă scald în singurătate 

ca și cum zbenguindu-mă în mare

valurile din ce în ce mai înalte și aspre

îmi mângâie capul părul nările 

plămânii mei fără tine 

mușchii în repaos total

miroase a transpirație 

într-un iunie fără picătură de soare

miroase a muzică iar

dar tot ce primesc e tăcere

mă lovește ceea ce a fost bucurie 

în plexul solar

iar și iar și iar și