Privire înapoi

Am găsit întâmplător
gălețile cu lumină
pe care le-am lăsat fără zgomot
în drumul meu,
de care uitasem.

Privesc
răspunsul la întrebarea
pe care nu am pus-o -

văd
ce s-a stins.

Nu știu
cum se pot stinge
jungle întregi de raze întrețesute
când au curs peste ele
din ce în ce mai multe
lacrimi solare de fericire
până s-au topit toate pietrele din inima mea.

Cum se face,
cu toate gălețile de lumină
care mi-au cartografiat creșterea,
că nu găsesc
drumul de întoarcere?

pe limba ploii

 

ploaia.

ne știa pe amândoi. 

pic, pic, momente

și liniștea care se simțea 

din ce în ce mai mult ca la ea

acasă între degetele mele de la picioare,

în pauza când mi-e ființa plină 

de aer proaspăt, chiar înainte să expir.

oftat de ușurare. în pieptul meu, căldura ta.

ploaia

ne-a adus împreună 

și ne-a limpezit inimile.

picături pe ferestre.

se înmuia distanța 

ca o foaie subțire de hârtie 

între noi, ploaia ne-a învățat 

cum să țesem apropiere din fire de frig.

a rămas doar singurătatea.

când plouă, vocea ta

tună în mine. aici, în cutia toracică 

de bijuterii, în care acum strâng 

bilete folosite și praf.

Fiori

 

... și mă trezesc în toiul nopții 

în viscerele întunericului

la tine acasă, îmbrățișată 

de un frig fără chip,

cu fereastra deschisă pe jumătate,

refrenul cântecului tău preferat

de dor în urechi, destul de tare

încât parcă n-ar fi un simplu gând,

și tu ai plecat.

După legile singurătății

 

Îmi umplu cofa de cuvinte.

Le sorb încet, le plimb prin gură 

până încep să rimeze

cu tine. 

Cu tăcerea ta. 

Cu tărâmul tainic al nopții eterne din mine

dar și cu seva care a curs

din copacul vieții 

peste prietenia noastră. 

*

Nu contează câte limbi îmi ating buzele

și se transformă în poezie. 

Nu contează cât aur îmi țes mâinile 

din paiele putrede din tine.

Nu contează dacă scot din mine

pumni de metafore 

care abia îmi încap prin ferestrele-răni

ale inimii.

Rulmenții din stomac

atârnă grei, îmi dăruiesc corpul 

mamei vitrege Terra

să coacă ce-o ști 

dintr-un destin pe care o mie una întorsături

și puseuri de creștere 

și credințe frumos împletite din mătase naturală 

și zeci de ani în celula asta de carne

nu l-au putut schimba.

*

Singurătatea trăiește în vidul 

pe care îl presari între noi

ca pe niște firimituri de frică

după care să ne ia urma lupii karmici,

nu pe pielea mea, 

nu în timpul elastic

și nu în m-am născut cu ea în ochi.

*

Așa nu se trăiește. 

Așa nici măcar 

nu se moare. 

Zbor insignifiant

 

Libertate de primăvară.
Haine ușoare
zboară pe o rază de vânt
într-o adiere de soare.
Prin cerul de sticlă albastră
îmi văd timpul, pană și hârtie,
să desenez pe el un portativ infinit
dintte gratiile căruia să iasă
muzica drumului către tine.

Nu ești la celălalt capăt
să mai ținem melodia în aer.

Parfumul merilor în floare
care îmi mângâie coatele
nu mai înseamnă
nimic.

Dor Nedefinit, Ad Infinitum

 

Mă chemi prin toți porii

cu vocea aerului de toamnă târzie. 

Amețesc, adorm, te caut 

prin tot ce e dărâmat în mine,

dar nu îți găsesc decât umbra

în impresii.

Mai mult decât anotimpuri

 

Lăsăm vânătăi pe pielea timpului, aniversări,

noduri în care ceva s-a schimbat iremediabil. 

În răcoarea matinală de toamnă,

corpul meu crede în valuri de siguranță 

care pleacă și se întorc ca frunzele arămii

foșnind sub un bocanc imaculat.

În răcoarea matinală de toamnă, 

corpul meu se crede înapoi în copilărie,

în cuibul brațelor voastre 

din care vom zbura împreună. 

Dar nispiul din clepsidră nu minte și nu se răzgândește 

și nu se lasă mângâiat de tabieturile mareelor.

Gravitația îmi rânjește răutăcios 

și își deschide dureros de încet brațele,

singurele care mă vor primi

până la capăt. 

Aniversări, pietre 

care mi-au lăsat moștenire garanția 

că totul se subțiază până la finețea firului de nisip

dacă lași suficienți ani și suficientă apă 

să curgă peste același loc. 

nevară

 

miroase a vară 

fără tine

miroase a contrast

miroase a familie

a viață care mi-a alunecat din corp

mai definitiv decât dacă aș fi murit

mă scald în singurătate 

ca și cum zbenguindu-mă în mare

valurile din ce în ce mai înalte și aspre

îmi mângâie capul părul nările 

plămânii mei fără tine 

mușchii în repaos total

miroase a transpirație 

într-un iunie fără picătură de soare

miroase a muzică iar

dar tot ce primesc e tăcere

mă lovește ceea ce a fost bucurie 

în plexul solar

iar și iar și iar și 

Solstițiul de iarnă

 

Dorul mușcă lacom din mine.

Îmi ronțăie tacticos claviculele.

Îmi topeşte viscerele ca pe ghețari.

Mă adoarme ca o iarnă vicleană

care mă minte că-i cald și sigur

la sânul ei

chiar când e mai aproape de victoria finală 

hipotermia.

Bucuria mea hibernează

în bârlogul ei de înregistrări și fotografii.

Prin vocile pe care nu le voi mai

auzi spunând cuvinte noi niciodată 

și culorile banalizate de timp,

abia o mai recunosc.

 

Degustare de Claritate

 

te văd 

ca pe steaua 

din poezia preferată

te văd

în mine

raze care mă mângâie

din interior

foc care mă ceartă

de sub propria piele

dor 

ca un incendiu

care nu se stinge cu apă

ci cu un da din toată inima

da

chiar şi pentru nu

te văd

cum iubeşti

ca un râu puternic

croindu-şi drum printr-un labirint de bolovani

pe care nu ştii cine ţi i-a pus în drum

azi te văd cum iubeşti

ca mine

te văd cu ochii închişi

stea din constelaţia mea

sens ce aşteaptă

cuvântul care îmi stă prea răbdător

pe limbă

de-atâta amar de timp

oare tu mă vezi

văzându-te?

 

copilărie pe vârful limbii

 

cu mirosul de mare

între degetele de la picioare

caleidoscop de amintiri

corcoduşele monede şi gura pungă

cuvintele din ea

niciodată de dragoste

dar atâta vară încăpea

în pielea mea de copil

lângă tine ...

 

Foșnet

 

Senină:

- Privirea 

prin care detaliile prindeau viaţă

şi viaţa prindea culoare.

- Tu care abia începeai să cunoşti soarele din tine

pentru că ţi-ai petrecut ani întregi, oră de oră,

ştergându-ţi norii de pe cer, rupându-i 

în bucăţi de senzaţie, amintire şi uitare,

dansând cu bucăţile de nor din tine

în perpetua încercare să creezi din ele altceva,

lumină

care să pătrundă prin alte furtuni ca ale tale,

să ajungă în miez.

- Grădina în plină floare

şi trişti copacii

care încă mai cresc

din inima ta

tăcută.

 

Căutări asimetrice

 

cuvântul ăla care nu există în altă limbă

 

mă umplu de muzică

până la refuz.

până dincolo de bunul simţ.

până la tine.

o să-mi fac o barcă de hârtie

dintr-o pagină de murakami

o să-mi cântăresc sufletul

în balanţa speranţei

şi dacă pot 

eu cu petele de trecut

care nu sunt lumină

o să mă aşez în poziţie de fetus

în barcă

şi-o să plutesc pe râul styx

să îţi aud vocea

dând naştere unui singur cuvânt

n o u

până atunci

te privesc prin melodia

de sub degetele mele

bucata asta de timp împodobit

care nu ar exista

dacă nu ai fi fost tu.

ştii că ai lăsat în drumul tău 

urme de cântec?

 

🖤

 

şi din soarele care a răsărit din nou

de prea multe ori

şi din râul care şi-a iubit nestăvilit natura de râu

şi din muntele care a rămas de piatră

s-a născut seceta. 

Au trecut zilele neîncetat, au încins horă,

mi-au călcat pe lacrimi în dansul lor 

mereu la fel de schimbător.

Aşa se face

că m-am obişnuit cu buzele uscate,

că m-am obişnuit să trăiesc fără o parte

din mine.

Îmi amintesc de firescul nostru de odinioară

ca de o herghelie de cai-fantezie 

urcând la galop pe pereţii interiori

ai inimii mele care nu se mai ştie 

întreagă

de atâta timp. 

Mi-e dor măcar să mă ardă setea.

Astăzi observ cum s-au stins stele în mine

când mi-am permis să adorm pentru o clipă

şi să visez altceva decât pe tine

când visul rămăsese singurul loc 

în care aveai ecou şi umbră.

 

Tablou gri de decembrie

îmi intră copilăria în nări
crocantă, iubită,
neinvitată

acum când în sfârșit
nu mai am nevoie de nimeni
să-mi facă o cană de ceai de tei
și să-mi spună povești din lână
împletită cu fir de vis cu ochii
deschiși,

acum când în sfârșit
am o pădure de oameni fructiferi
cu rădăcini adânci în mine;
eu, propriul tril de privighetoare.

din ce în ce mai mult
simt cum din mine se țes poveștile.
știu fiecare șiretlic textil -
al meu și al tău.
văd, chiar prin ochi mijiți,
fiecare moș cum nu e crăciun.
fiecare miracol cum începe
cu mâinile, cu urechile, cu buzele
m.e.l.e.

sunt cărămida
chiar dacă tu mă construiești
cu timp din timpul tău.
sunt lovitura
chiar dacă tu mă mânjești
cu rușine din rușinea ta.
sunt revelația
chiar dacă în ochii tăi o văd,
carne din carnea mea.

cât nu ne uitam,
ceva
a continuat să moară
în jurul nostru și în noi.
plâng cu pescărușii,
cu râurile, cu jungla.

nici nu trebuie să mă desclădesc
din costumul ăsta de beton
care nici nu mai pare strâns,
nici nu mai pare costum.

uneori am un dumnezeu depresiv în mine
care se întreabă cât gri poate încăpea pe cer,
cât dor în corpul meu care nu și-a trăit
copilăria dintâi.

dar e târziu. se întunecă
deși mi s-a preaobișnuit privirea

și din zăpadă
mai rămâne doar
mirosul de aer înghețat.

Neașteptate

 

Te scriu în calendar

în ultima clipă

cu ochii surprinşi 

de o stea în colţul unei fotografii vechi. 

Te ţin în vocea mea

până te vei încălzi, până te vei dizolva iar

în zilele gri, într-o margine de zâmbet, într-un vers de cântec. 

Astă seară dansez cu amintirea ta. Culorile tale. Iubirile tale

atât de tăcute, încât le uitam

prea des.

Acum îmi aprind artificii 

în vârfurile degetelor. Îmi pun o dorinţă.

Nu aia. E prea târziu.

Dar tu eşti căldura care mi s-a născut în voce

cu uşa prăfuită şi poezia neîmpărtăşită

deja între noi.

 

să ai un loc unde nu te poți întoarce

să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că îți miroase inima a grădină de trandafiri
cărora le-au dat spinii.
îți sunt ochii plini de semințe -
altfel nu ar crește în tine puii de dor
de vânt.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că s-a născut din tine un "acasă"
care nu exista înaintea ta decât ca set de coordonate
steril, neiubit
și mai înseamnă că pașii tăi au avut puterea
să te poarte pe drumuri mai multe,
să picteze în tine lumi necunoscute, fără garanții.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
și să se rupă fâșii de frumusețe din tine
tăindu-te ca sticla spartă în măruntaie
înseamnă că, măcar pentru o clipă smulsă din eternitate,
ai Trăit.

cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

destrămări

se duc
cocorii cât frunzele
și frunzele ruginite de prea multă renunțare
și rămâne doar uleiul alb murdar de albastru
pe o bucată de carton.
peisajul se îmbată cu ploaie,
clătinându-se, de pe inima mea se ridică
și trântește ușa la ieșire
și rămân în vasele mele de sânge
flori ofilite, o pereche de urme de bocanc
și amintirea peisajului, etern
decontextualizată.

așa se nasc îngerii.

te-ai întoarce de dor
chiar iad să fi fost
căci nu poți privi înapoi
ca atunci când era aici
și înțepat de vorbele lor
te-ai făcut arici și ai crezut
că acele lor fac parte din tine.

astăzi, cu pictura ștearsă de timp,
îți închipui cum au fost
doar iepurele transformat ca prin magie în pisică
și gustul de pară în care te-ai simțit acasă
și cum ai învățat să faci din furie dulceață
și pielea de găină sub cerul înstelat
al unei singure nopți de vară.

abia atingi cu vârful mânjit de cerneală
al unui stilou vechi, gândul
că poate tu acum țipi țipătul pe care altcineva
nu l-a reușit a țipa
până la capăt, să ajungă și să aterizeze lin
în urechea cuiva ... să o gâdile măcar puțin
dorul.