Intersecție de adevăruri complexe și dureri

Aș vrea să am un buchet de cuvinte pentru tine
pe care să îl așez cu grijă în vaza amintirilor.
Să vadă o lume-ntreagă
că ești tu, aici, după șase ani, vibrând de viață
într-o poezie de chihlimbar ...

dar am, în schimb, prea multă durere.
Mi-s mânjite mâinile obosite și fața.
Am ceață în ochi și prea multă greutate în inimă
ca, văzându-te pe un fotoliu
gol de prea mult timp, să te pot
arăta și altora.

Azi sunt carne de tun
sub comanda unei inimi pulverizate.
Cele două mâini cu care ţi-aș fi scris și cântat
au devenit mii de tentacule
încercând să repare lumea,
să mă mai simt țesut organic
care cândva ar putea redeveni
om.

Și când mă gândesc
că sângele tău curge în mine
ca un râu care încă nu a aflat
despre secetă ...

Zbor insignifiant

 

Libertate de primăvară.
Haine ușoare
zboară pe o rază de vânt
într-o adiere de soare.
Prin cerul de sticlă albastră
îmi văd timpul, pană și hârtie,
să desenez pe el un portativ infinit
dintte gratiile căruia să iasă
muzica drumului către tine.

Nu ești la celălalt capăt
să mai ținem melodia în aer.

Parfumul merilor în floare
care îmi mângâie coatele
nu mai înseamnă
nimic.

Ce pot găsi în muzică și ce am pierdut pentru totdeauna

 

Cântecele tale

mă ard pe gât 

Pastilă amară 

să treacă dorul

Cântecele tale

numai în vocea mea

Amintiri 

pe care vântul n-a reușit 

să le fure

complet

Atâtea fețe

a căror strălucire 

va rămâne 

uitată 

Atâtea note

pe care nu voi ști 

dacă le ating

vreodată 

 

Clipe de Vindecare

 

Car 

ulciorul cu muzică 

proaspátă

direct din izvor -

simt în ea 

cum încă pulsează

valurile.

Sângele meu

în acorduri.

Pe suprafața cântecului,

după ce s-a liniștit și limpezit,

plutește.lumina soarelui de dimineață

transformând fiecare picătură în calea sa,

bucurând miezul de curgere

al zilei care nu vrea

să vină și să treacă ...

Cine știe ce beznă de lună nouă 

o așteaptă?

Dar aici și acum, în vibrația lichidă 

a melodiei,

nu mai contează nimic altceva.

 

Asul din mânecă

 

Sparg idei de oţel

despre ce înseamnă să fii om.

În dansul împlinirii,

dacă e ceva ce am reuşit

este să împing limitele coreografiei

până înapoi la miezul primar 

de melodie sălbatică din mine

creând paşi noi 

din cântecul muşchilor mei.

Să te ating 

fără refrenul la care te aşteptai. 

Dansul îmi devine zbor - 

nu mă leagă nimic

de ritualuri care nu au sens în oasele mele.

Găsesc suflete prietene care să simtă

chemarea luminii mele

fără artificii şi trucuri 

de magie care numai magie nu-i.

Stau aici cu inima mai senină ca niciodată 

şi braţele deschise a invitaţie

să iubim dansatoarea mai mult decât dansul.

 

Să vină licuricii

Îmi străluceşte muzica

peste tot

pe sub piele,

se lasă auzită

ca un secret prost păstrat,

îmi curge muzica râu 

pe sub pietre

iar şi iar, răbdătoare până le face nisip

şi liniştea de după devine mătăsoasă

şi eu mă trezesc transfornată

în pădure.

Timpul se dilată,

intră în el lumina lunii

şi îl strică, îi cresc timpului aripi

şi nu mai ştiu când,

dar îmi amintesc cu tot corpul de ce.

 

 

 

Melodia curge și își leagănă izvorul

[Audio pe fundal de kalimba]

 

 

 

Mătasea lunii

se aşază cărare

călare pe mare,

să tot mergi

pe lumina sunetului rotund

până în pânzele albe

ale zorilor. 

cuvântul ăla care nu există în altă limbă

 

mă umplu de muzică

până la refuz.

până dincolo de bunul simţ.

până la tine.

o să-mi fac o barcă de hârtie

dintr-o pagină de murakami

o să-mi cântăresc sufletul

în balanţa speranţei

şi dacă pot 

eu cu petele de trecut

care nu sunt lumină

o să mă aşez în poziţie de fetus

în barcă

şi-o să plutesc pe râul styx

să îţi aud vocea

dând naştere unui singur cuvânt

n o u

până atunci

te privesc prin melodia

de sub degetele mele

bucata asta de timp împodobit

care nu ar exista

dacă nu ai fi fost tu.

ştii că ai lăsat în drumul tău 

urme de cântec?

 

Boboc de muzică

 

Mă culeg

din linişte

înflorind imperfect.

"În sfârşit," îmi oftează carnea

ca o briză de primăvară -

îmi ascult respiraţiile

ca pe nişte veşti mult-aşteptate

din partea cuiva drag

şi merg după cum cântă

viaţa în mine. 

Povestea ascunsă sub fiecare clapă de kalimba

 

Prima sămânţă de sunet

am găsit-o împreună cu tine,

într-o zi toridă de vară, 

într-un oraş al muzicii

în care nu ar fi trebuit să atingem nimic

dar tu - cu vocea ta ca un zbor 

peste cursa vieţii - nu puteai

să treci printr-un loc fără să laşi amprente

mai adânci decât se observă la prima vedere

(uită-te la mine acum).

Eu dintotdeauna am fost muzică

şi niciodată nu am ştiut să mă fac auzită ca atare.

Am cules primul fir de notă

- necunoscută, dar uşoară şi verde crud,

melodie de plăcere în bătaia vântului cald,

esenţa hrănitoare a ploii într-o bucată de lemn -

cu tine, de jenă pentru mărunţişuri pământeşti

când erai o prezenţă în carne şi oase

dureros de vie şi imperfectă şi aproape.

Ai ştiut cât m-am ţinut de firul subţire, fluid,

ca o fâşie dintr-un cântec neprevăzut.

Din fir au crescut frunze de improvizaţie.

Le-ai ascultat. Ţi le-ai amintit. M-am mirat

când încă ştiai cum creşte muzica 

în grădina buruienoasă a inimii mele.

O speranţă de leagăn, ca puful de păpădie,

aproape floare.

Draga mea, înmuguresc cântecele 

pe care mi le-ai plantat în vârfurile degetelor mari

aproape fără să ştii, aproape împotriva voinţei mele.

Ies sunetele dulci şi pline din sinele meu 

şi se fac auzite

şi au contur din ce în ce mai sigur -

circuitul iubirii în natura mea umană.

Înfloreşte muzica în mine

şi în fiecare cântec, eşti tu.

E lacul nostru. E corul care nu a ajuns

să se audă şi în afara

unei poezii stângace, unui sunet rotund - acum infinit. Graţie

ţie.

 

în grădina de liniști

plivesc zgomotul
dintre coardele harpei
până rămâne doar muzica
înmugurind
în straturi.

melodia din care ești plămădit

să împodobești timpul
cu sufletul tău.
să îți pui vocea covor roșu
pe care să pășească soarele
într-o după-amiază de iulie târziu.
să îți abandonezi respirația
maidaneză la intersecția dintre eu și acum.
să înțelegi fără cuvinte
cum s-a clădit universul
pentru că în pieptul tău se coace unul nou
chiar în acest moment de prezență,
cuptor mic al liniștii dintre două curajuri. 
x

Larghissimo

se înfruptă cobra
din carnea fericirii mele,
îmi împroașcă întuneric
pe pielea de sub ochi
să știe toți
unde am fost și cu ce m-am luptat
în fiecare noapte în care nu le-am auzit vocile.
limba ei bifurcată
dansează alb-negru
vals încetinit până la îngheț,
lacrimi care se nasc înainte de a le veni timpul,
lacrimi buruieni pe care niciun erbicid nu le stârpește,
amintiri cât picături care mi-au rămas în corp
și încă îmi mușcă obrajii de zâmbet
când vreau să fac stânga-mprejur
înapoi în iluzia siguranței. 

răbdare

muzica îmi curge prin toți porii.
un râu de vibrații îmi izvorăște
din plămânii-păduri ascunși adânc
în pântecul soarelui
care plânge cu un ochi și cu restul trupului
luminează.

sunt acasă aici, în mine,
când între cuvinte rostite sigur,
rostogolite pe limbă, într-o mie de limbi
rugate să se ardă complet până-n tăcere,
îmi găsesc rădăcina
adânc în miezul timpului.

și plânsul devine cântec.
și cântecul rămâne.
și în așteptare înfloresc
trandafirii albi uitați în mine.

indiferent cum o primești

unii înfulecă melodia pe nemestecate
și nici măcar nu își dau seama
că le rămâne zgârci de ritm între dinții
lucioși până la greață, ca luna nouă:
uitată.

alții își odihnesc oasele bătrâne de visare
la fiecare colț sincopat, se simt acasă
în fiecare notă, privind cum se dizolvă
soarele în ocean în fiecare seară
credincios pescärușilor care de fiecare dată
îl împing ca pe un ghem înapoi între nori
când e pregătit să renască.

poate din altă direcție.
poate altă piele îi va simți focul.

dar muzica își va continua
propria ființă, dincolo de portativ
de fiecare dată.

Regina

 

eram împreună

în pântecul de umbră al unui copac.

soarele de vară ne transpira în faţă.

parcului construit meticulos din alei

în jurul unui lac domesticit

îi rămăsese destulă iarbă rebelă,

destui copaci încolăciţi fiecare în felul lui

încât să dea iluzia de sălbăticie.

 

mi-ai povestit unde ai fost tu

şi noaptea ieşeau animalele junglei

la o aruncătură de băţ.

mi-ai povestit că întunericul

din acea lume se numea beznă

şi n-aveai voie să rătăceşti prin el

ca pe un drum scurt de praf

dintr-un parc prea mare.

 

în corpul tău încă băteau tobele.

tu, lângă mine. eu, strânsă în mine

ca emoţia într-un cocon de idee.

ai dat fiinţă prin vocea ta

Reginei

necunoscute până cu o lună înainte

care părea că se naşte din tine atunci

fără permisiune, mândră,

cu umeri drepţi de tsunami,

înaltă cât flăcările din tine.

vai, cum s-a mişcat prin corpul tău

ca o extraterestră care se hrăneşte

numai cu lumină şi demnitate!

 

carne din carnea ta, la lumina lunii

strălucea ca soarele. în ochii tăi

strămoşi străini care înainte duruseră

şopteau descântece de vindecare.

nu îţi cunoscuseşi până atunci puterea

şi roialitatea din tine, mi-ai spus,

dar ai lăsat-o să danseze prin tine

mişcări pe care corpul tău nu le putea

înainte.

 

ca atunci când trecem printr-o traumă,

la fel şi printr-un miracol:

istoria noastră se împarte

între înainte şi după.

 

mi-a venit să fug din calea cuvintelor.

cum să te mişte o fiinţă nouă dinăuntru

fără să ştii cum a ajuns în tine?

îmi ploua cu fiori între sinapse

şi mai departe, pe spinare, mă micşoram

cât un purice într-o inimă rănită

 

şi am ales să îţi onorez botezul în muzică de foc

cu tăcerea mea şi cu ochii în care se reflecta

mândria ta, ca o mătase proaspătă

invitându-ţi pielea să îi descopere textura.

 

Fie ca aceste amintiri să rămână o binecuvântare. - David Kessler

 

neagra

când porţi în carne

o armată de femei şi bărbaţi

în formă de cruce

paralizaţi

până la mişcarea browniană

când îi uzi cu lacrimi

ca şi cum ar fi grădina ta

în mijlocul deşertului

şi la fiecare monstru de sub pat

din copilăria fiecăruia dintre ei

amplificat

ţi se usucă sângele în tine

te locuieşte frigul

te dezmoşteneşte şi te înjură

 îngerul tău interior

când nu îi laşi

îi cari ca pe consecinţele propriilor păcate

deşi sunt doar cauza

când îi mângâi cu părul tău tuns

cu corpul tău supt de neant sub duş

cu vocea ta ca un melc pe jumătate mort

care îşi caută casa cu disperare

pentru c-a amorţit atât de tare

încât nu-şi mai simte pe spate

cochilia

cât doare

cum

să porţi toc înalt

să te trezeşti înaintea soarelui

să faci din zâmbetul tău arca lui noe

să salvezi t.o.a.t.e. speciile de om rătăcit

să înoţi până la mal prin minciunile lor vâscoase

şi să te ridici în picioare

când ţi-ai cântat melodia vindecătoare

pănă la greaţă până la leşin până la blestemul

de acum trei miliarde de ani

cum să mai faci un pas

de dans

de stabilizare

cântecul îmi străpunge carnea.

îmi caută măruntaiele

ca pe nişte iubite care l-au implorat

să plece.

îţi simt atingerea

în fiecare fracţiune de sunet.

mă plimb pe cărarea care eşti tu

în trecutul meu ca într-un labirint

unde m-am pierdut

între frunze, pe jos, roasă de omizi,

în timp ce te căutram pe tine -

adiere. curgere. singura mea

căldură.

vindecătorului otrăvitor:

tu eşti muzica

pe ritmul căreia

se moare

pentru că din inimă

ţi-a crescut o vioară

în loc de sânge

şi tu ai fost prima voce

a copilului din mine

care s-a născut fără a şti

plânge.

strigăt imoral

sparg geamul trecutului

eu cea care eram vie

şi prin cioburi de sânge închegat

întind braţele vocii

spre cea care mai există

doar între două note ale unui cântec,

când se aude

respiraţia cum pictează aripi

de-a stânga şi de-a dreapta

păsărilor din cer.