Momentul elastic de așteptare

Mă desfăşor ca un evantai

în mâna unui străin

care nu m-a privit în ochi

niciodată.

Cad cu zgomot

pe podeaua tremurândă -

oare ceea ce văd deasupra

este luna palidă

sau o oglindă?

Simt valuri răzvrătite

cum se lovesc crude

de nisipul moale 

al vieţii mele

şi încă nu m-au atins.

Aşteptarea 

mi se depune 

sărată

pe piele, pe răni, în privire.

cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

încărcătura

în creion cu lumină tocită
îmi desenează în ureche
tunete pe care nu le-am văzut.

acum văd clar, prin ceața trecutului meu
de ceară albă, cum i-au dezumflat
sufletul ca pe un balon cu aer cald
și cădem cu toții de zeci de ani.
acum știu de ce.

*

toarnă iubire cu găleata.
îmi urlă în stomac ca lupul la lună
când a fost izgonit din haită,
dar între timp a îmbătrânit
într-un ocean înghețat de compasiune
și nu mai ține minte de ce
sau când a rămas atât de singur,
atât de greșit.

*

acum desenele de copil
au încărcătură electrică -
durere pe fond de întuneric.
moarte în miez de viață.
coacem la lumina viitorului
până rămâne doar negrul din bucurie.
o baltă de nu-mă-uita topite în loc de zăpadă,
ce absurd!

dar astăzi eu port
morcovul în mijlocul feței.
lacrimile în rolul principal
din filmul ăsta mut.

*

și oboseala, doamne, oboseala lunii
care nu se îndură să pună punct
pentru că soarele s-a stins
imediat după răsărit.

oboseala, doamne, oboseala
de a fi singurul curcubeu -

îmi alunecă de pe umeri
cele cinci culori,
singurele pe care le-am cunoscut
până acum

pumnul în stomac

flăcările din ochii lui.
pereți de carne rupți în fâșii.
fluturi morți peste tot.

mă mir de amintirile
cu zbor și culoare
când el era altcineva
iar eu eram om.

oracolul

arzi marginile eului meu
la flacăra lumânării care ești,
pentru efect artistic

și, ca să te pot iubi în continuare,
te ascult ca o oarbă anosmică
prefăcîndu-mi sufletul, atom cu atom,
într-o foaie subțire de hârtie.

ceea ce meriţi

fiecare fir de iarbă

îşi merită verdele,

aşa-mi spuneai

când încă erai soare

şi aveai destulă lumină

pentru toţi

şi la propria-ţi lumină      

mă vedeai pe mine

îndoindu-mă

că pot dărui lumii,

din seva mea păcătoasă,

flori.

*

puţi a spini

şi rareori îţi mai simt

parfumul de trandafir,

aşa mă striveşti azi

sub talpa aspră a unui cuvânt.

te-ai chircit

alb şi rece

şi verdele nu mai e de ajuns

să merit înaltul senin

în ochii tăi.

*

îmi zboară seminţele

în toate direcţiile

şi nu ştiu dacă vor găsi pământ

să se mai nască iubire din ele

şi tu ai uitat

că aproape mă conviseseşi

că şi păpădiile suntem flori.

nu orice fir de iarbă

îşi merită verdele,

mi-ai şoptit azi dimineaţă

când plângeam rouă,

dar ai în miezul tău

un strop de lumină din lumina mea

şi nu sunt pregătit să renunţ

la lupta de a te transforma

în altceva.

*

rămân sub ochii tăi.

statuie de ceară verde.

un fals. un vas care să conţină

viaţa artistului

şi da, pentru că rămân în muzeul dedicat ţie,

îmi merit picăturile care se topesc la flacăra zilei de ieri

şi curg din mine pe podeaua de piatră

şi sunt măturate de aici

şi rămân de fiecare dată mai puţin eu.

monştrii cu ochi de soare

mă lupt cu fiecare

din adâncul oaselor

şi, după fiecare

monstru cu ochi de soare

urmează altul

parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,

mi se strecoară şi câte un

hoţ de buzunare cu ochi de lună

pe sub pleoape şi-mi fură somnul

când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii

de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost

avertizată că există baubau

şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji

asfinţituri roşii

ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă

pentru tot restul vieţii

cât de talentat îmi este sufletul

la arta sângerării ...

totuşi eu am avut

curajul

să uit.

să zâmbesc oglinzii.

să iubesc lumina din tine

reflectată în mine.

să privesc oamenii în ochi

şi să îi văd pe ei, nu doar

răsărituri care mi-ar putea aduce

sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut

dincolo de picăturile de ploaie

prin care lacrimile mi se vedeau

ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul

mai mult decât cinstit

de a construi, cuvânt cu cuvânt,

curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut

fără oglinzi şi caleidoscoape

drept în plămânii uneori prea leneşi

să respire altceva decât pământ,

tu

mi-ai dat

şah mat

şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet

dinţii de soare

trădător

iarna

*

şi acum

tăcerea mea -

ca everestul.

eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb

mă escaladează

pe mine.

pe mine - 

întotdeauna complement,

niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -

tot un dar de la tine.

prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste

iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine

în faţa publicului

mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist

care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt

fiecare monstru cu ochii de soare,

rând pe rând, să nu mă doboare

chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare

să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,

subsemnata, supusa umbră,

singura parte din mine

spre care încă mai priveşti.

cântec pentru cel asurzit şi amuţit

al treilea război mondial deja s-a petrecut
în ochii tăi, dinainte de primul cuvânt,
dar după ce ai întins mâna
şi parcă ai simţit că aerul trebuia să fie
altfel decât mercurul dintr-un termometru spart
de prea multe stele şi prea multă durere.

condamnat la viaţă cu luna nouă plină de puroi în coaste,
te-ai folosit de un artificiu şi ţi-ai promis
într-o noapte de 1 ianuarie, să explodezi
şi să sperii toţi câinii mai vagabonzi decât tine
pe strada spre visurile care ţi-au fost furate.

te-ai dizolvat în plămânii duşmanului
ca o otravă care cândva a fost apă vie,
o iubire căreia i-a fost mai uşor să se prefacă
în nimic strălucitor decât în braţe deschise.

te privesc abia acum, prin oglinda transparentă
a timpului ca un râu crud, ce nu curge decât
spre ocean, pierzându-şi valurile şi uitându-şi izvorul;
abia astăzi te văd pe tine
în locul chipului meu de paria colorată
prea în afara conturului

şi eşti o poveste minunată în pântecul copacilor,
niciodată scrisă,
o pădure defrişată de dragul poluării.
un vis pierdut, necunoscut
doar de dragul tragediei ...

terapia prin coşmar

fragme
nta
t.

*

frunzele înşelate de culoare
se miră de toamnă, de galben şi de moarte -
ghioceii le şoptiseră altceva
când se băteau în piept cu clopoţei albi.

*

nu.

elemente chimice
care nu se topesc.

poezie incurabilă
în prima noapte fără insomnie
şi
încredere terminală
în străinul care arată aşa cum tu desenai îngerii
când erai mic şi nu ştiai
că aşa arată monştrii.

*

ciuperci exagerat de jucăuşe
ca tot pământul să ştie
că sunt otrăvitoare -

dar omul şi-a tăiat rădăcinile
crezând că îi vor creşte aripi
şi nu mai ştie. şi le devorează.

*

e groază roz şi iubire-ntre picături de sânge cu ploaie.
eşti tu ca un reportofon la care mi-am înregistrat
acele părţi de viaţă pe care le-am cântat cel mai fals

şi cel mai cu suflet.

le-am ţipat. le-ai primit.
pe unele acum le ştergi,
cu altele te ştergi la fund
şi cu restul îmi ţeşi un labirint

fără ieşire.

*

eu, în toată povestea asta-

cheia care se aruncă singură în mare.
sirena ce renunţă la picioare, la dans
şi la voce
pentru un basm.
pentru un cerşetor îmbrăcat în prinţ.
pentru că a văzut filmul, dar nu a citit cartea …

*

ruleta rusească
între doi laşi încăpăţânaţi:

eu n-am curaj să trag
nici cu gloanţe oarbe.

tu n-ai curaj să nu tragi
nici cu vorbe.

*

terapia prin coşmar
nu se bazează pe dovezi,
nici pe spirite:

este tremuratul fără furtună.
este furtuna din pântec.
este pântecul meu desenat de tine în aur
pe zăpada proaspătă din ochii mei

(şi, în primul rând, este lipsa mea de
căinţă pentru păcatul capital
de a refuza să citesc ultimul vers
înainte de a îl accepta pe cel mai frumos.)

căpșuni și vanilie

noapte tulburător de senină.
pe fereastra pielii
se zăresc toate constelaţiile de vânătăi
şi o lacrimă în formă de semilună
care demult a abdicat de la tronul propriei poveşti.

gerul îi asediază întreaga piele
intrând prin crăpături. un râu de ţipete
unde pietrele din suflet se topesc şi tac.
tata stinge întregul ocean cu o singură flacără.
oricum, mama a astupat demult toate izvoarele.

se trezeşte străină la poalele unui munte
care a secat înainte de a fi curs din el viaţă.
la sânul pământului ăstuia, nu se rostesc rugăciuni.

*

soarele rânjeşte pe cer.
străzile de duminică sunt copleşite de verde.
furtuna care face totul să pară viu acum -
ştearsă cu buretele de pe tabla murdară a sufletului.
ochii se închid. miroase a curcubeu iertarea negrăită.

tăticul îi întinde fetiţei un cornet.
îngheţată de căpşuni şi vanilie.
ca pe un inel din argint cu rubin,
copila şi-l potriveşte pe buze,
inelarul iubirii ei strâmte.
împăcarea are gust de ziuă
şi de nori şi de joacă şi de
cântec de ciocârlie.

căpşuni şi vanilie,
refrenul de un vers, care îţi rămâne în minte.
căpşuni şi vanilie,
există un dumnezeu din zahăr pentru fiecare om rătăcit.
căpşuni şi vanilie
umede, căci zburdă voioase în ele ca-n iarbă
razele soarelui.

îşi lasă papilele gustative să danseze
căci la noapte iarăşi va domni semiluna,
dar acum a primit în dar
spuma unei prietenii care, poate, totuşi există.

tot ce contează este
speranţa care se iscăleşte întotdeauna
cu îngheţată de căpşuni şi vanilie.

Nevăzutul

s-a înecat în culoarea
bubuitoare
ochiu-i stâng.
i s-a ţesut un fel de rochie din ceaţă
plătită, plătită mereu şi răsplătită
cu monedă lichidă de frică
fără a fi fost vreodată comandată
croitoresei de la colţul
privirii.
astăzi, fiecare umbră de curcubeu
are un uragan în spate, bătând
la uşa din os a vieţii, spărgând
broasca de atâtea ori încât
s-au încetat încercările
de a o mai repara.
întredeschise şi opace, mai rămân din el
uscate, în surdină, singure pe lume
lacrimile lui
neplânse.