[Îmi stă o poezie în gât]

 

Îmi stă o poezie în gât.

Nu o pot nici înghiți, nici scuipa.
Îmi infectează țesuturile. Supurează
rana pe care nimeni nu o vede.
Stau cu durerea
și cu o lumânare în fața gurii deschise
ținându-mi respirația,
să nu mi se stingă
ultimul strop de lumină.
Încet, încet, se topește
nodul de povești fără final -
pic, pic, ploaie de lavă și piatră, câte un cuvânt
ca ceara topită
arde hârtia
ochilor naivi care mă primesc în ei,
să intru ca într-un lac sărat,
cu picioarele murdare,
să mă spăl, să mă vindec, să îmi
amintesc
cine
sunt.

Clipe de Vindecare

 

Car 

ulciorul cu muzică 

proaspátă

direct din izvor -

simt în ea 

cum încă pulsează

valurile.

Sângele meu

în acorduri.

Pe suprafața cântecului,

după ce s-a liniștit și limpezit,

plutește.lumina soarelui de dimineață

transformând fiecare picătură în calea sa,

bucurând miezul de curgere

al zilei care nu vrea

să vină și să treacă ...

Cine știe ce beznă de lună nouă 

o așteaptă?

Dar aici și acum, în vibrația lichidă 

a melodiei,

nu mai contează nimic altceva.

 

Doruri terestre

Vreau să curg 

ca luna din fluviu în mare,

topită de un val înalt,

descompusă în lumini, 

să rămână doar un cântec

din mine.

Dar, asemeni lunii, sunt piatră

ruptă din mine 

de-o altă piatră, hoinară, 

nu de moliciunea hrănitoare, rotundă,

de care mi-e sete. 

Stau de pază

să nu lovească întunericul prea tare

în moalele capului

pământul, bătrân corp căruia îi cad pădurile.

Curgerea vie în care aş fi vrut să pier

din iubirea mea se naşte.

Acolo unde eu nu ating decât cu o rază

înfloreşte mareea 

dătătoare de dans şi de viaţă.

Călătoria nedorită

 

Am călcat în apele murdare ale propriului trecut,

m-am privit în acea oglindă 

ca printr-un întuneric brusc

care face ochii să doară şi inima să vrea

să fugă din piept. Să vrea şi să stea şi să

constelaţie de adevăruri care nu se asortează

dar merg împreună.

Am trecut încet şi împreună

prin apele murdare ale trecutului meu singură.

Tu ai ieşit fără de pată. Eu am ieşit mai întreagă

decât când m-am născut deja decupată în formă de trebuie. 

Acum te privesc printr-un cer mai senin.

Acum mă simt dincolo de carne,

o suflare de viaţă care continuă

şi devine propria melodie. 

Întâlnire de lumină

 

și din pântecul de piatră al nopții
se va naște cel mai arzätor soare,
o portocală de lumină domnind
peste valurile spasme din inima mea
în care prea multe corăbii și-au văzut sfârșitul.
Din spuma valurilor sparte
ne-am format noi, nisip fin
care primește în răcoarea sa tălpile obosite
ale călătorilor rămași pentru o clipă lungă
fără destinație.

și când pieptul meu a cunoscut înecul,
te-am găsit pe tine
și când te-am cunoscut pe tine,
am înțeles aerul
și i-am făcut loc între cuvintele mele.

și din luna ochilor mei plânși
care au arătat puțin din cale în fiecare întuneric,
s-a născut de fiecare dată răsăritul.

Conținere

 

Morminte vii, aburinde

ne stau sub limbă ca şi cum 

o parte din sine ar fi decis 

să nu mai fie. 

Ca un nor încordat, tremurând 

abia perceptibil, care crede

că dacă refuză devenirea ploaie,

nu îl vor mai durea picăturile 

de plumb topit. 

Iau în mâinile căuş

groapa pe care mi-am săpat-o în oase

şi tu îmi iei mâinile într-ale tale

şi poate acestea sunt cele şapte zile

în care prinde viaţă o întreagă lume.

 

Meditația Mării

 

Faci valuri în corpul meu.

În muzeul mişcärii

de sub piele, îmi arăţi exponatele,

replicile unui cutremur de demult, 

cicatrizat şi redeschis zi de zi. 

Raze de nevoie emană din mine

ca fumul din vulcan. Fără destinatar.

Eu adormind în mine. În lumina din mine

se trezesc insulele îmbrăţişându-se

cu braţe de apă iubită de lună.

Faci valuri în corpul meu, să îmi simt

adâncimea.

Nu sunt o stâncă. Sunt viaţa care umple

ce a fost crater şi iad.

Curgeam şi m-am oprit

pentru o limbă de pământ 

care m-a poreclit baltă.

Acum mă întind, îmi topesc oasele

în nisipul cald. Mâine dimineaţă

voi curge mai departe. 

Faci valuri în corpul meu 

şi fiecare celulă din mine îşi aminteşte:

curgere însemnă să plec. 

Ca să fiu eu, lichidă, strălucirea răsăritului

şi joaca apusului, am nevoie

să plec din golful ăsta strâmt.

Mare sunt. Forţa mareelor mă mişcă

şi dacă nu mă întorc să lovesc cu spumă

o mână de orbi care nu mă văd.

Mă voi întoarce altă specie.

 

Din coconul în care am devenit
mai puțin și mai tremur decât eram,
voi zbura.

Data viitoare când mă veți vedea
voi fi ceva diferit, ceva netezit,
o specie de soare,
un cântec de verde și de rouă proaspăt formată
împrăștiat în toate punctele cardinale,
între degetele de la picioare,
în plexul solar al unei găuri albe.

Aștept
timp de nouă vieți și o încercare prea mare,
timp de șapte generații de înfiorare.
Aștept
zorii din inimă, să mă poziționez în unghiul potrivit
față de tot ce crește viața în mine.

Și când mă voi ridica
din iarna în care m-am înfășurat întreagă
într-un sfert de minut de absență,
mă voi întoarce un eu cu rădăcini mai solide,
un alt regn de suflet, un ecou de big bang
nemaiauzit, abia acum primit.

O încăpere spațioasă se deschide
milimetru cu milimetru, ființa mea,
și va fi loc de toți și de toate,
va fi timp de respirații încete și adânci împreună
cât nu a mai fost înainte de a privi cu ochii ăștia
această creatură lipicioasă de lumină din mine. 

cum se îngrijesc puii de ger

Liniștea
se așază pe mine ca un uter odihnit
în care și-au făcut cuib serile
și își găsesc ecou gerurile.

Ea nu se rupe în firimituri și scame
să le schimbe esența lor de flori de gheață
pe un ochi de geam.
Ea le digeră însingurarea
așa vânătă, mușcată de remușcări
și tremurândă de voci din trecut
cum este
și tot Ea, Liniștea
le-o dăruiește înapoi odată ce și-a urmat
natura de emoție
și a crescut înăuntru până i-a ieșit iubirea prin pori
și s-a făcut primăvară.

gri convalescență

zilele trec gri
în pas alergător
pe lângă mine
și eu le privesc
din același loc de pe pat.

Regina

 

eram împreună

în pântecul de umbră al unui copac.

soarele de vară ne transpira în faţă.

parcului construit meticulos din alei

în jurul unui lac domesticit

îi rămăsese destulă iarbă rebelă,

destui copaci încolăciţi fiecare în felul lui

încât să dea iluzia de sălbăticie.

 

mi-ai povestit unde ai fost tu

şi noaptea ieşeau animalele junglei

la o aruncătură de băţ.

mi-ai povestit că întunericul

din acea lume se numea beznă

şi n-aveai voie să rătăceşti prin el

ca pe un drum scurt de praf

dintr-un parc prea mare.

 

în corpul tău încă băteau tobele.

tu, lângă mine. eu, strânsă în mine

ca emoţia într-un cocon de idee.

ai dat fiinţă prin vocea ta

Reginei

necunoscute până cu o lună înainte

care părea că se naşte din tine atunci

fără permisiune, mândră,

cu umeri drepţi de tsunami,

înaltă cât flăcările din tine.

vai, cum s-a mişcat prin corpul tău

ca o extraterestră care se hrăneşte

numai cu lumină şi demnitate!

 

carne din carnea ta, la lumina lunii

strălucea ca soarele. în ochii tăi

strămoşi străini care înainte duruseră

şopteau descântece de vindecare.

nu îţi cunoscuseşi până atunci puterea

şi roialitatea din tine, mi-ai spus,

dar ai lăsat-o să danseze prin tine

mişcări pe care corpul tău nu le putea

înainte.

 

ca atunci când trecem printr-o traumă,

la fel şi printr-un miracol:

istoria noastră se împarte

între înainte şi după.

 

mi-a venit să fug din calea cuvintelor.

cum să te mişte o fiinţă nouă dinăuntru

fără să ştii cum a ajuns în tine?

îmi ploua cu fiori între sinapse

şi mai departe, pe spinare, mă micşoram

cât un purice într-o inimă rănită

 

şi am ales să îţi onorez botezul în muzică de foc

cu tăcerea mea şi cu ochii în care se reflecta

mândria ta, ca o mătase proaspătă

invitându-ţi pielea să îi descopere textura.

 

Fie ca aceste amintiri să rămână o binecuvântare. - David Kessler

 

sună-mă

sună-mă

ca sunetul

trecutului făcut confetti din trupul meu

când cade pe ciment

sună-mă

ca mierla care mă trezeşte

când e somnul mai dulce

după o oră şi cinci minute de victorie

a insomniacului asupra istoriei sale

secrete

sună-mă

ca o idee fixă

într-un cap spart

de bordură

la intrarea în parcul preferat

sună-mă

să îmi arăţi

în peisajul cu copaci desfrunziţi al vocii tale

că domnul Chronos e doctor etic

şi nu îmi şterge suferinţa din inima ta

de marginile zimţate ale căreia

am desfăcut-o pe a mea ca pe o portocală

de sticlă

ţie.

zilele fără tine

se adună acum lent

în colierul meu

mărgele de soare

şi sunetul

penelor de păun

plutind

până ajung

între mărgele.

în capul meu

s-au construit

camere încăpătoare

în care am ecou

şi nu urmează

nicio avalanşă

căci aici

stau dreaptă

între oglinzi

şi mă reflect

odată cu infinitul.

dar fără tine

e şi cafea amară

neîndulcibilă.

mi s-a cristalizat

sufletul.

am ochi diabetici,

acum are ferestre

fumurii

care măsoară

cu lăcomie

distanţa

dintre mine şi celălalt

ca pâinea de toate

zilele fără tine.

ramă de portret

nu mă interesează

ce mai faci

cu cioburile de inimă

pe care ţi le-am lăsat

nemăturate

pe covorul de bun venit

când am plecat

pentru ultima oară.

vreau să îmi cresc

o nouă inimă

între coastele rupte.

nu mă interesează

cuvintele amare

cu care se otrăvesc alţii

încercând să doboare.

vreau să mă deşir în raze

din care măcar una

să pătrundă

oglinda însăşi care este omul din faţa mea

cu crăpăturile şi strălucirile ei.

nu mă interesează

să te ţin de mână

ca pe un copil mic

în costum de carne

zece mărimi prea larg.

vreau să îţi arăt

cum din rupturile tale

îţi răsar luni întregi

în ochi.

nu mă interesează

şă ţin linia melodică

aşa cum trebuie.

vreau să mă ţin cu inima

de esenţa melodiei.

nu mă interesează

că sunt vindecătorul rănit

care îşi foloseşte ultima suflare

să ţină de cald altcuiva.

vreau ca atunci când stau în mine

să trag draperiile, să deschid ferestrele larg

şi să las să se vadă cât mă doare

şi pe mine.

nu mă interesează

să mă ofer ţie

ca un bun de consum.

vreau să mă creez

doar din mine

ca un fractal

şi întâlnirea dintre noi

să fie apa vie

cu gust de încredere

echilibrată

în rănile mele

cicatrzându-se.

nu mă mai interesează

prejudecăţile, termenele,

fişele tip în care vreţi

fiecare strop de viaţă

cuantificat, socotit, cert.

vreau să devin un fascicul de lumină.

să fiu. să transorm.

să trăim împreună

moment de moment

care nu poate fi pus în cuvinte.