Maraton

 

Trec peste câte o zi

ca peste un obstacol într-o cursă cu obstacole -

inspir, iau în corpul meu cât soare pot duce

şi îl păstrez în plămâni cât timp îl pot păstra,

îmi spun o poezie ca o pasăre care îşi aminteşte

cântecul drumului său lung pe un cer pictat cu nori de furtună.

Vine noaptea. Vine somnul şi mă sărută vântul pe frunte

mândru de pasul de balet pe care l-am făcut în maraton. 

Dar vine şi dimineaţa şi vin sunete stridente de respingere

şi vin nopţi cu lună nouă când nu îmi amintesc

la ce bun doare zborul. 

Şi cad. Şi merg de-a buşilea pe podeaua propriei inimi

adunând cioburi de cuvânt nedigerat şi litri de sânge.

Şi nu mă opresc.

 

cineva să te mângâie

cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.

sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.

munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.

și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului

celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.

lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...

a şti că nu poţi să zbori

trec anii

în stoluri mari.

nici nu mai ţipă

când trec.

bătăile puternice, lente ale aripilor

se aud la fereastra unde stau să scriu

o poezie cu soarele martor

dintre nori oranj pe margine.

şi s-au dus.

şi va mai veni primăvara

să-mi mănânce din palma

puţin mai aspră decât astăzi.

şi voi mai iubi vreodată, deşi

în unghiuri puţin mai ascuţite

şi cu ochi mai copţi decât ieri.

trec anii

în stoluri mari

şi eu cu ei, cât mă duce privirea,

mă pliez pe parfumul de cireş înflorit

al cerului de aprilie

şi sub tălpile mele cu piele groasă -

puternică, statornică

podeaua - ce bogăţie!

autonomie

o perdea de porumbei

se ridică zgomotos

în ochii mei urbani

cu margini de soare răsărind.

lumina insistă.

se formează crăpături în asfalt

care se întind

precum viaţa din rădăcina

unui copac retezat.

instinctul sălbatic, nealterat

îşi face loc cu coatele

printre clădiri de beton.











Poezie publicată în volumul Serenitate, Editura Letras, 2020 
https://letras.ro/product/serenitate-ebook-epub/
 

să înfloreşti?

cu rădăcini de plumb

cine poate fi păpădie?

uneori au aceeaşi nuanţă

greutatea şi zborul

dar când ţi-ai construit fiinţa

din metal rece

care îţi zgâria

mugurele de identitate,

nu poţi să crezi

dintr-o dată, într-o zi cu soare,

că în tine sunt seminţele iubirii

iar vântul nu aşteaptă decât

o clipă de încredere

pentru a le încredinţa pământului

arta de a recădea

te lași moale
în brațele gravitației
să nu îți rupi vreun os din prezent
care nu se mai sudează
nici cu iubire.

te înclini spre nefericire
cu părțile cele mai bine apărate
din copilul rănit care ai fost.
primești lovitura acolo unde știi să o
duci. ba chiar să o porți ca pe o amuletă,
ca pseudonimul pe care ți l-ai scris singură,
la o lună după ce învățaseși caligrafia ultimei litere din alfabet,
pe un bob de orez și l-ai îngropat
într-o bijuterie de doi lei.

înveți să pierzi elegant
lupta cu controlul.
știi că te va avea și în seara asta.
ți s-a fracturat liberul arbitru
tocmai în nu

pentru că te-ai grăbit să cazi la fel ca înainte
deși tu știi că și atunci cunoșteai arta de a te ridica.
ai insistat să te arunci în brațele durerii
a cărei gravitație te-a aplatizat. ai făcut-o

prea devreme, înainte de a
simți în doi
ochi în ochi, respirație în respirație,
cum îți este să zbori.
să creezi tu cerul
în care să survolezi golul cât moartea
din tine.

cele două zburătoare interioare

i. ciocănitoarea

îşi închide aripile

ca să guste pe deplin

dulcele din lemn.

cioc-cioc-cioc până când

iubirea ei febrilă,

distrugând copacul iubit,

se preface în poartă

spre nicăieriul personal.

îşi face scorbură din trecut.

se culcă în îmbrăţişarea imobilă

a istoriei,

aşteptând să vină ieri

cu un cadou nou

pentru copacul găurit din sine.

ii. privighetoarea

veghează continuu asupra

trilurilor prea mari

pentru corpul său strâmt

din pene, zbor

şi iubire care nu are timp

pentru gravitaţii arogante.

nu iartă nicio dimineaţă

de la ritualul sărbătoririi

şi nicio pierdere

de la dumnezeul tradus în sunet

care, cumva, îi încape

alunecând din piept,

prin gâtlej, afară

ocolind nori şi îndoieli,

croindu-şi alt drum

spre soarele-mângâiere

pe care ieri nu l-a văzut

strălucindu-i.

strigăt imoral

sparg geamul trecutului

eu cea care eram vie

şi prin cioburi de sânge închegat

întind braţele vocii

spre cea care mai există

doar între două note ale unui cântec,

când se aude

respiraţia cum pictează aripi

de-a stânga şi de-a dreapta

păsărilor din cer.

fără sens

cerul în cușcă se transformă în mare,
mărginit de măreție, nisip și sare.

înoată peștii de nor între propriile valuri
de seninătate tulburată
și zbor de cretă șters cu piciorul
unui gând ilogic, de altă dată ...

incoerențele se aștern pe asfalt, în loc de zăpadă.
asfaltul e inima mea sculptată din piatră,
niciodată destul de disciplinată
încât să se cristalizeze.

acum? acum e un pui de întuneric
care crește în vezica urinară a timpului
trecut, dar nicidecum trăit
până la capăt.

analgezic neaşteptat

am atâta nevoie de tine, încât

îţi permit să îmi zdrobeşti aripile

- în felul tău imaculat

de a-ţi lovi dinţii unii de alţii

când ronţăi un cuvânt prea mare -

ca să ai motiv să mă înveţi apoi

cum e treaba cu târâtul

printre respiraţii şi amintiri.

calea curajului

contra curentului

înoată stânca

- în sfârşit -

se reflectă

 în ochii celor de pe mal

că orizontul o îmbrăţişează

oriunde s-ar găsi.

acum se încrede

în valuri. în plăci tectonice.

în trecutul care intră pe fereastra norilor

la fiecare răsărit, un cântec de pescăruş

ce seamănă întotdeauna cu cel de ieri,

iar fiecare apus parcă vine mai devreme

şi îndrăzneşte mai multă lumină.

*

mi-am pus lumina în cuvinte.

mi-am luat inima

în dinţii din spatele ceţii

şi nu s-a crăpat nici de data asta.

am lăsat mantia de viitor

să-mi cadă de pe umeri

şi am mers desculţă

pe plaja visurilor

transformându-le,

piatră înfrântă cu piatră înfrântă,

în realitate limpede

izvorâtă din adevărul

pe care l-am purtat în piept

ca pe o broşă de speranţă

aproape mereu.

*

stânca ştie să privească înapoi                    

până dincolo de furia vulcanilor,

puterea cu care au purtat-o pe umeri

toată viaţa ei de floare din piatră.

îi iubeşte cu marea şi cu zarea

pentru istorie

şi pentru pata de noroi cea mai colorată

de pe promisiunea lor încălcată.

stânca învaţă să sară

fără paraşuţă de cuvinte calde

direct în sânul mării

care a născut-o greşit.

scuipă ţărână pe nări
şi se face una cu trilioanele de picături.

provoacă focul din propriul gâtlej,

îl linguşeşte cu ţipetele ei tăcute.

îi permite să o stingă

şi

împreună ajung pe ringul de dans

al unui an trăit pe calea curajului

şi al poeziilor şterse

cu radiera rostirii.

*

iată-ne aici, acum,

un fel de potecă invers

din crengi de copac, licurici,

frunze vii şi flori presate.

picioare care au renunţat să zboare

şi, pe ultimul mililitru de oxigen, au învăţat

arta de a merge,

ştiinţa de a lăsa urme

şi zâmbetul ca de lună

al celor care păşesc pe ele

cât încă nu au renunţat

la ideaţii de iluminare

şi la tentative de zbor.

ipostaze ale creşterii

ţi-aş înflori în palmă

dacă nu m-ar zgâria amprentele tale.

*

m-aş întregi cum întregeşte soarele

spectacolul dimmineţii pe scena de nori a cerului

sub ochii tăi, dacă nu ar avea culoarea ceţii.

*

sunt o mare

când mă trimiţi la colţul sufletului tău

drept pedeapsă pentru păcatul de a fi prea eu -

gândeşte-te ce valuri aş putea face

dacă ai fi pământ şi m-ai susţine

şi ai avea curajul

să îţi schimbi numele în “planeta albastră”

pentru că m-ai cunoscut pe mine.

*

dar parcă aş fi pasăre

şi tu, cu foarfeca, ai gândi

că înaltul tău ar fi mai senin

dacă mi-ai decupa aripile.

rainbowness

vorbim despre ţările calde.

eu sunt o culoare şi tu

eşti o nuanţă diferit, dar

te strecori între liniile conturului meu

ca o coţofană care pretinde

că îi sunt ochii de aur

şi vede în mine viaţă

care n-ar exista fără ea.

tu eşti cuţitul

şi eu untul.

mă văd prizonieră

în forma pe care mi-o dai,

deşi iubeam ploaia

cum se îndrăgosteşte de gâtul meu

până la topire

ca un sărut al curcubeului

înfăşurat în jurul coardelor tale vocale

când mă mângâi cu un cuvânt greu de rostit

şi eu te îmbrăţişez cu o tăcere greu de tăcut.

nu vrem să plecăm.

eu, pentru că am învăţat să mă îndoiesc de aer,

să nu mai cred că m-ar purta mândru

spre un loc mai bun decât braţele tale.

tu, pentru că mi-ai învăţat fiecare piatră

din drumul de ţară care sunt, şi ştii că duc acasă,

şi ştii că fără mine nu ai fi învăţat

să zbori plin. să zbori şchiop.

nu ai fi aflat că ai aripi

dacă nu eram eu să urlu de dorul tău

până când mi s-a rupt inima şi din miezul ei de foc reciclat

au ieşit muguri de aripi ca ale tale.

nu vrem să plecăm.

aici plouă. aici ne punem culorile împreună

într-un cântec pe acoperişul mamă.

aici suntem noi înainte de eu.

dar printre cuvintele umede,

aici eşti tu înainte de noi.

te iubesc şi mă iubeşti

în picături de ploaie

spintecate, din care se naşte

Speranţa,

dar vorbim despre ţările calde.

acolo unde doare să fim noi

pentru că acolo eşti prea tu

şi rămân prea puţine fâşii de curcubeu

în care să mai fiu eu. 

calea de mijloc

când pasărea trebuie să migreze
dar nu-i iese zborul din pene,

ce-i de făcut?

se consolează cu ceaţa
sau măcar cu un nor
mai călător decât ea

şi când vine zăpada,
îşi spune că albul ei spumos
seamănă cu norul călător
sau măcar cu un cotor de nor

şi când îi cucereşte inima Iarna,
joacă scrabble cu frigul.
îl invită la un vin fiert şi-un vis prăjit.

îşi preface amorţeala în acasă -

aşa nu va mai trebui niciodată
nici să migreze, nici să moară,
nici să zboare şi nici să trăiască.

ipocrizie

învăţ de la tine
să aprind focul
din mine

şi să urc
tot mai sus,
treaptă cu treaptă
pe scara lungă
a zborului.

astfel răsar

ca o buruiană
din solul strâmt
al sufletului tău

mulat
pe-un cer
care-i numai rai
şi-un pământ
care clocoteşte
de sulf şi de iad.

învăţ de la tine
să mă conturez
cu carioca lui nu,

dar te plângi
că mă colorez
în afara liniilor
gândurilor tale
când nu îţi sunt ţie
o turmă de da.

aşa mă opresc
în picaj în sus,

o aripă amorţită
de atâta frig
în miezul focului,

aproape nemişcată
între dansul cu cerul
şi plecăciunea la pâmânt,

între mine
şi tine,

între da
şi nu.

un gri murdar
despre care nu mi s-a spus nimic
când am semnat contractul

de creştere
ca o păpădie
sărutată de tine,
domnule vânt ...
..
.

peisaj de martie cu păsări migratoare

păsările migratoare
şi-au făcut cuib în cer
din pene de nor. cu ochii lor mici
nu au văzut prin ceaţa viitorului
cum li se rupe acest acasă sfânt
în mii de firimituri de iarnă

şi copacul care le învăţase
arta zborului,
acum găzduieşte
cântecul altcuiva
mai murdar de vocea pământului,
mai înzăpezibil,
mai riscant de
melodios.

sus

ca orice pasăre care are ritmul zborului în sânge
chiar după ce a fost domesticită,
chiar când un hoţ a început
să-i decupeze aripile în formă de mâncare -

aruncă o ancoră
din aliaj inoxidabil de speranţă
pe cer. înnoad-o de un nor.
desfă-ţi
la dreapta, dreptul la înălţime;
la stânga, bătând în cor cu inima, întreg pământul.

dacă deja au îngenuncheat copacii
slăvind furtuna,
urcă senin
pe raza propriului cântec
până se molipseşte soarele
de strălucirea ta.

din frica iraţională de apus,
răsari tu!

Rǎzvrǎtire

Era devreme când am ajuns la mine
cǎ am şi uitat când a fost.

Eram plantat în niciunde, nicicând, o ţintǎ la întâmplare
şi, dintr-o datǎ, m-am hotǎrât sǎ cresc.
Au ţâşnit ramuri din mine. Nu le puteam opri.
Acum eu sunt cel care ţintesc
miezul cel mai înalt al cerului.
Pe crengi îmi cresc frunze în formă de zâmbet
şi fructe crude încă de lumină care-mi aduc
la rădăcini mirarea şi lăcomia târâtoarelor
şi a zburătoarelor rupte din rădăcinile lor...
Şi cu toate că seva mi-e pe terminate,
la mai puţin de-un milimetru de riscul de uscare
continui să fiu stăpânul visului când depăşesc
petalele norilor sângerii răsărite din zâmbetul vântului
care vrea să mă smulgă din mine şi-mi plouă
de ciudă cu cântec de sirenă....

Şi mǎ-ndrept spre rai
fǎrǎ cheie, doar cu greutatea inimii mele în aur de gutui
drept mitǎ.
Fǎrǎ sǎ îmi uit pǎmântul mamǎ, refuz
sǎ mǎ mai înec în propria sevǎ.
Încep sǎ înot. Mai bine, sǎ zbor. Cel mai bine,
sunt!
Îmi înfloresc mugurii în faţa pǎsǎrilor migratoare
şi de-acum mǎ grǎbesc de-a dreptul,
împung curcubeul cu creştetul capului. Îl împing
mai sus, cât mai sus. Forţez ramele portretului propriu
şi îmi mǎresc lumea.








Colaborare cu Mihai Picioroagă

metamorfoza

renunţ
la stratul de singurǎtate supurantǎ
în care am fost învelitǎ
ca o crisalidǎ,
nemişcatǎ şi fǎrǎ spaţiu sǎ mǎ pot vedea
altfel.

mǎ desfac în straturi de luminǎ,
matryoshka ce se construieşte pe sine
invers:
cel mai mare strat, pǎpuşa pictatǎ
de un art-terapeut rǎnit aproape mortal
cu glonţul unei idei;
cel mai fin strat, culoarea
care zǎboveşte în codrul fiinţei mele
la vreme de zbor
şi liniştea în care mǎ adǎpostesc
când plouǎ.

îmi las florile sǎ se hrǎneascǎ
dintr-o lacrimǎ,
dau voie soarelui sǎ mǎ strângǎ în braţe,
devin curcubeu şi sǎrut cerul pe gurǎ.

renunţ
la stratul de singurǎtate supurantǎ
şi, sub formǎ de ţipǎt,
evadeazǎ din mine
fluturele de mǎtasea iubirii.

zbor silnic

lângǎ tine, mǎ simt ca o pasǎre
legatǎ de cer.
lipitǎ prin zbor de soare.
aripile mele sunt loiale înǎlţimii
celei mai mari la care ajung.
cum te-aş putea înşela vreodatǎ
cu domnişoara odihnǎ?
lângǎ tine, ştiu exact cât valorez
în colivia mea infinitǎ din luminǎ
cu gratii decorate fin de un artist
într-ale morţii.
mi-e prea teamǎ
sǎ mǎ închid ca o cutie muzicalǎ
în timpul nopţii; cine ştie
ce se poate întâmpla
în fracţiunea de secundǎ cât închid ochii
şi îmi adǎpostesc capul la sânul pǎmântului?