Mușcând din întuneric, îmi crește umbra -
e și firesc
când stau lângă câinii salivând
care pândesc tot ce-a rămas lumină în mine.
Și-au ascuțit colții
fără măcar să-și dea seama.
M-au purtat pașii către același loc fără ieșire
chiar în timp ce juram să nu mai ajung aici niciodată.
Umbra mea e pază și pace
într-o lume prea flămândă de război.
ploi
acid peste ploaie
să nu te uzi.
după ce ai sădit
buruieni
care ar fi putut
crește fără ajutor,
sălbatice,
aștepți să te înfrupți
din grădina
plivită, privită, iubită
și hrănită
de altcineva.
ai îndulcit pământul
cu tone de plastic colorat;
pădurile verzi-palid
urlă din rădăcini.
privighetoarea amuțită
așteaptă momentul potrivit
să cânte.
una după alta
curg imaginile
una după chipul și
asemănarea celorlalte
bubuie
bisturiele taie cerul
pe partea moale
sub catifeaua neagră
carnea descompusă
gândurile
se târăsc în formă de viermi
ciugulesc somn
dar ar putea înghiți o balenă
râgâie valurile
căscând a plictis:
"dar tu ce credeai, milimetru de vibrație
ce ești? că dacă nu trăiești decât pe optime,
devii imun la moarte?"
nu le răspund. urlu
în șoaptă. imaginile ca picăturile
cad în ropot. tropăie cascada
puțind a eternitate
în timp ce eu aștept să
stea ploaia.
înăuntru.
îmi plesnește organele vitale
cu palme de apă rece.
trece
și totuși nu rămâne în trecut.
inundă cutia toracică
unde m-am ascuns
în căutarea ochiului furtunii.
văd prin țipetele jilave, mucegăite,
de copil care nu a crescut -
ura la tot pasul. dispreț în tot glasul
neornamentat cu flori multicolore
să-l transforme în glastră.
pe fereastră îmi arunc un gând
că poate uraganul s-a născut
din ceafa mea nesusținută înainte de a răsări mușchii
și poate ura cuvintelor sale înghețate - săgeți
este doar ropot pe acoperiș, muzică
pentru urechile care știu să o asculte
și poate frigul trăia deja în pielea mea
iar norii de furtună sunt doar musafiri demult așteptați
deși îl privesc adânc în ochi,
îi sap groapa marianelor în suflet
cu nevoia mea negrăită
și în continuare văd griurile metalice
cu care eram obișnuită dintr-o viață anterioară.
dacă eu sunt pădurea
și tu ești un copac în inima mea,
de ce am uitat că îmi pot găsi nordul
în orice alt copac, în stele și în rouă?
m-am îndepărtat de rădăcinile mele
în căutarea coroanei tale
în timp ce fructele cădeau din mine
dulci, lipicioase și umede, sânge mut
pentru că eram surdă, animalele
din arterele mele erau vânate
de sportivi care nu joacă cinstit
și eu cu idila mea iluzorie
dansam după cum cântau ei din pușcă
pentru că în zorii unei zile blestemate
cum îți pica soarele în breton,
mi s-a părut că ești o idee mai verde
decât secolele care îmi curgeau liniștite
în corp, râuri înțelepte, riduri șerpuite.
iartă-mă. te-am prețuit doar
pentru că am uitat prețul istoriei.
caut mistere în lipsa de chef
ca într-un glob de cristal.
vine de nor străbat transparența
ca pe o potecă neumblată,
uimită de călători.
ceața își lasă pleoapele grele
încărcate de viitor.
pentru că am fost strivită
între literele unui singur cuvânt
scurt, zăbrele de sunet
zăngănind a dezastru,
astăzi refuz vehement
invitația lascivä
a vieții din care se ridică aburul
ca vântul prielnic de sub curajul
corabiei rupând orice val.
numere de toate culorile
trec prin fața ochilor mei
ca niște împăienjeniri
de întuneric cu lumină
deșirate în joacă de o pisică neagră
cu privirea fosforescentă
cuțit ce taie prin mine
numere numere numere
șiruri de cifre orbitoare
big crunch-uri în urechile mele
de vată
devin păpușă în mâinile de copil
ale destinului
numără morții și răniții
numără reparațiile până te calmezi
numără elementele care nu se potrivesc
cu așteptările firești de la viață
câte încap în oala de noapte
a unui singur fir subțire de timp
până ți se pare normal?
simboluri fără sens
ritualuri care nu mai au puterea
să încheie nici un nasture
iar să începem altceva
pare blasfemie
numere numere numere
cuvinte oficiale
idei abstracte turnate mecanic
în capete concrete de copii speriați
care deja s-au vindecat de instinct
dar tot atâtea momente de reculegere, când?
mă agăț de sunetul ploii
ca de un colac de salvare.
tobe lichide bat ritmul mărunt
al existenței mele furibunde,
furtună de abur
într-o ceașcă de ceai
fără fund.
pentru că...
s-a topit
până a devenit amintire,
o baltă de emoție
în trupul meu
tremurând,
ceara topită
rămasă după o noapte de citit
o carte cât o viață,
pagini cât o respirație fiecare.
pentru că ...
m-am spălat pe mâini
până mi s-a luat pielea,
dar nu mi s-au luat
și scamele de eu
de pe corpul jupuit.
îmi îmbăt urechile
și carnea descoperită
de culoarea crudă
a unei primăveri mutante
cu picăturile ploii exterioare,
de iarnă care se împuținează
în fiecare an cu câte o armată de fulgi.
numai în șoaptele lor interminabile
ca o rugăciune cântată de copii,
repetată până devine clișeu,
își găsesc ecou puii de moarte din mine
și toată vibrația de viață care încă îi mână
spre mâinile pline de grăunțe ale fermierilor.
oglinzile joacă ping-pong cu lumina.
al cui e rândul?
la cine s-a oprit infinitul?
întunericul rămâne neted.
am nevoie de timp
să pot desena din nou pe el
un șotron complet
din praf de stea.
din când în când
îmi cad în ochi
așchii de amintire
și iarba proaspăt cosită
are gust sărat.
mă tot întorc spre rană
ca spre Mecca
și necredincioșii cred
că numai pentru spectatori
îmi trăiesc viața ca pe o cursă
cu obstacole.
o viață în genunchi
în fața unor oameni orbi și surzi -
mă închid ca o cutie muzicală
și liniștea nu are miros
să îi atingă.
cu urme de scoici pe tălpi,
fire de nisip și miros de râset în păr,
soarele ți-a ars speranțele
ca floricelele de porumb
ale unui copil care abia a decis
să învețe ce este răbdarea.
sub limba lui de lumină, pielea ta
poartă neînțelegerea roșie, aburindă,
poveste tatuată ca un tremur
până la os, de oricâte ori ai rescri-o.
povestea asta și-a făcut cuib în tine
mai adânc decât cuvintele.
munți de urcat și cețuri de înfruntat
și oameni care nu văd decât iluzii marine
prin spuma spărturii valurilor la malurile tale.
chiar oamenii de lângă te cred stâncă
și nu aud cum îți zgârie marginile pietrelor
carnea, din interior. și rănile-s mute
sub apa sărată
sărutată de cultul durerii.
și zbori ... zbori cu aripi de hârtie
subțiri de trece prin ele
lumina-n surdină a lunii
cu gust de portocală.
pe pereți de vis îți odihnești capul.
gândurile îți patrulează în artere
în căutarea personajului
celui mai neașteptat, celui mai dedicat,
cineva care să nu fi mai fost scris așa
în povestea nimănui altcuiva, cineva
proscris ca tine, descris - atins abuziv de adjective,
cineva cu degete străvezii
de la șters lacrimi,
cineva a cărui ureche muzicală să distingă
în tăcere, țipătul.
cineva care să te mângâie.
lumânările își plâng carne din carnea lor
să îți poarte în ceara topită drumul
puțin mai strălucitor, în zbor
cu aripi de hârtie ...
zig-zag
printre zăbrele
bâzâie musca
un concert întreg
pentru urechi roşii de nervi
şi de ruşine.
camera se rezumă
la capul tău
care captează cuvinte
în timp record,
idei dezinfectate
de emoţia care te aşteaptă, umedă,
de partea cealaltă a ecranului.
aşteaptă la ieşirea din iluzie
pe poarta construită
nu din lemn, ci din căscat,
aşteaptă cu un rânjet
să te întorci în tine
şi să n-aibă cine te ţine în braţe
când spui la revedere.
lacrimile nu expiră.
le plâng după douăzeci și doi de ani
și au același gust când îmi frig obrazul.
proaspete ca și cum ieri aș fi văzut
copiii devenind ceață sub vocile de grindină
ale propriilor părinți afoni.
iubirea este o harpă.
mie mi s-a spus că sunt stană de piatră
așa că am luat o inimă de piatră
pe care nu o mai las din mână niciodată
dar vai, până și în ea pulsează
căldura mea renegată!
iar ei ... ei erau în mine
tăceri care îmi tăiau măruntaiele,
fugi care nefugindu-se mă ardeau
din interiorul pielii ca niște ruguri
și lupte demne pentru care aveau
pumni prea slabi și țipete ruginite
și obiceiul prost de a sta în genunchi
măcar în gând, imediat ce li se spune.
mie nu mi-a spus nimeni
cu subiect și predicat să stau în genunchi
mie mi s-a spuspuspuspuspus
ca o rugăciune urlată până devine ordin
că nu îmi pasă de nimeni.
asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.
îmi era corpul modelat din baloane de săpun
ce treceau fantasmatice pe lângă viață
de la o distanță de cel puțin doi metri,
nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit
și să mă sparg.
pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât
mai puțin, că ar conta
să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.
...
dar încă le port pe toate.
amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele
tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu
ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn
- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.
nevăzute. fără vreo importanță practică.
le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată
când se despart de patul - iubit posesiv.
poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.
doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles
de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz
pentru că, întârziate, inutile și superb de vii
în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră
*
și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,
de asta sunt aici.
iubirea mea în valuri liniştite
curge printre insulele tale
sufletul livezii în cascade
muşchii mei îşi amintesc
camera încăpătoare
a unei seri târzii în care
nu trebuie să impresionez
pe nimeni
până dimineaţă stăm
îmbrăţişaţi dinăuntru
ne prinde în razele tentacule
soarele portocaliu de efort
când răsare
dar la lumina lui înţeleaptă
cu părul alb şi începutul la orizont
iubirea asta arată altfel
un puzzle ieftin
în culori ţipătoare
şi cu piese lipsă
imitaţie după tabloul
care mi s-a născut în inimă
într-o zi de septembrie
când nu eram singură
dar pe care nu l-am dăruit lumii
niciodată
iubirea mea în valuri liniştite
alunecă printre insulele tale
sufletul meu de livădar ameţit
învins de asfalt
