Ca să fii tu

 

Perlă

sidef din lacrimile mele

lumină din sângele meu

pictezi poezie

dintr-o lume a tragediilor

aduci culoare

unde vedeam

numai durere

Ca să fii tu

mi s-a micșorat lumea

s-au spart iremediabil

valurile de bucurie

de stâncile 

compulsiei la repetiție 

mortalității

imperfecțiunii

Strălucești 

și ochii mei zâmbesc 

fiecărei fațete 

fiecărei raze care intră în tine

oare ce cântărește mai mult

întunericul meu

sau lumina ta

Clipe de Vindecare

 

Car 

ulciorul cu muzică 

proaspátă

direct din izvor -

simt în ea 

cum încă pulsează

valurile.

Sângele meu

în acorduri.

Pe suprafața cântecului,

după ce s-a liniștit și limpezit,

plutește.lumina soarelui de dimineață

transformând fiecare picătură în calea sa,

bucurând miezul de curgere

al zilei care nu vrea

să vină și să treacă ...

Cine știe ce beznă de lună nouă 

o așteaptă?

Dar aici și acum, în vibrația lichidă 

a melodiei,

nu mai contează nimic altceva.

 

Loc pentru nuanțe de gri

Nu aveţi loc pentru nuanţe de gri,

pentru melodiile care se şoptesc

între arşiţă şi furtună,

pentru noi, cei care am gustat din mai multe vieţi

şi purtăm mai multe pălării, mai multe poezii,

suntem mai mult decât o foaie de hârtie

în bătaia vântului, căutare de sens

într-un leagăn care îşi pierde esenţa când stă pe loc

dar vreţi să ne prezentăm.

Să apărem distilaţi, decoloraţi, îmbătrâniţi

de ninsoarea anilor decupaţi din noi

pentru că nu corespund la milimetru

cu mitologia voastră despre ce este un om.

Vreţi să ne târâm pe genunchi prin holul îngust al unui cuvânt

vechi, tradiţional, uzat şi destrămat la capete

şi, vedeţi voi ... odată ce într-un ochi a pătruns lumina

descoperind toate ungherele fiinţei,

aşezându-se confortabil în măduva oaselor,

primind cu iubire toţi oaspeţii ...

acel corp incandescent nu mai poate fi 

convins de întunericul alb-negru 

în miezul căruia s-a născut, din care a crescut.

Soldățeii de plumb

 

Domino armat 

- artileria grea -

din foc se naşte foc

îngheţat încă de la primul

inel ars.

Din coşmar se naşte coşmar

chiar dacă trece prin cristal

şi prin senin şi prin curcubeie,

văd doar albul orbitor 

cum mi se prelinge fâşii din carne,

simt doar mâinile lor 

îngheţate în timp

cum îmi fac vânt

jos de pe table de joc

pentru că încă mă simt uşoară ca un cuvânt

urât, o poezie creionată pe o barcă de hârtie.

Să nu cumva să se ude soldăţeii mei de plumb - 

dar rugina nu iartă pe nimeni

şi pe mine nu mă uită nici de-al dracu

sunetul uşilor trântite. Acum dinăuntru,

joc pervers de întunericuri incurabile

în ziua asta a luminii.

Uneori uit că oamenii de aici au braţe calde

din carne şi oase. Atunci îmi fac vânt

măcar în gând, alunecând

iar şi iar, piesa în plus dintr-un joc vechi de domino.

 

singurătatea din sânge și relațiile în relief

oglinzile joacă ping-pong cu lumina.

al cui e rândul?
la cine s-a oprit infinitul?
întunericul rămâne neted.
am nevoie de timp
să pot desena din nou pe el
un șotron complet
din praf de stea.


din când în când
îmi cad în ochi
așchii de amintire

și iarba proaspăt cosită
are gust sărat.


mă tot întorc spre rană
ca spre Mecca

și necredincioșii cred
că numai pentru spectatori
îmi trăiesc viața ca pe o cursă
cu obstacole.


o viață în genunchi
în fața unor oameni orbi și surzi -

mă închid ca o cutie muzicală
și liniștea nu are miros
să îi atingă. 

Empatie

îmbăiată în raze de soare
care mă țin în picioare,
ascunse în câte un nor
când mi se face pielea ceață.

învii din cenușiul clipelor singură
și treptelor ce duc numai în jos,
când sunt privită cu ochi ce nu caută
dincolo de mine un miracol mai mare.

așa se obișnuiesc pupilele mele cu strălucirea.

mă uit înăuntru și nu-mi e deșert.
citesc versuri vechi în care se oglindește limpede astăzi,
la lumina unei veioze de noptieră.

se răsare și andante.

uneori am nevoie doar
să îmi spui pe nume
și să nu îmi șlefuiești sălbăticia nopții,
să ai încredere în râurile milenare
curgând prin mine

și să subliniem cu o clipă de liniște
ceea ce nu auzeam înainte

fotografie alb-negru, fotagrafie color

alb-negru
dungile unui tigru
pe limba mea, sufletul
bun sau rău, la soba înțelepciunii
presupuse a celor ajunși mai devreme
se cerne și rămâne rău,
un râu cu o singură direcție,
fulger orizontal, cuvinte electrice
al căror singur scop
este să străpungă carnea pământului
și să scormonească în măruntaiele ei
până dă de iad.

color, nuanțat, la lumina propriei gândiri
mă văd ca printr-un caleidoscop.
rănile mele, cioburi de evenimente și decizii,
se rearanjează la fiecare mișcare.
niciun cuvânt care m-a descris nu este eu. eu sunt
silabisirea infinitului până devine clipă.
mă botează căldura dinăuntru
la malul mării. precum valurile, mă strecor
între mofturile vântului și foșnetul frunzelor
și hainele aspre care îmi zgârie pielea
și mușchii fermi în iubirea lor susținând, conținând,
menținând memoria norilor.
prin întunericul dintr-o picătură de pierdere
se cerne curcubeul
și îl văd
cum naște din mine, chiar așa, dezmoștenit de cei dinainte, așezați
prea jos să mai observe,
în colțul ceții de dimineață, am crescut
oranj, rază de soare, râzând
înainte să mi se fi uscat de tot lacrimile
pe pieptul gol.

ambele demersuri, artă fotografică.
dar modern, din mine, se năpustesc cascadă
nuanțele
și mă definesc prin arome
încă nedescoperite ieri.
nu sunt cine m-ați vrut
când mi-ați pus în leagăn o păpușă să mă iubească doar ea
și să mă cred înfiptă ca un cui în fruntea patului.

ci curg

spre mine, mare.

dinamică

călăreţ

impunător

soarele de iulie

pe spinarea muntelui

se duelează

cu linia orizontului

arbitru

întunericul

stă în poziţie lotus

pe covorul de

stele

aşteptându-şi momentul

să strălucească

în barbă









Poezie publicată în volumul Serenitate, Editura Letras, 2020
https://letras.ro/product/serenitate-ebook-epub/
 

locus de control: justificare

singurătatea care curbează spatele şi tranformă vocea

m-a învăţat despre mine

şi despre toate acţiunile simple de care, alergică, nu mă ating

nici cu un capăt subţire de respiraţie.

sincronicităţile, amintirile vii care mişcă în mine

chiar când cred că am devenit statuie de gheaţă

şi piesele de puzzle care s-au potrivit

în tabloul ăsta veşnic neterminat, fericirea,

m-au învăţat despre noroc.

*

nu te pot atinge decât prin pelicula transparentă

care este nepăsarea mea mimată

la infinit, la infinit, la infinit

îmi vei auzi vocea doar când va fi ecoul al o mie treisprezecelea

şi sunetul va fi părăsit demult ţinutul urechii umane

şi tot ce va mai rămâne din mine cea separată de tine

va fi tremurul imperceptibil al unui fir de iarbă.

*

ce-am făcut eu, doamne, să îmi cadă lumina lunii pe chip

tocmai când am vărsat tot ce fusese apă în sufletul meu?

demult nu mai pot

face valuri.

ce-am făcut eu, doamne, să îmi sărute tâmplele

o umbră a buzelor ei de argint

tocmai când am jurat să mă prefac

în sora de sânge a beznei?

*

nimic nu-i scris în piatră.

dar nici oamenii care cioplesc de zor

crezuri febrile în piatră

nu-s în toate simţurile,

cuvintele lor sunt julite.

poezia lor, o rană.

publicul lor, o mână de manifestări

ale sadismului

*

uneori iepurele îmi sare atât de imprevizibil

într-un moment atât de nepotrivit ales

în braţele rupte de durere -

cât de greu este să îl ţină mereu

pe nimeni la piept, spre inimă, în sânge! -

încât nu îi văd sensul nici mult după ce

mi-a mânjit obrajii cu zâmbet neuniform

şi atunci îmi vine

să cred în magie.

condiţia umană

încet

tot mai încet

drumul de marmură pe care l-am iubit fără să ştiu

mă merge înapoi

tot mai încet

încet

mai dureros decât oprirea

şi mai nemilos decât lipsa de sens

este silaba pe care o cânt în clipa asta

alergând cu limba scoasă şi sudoarea curgându-i pe faţă

imediat în urma silabei pe care tocmai am cântat-o înainte

mă prefac ritm veselie viaţă elastic acum care nu mă mai termin

dar mă rup

mă rupe-n bucăţi

mozaicul din gunoaie colorate decupate în formă de stele

dăruiesc raze călătorilor de lângă mine

apun

şi cel mai dur ustură ideea că mâine

voi răsări

pe un drum în care voi fi şi mai puţin eu

şi voi vrea doar săcântsăcântsăcânt

să mă lichefiez

să uit

şi cântecul meu eretic nu va avea nici măcar

un ecou

încercări de resuscitare

mă recunoşti. mă ştii.

mă dau în gândul ăsta ca într-un leagăn

ţinându-mă încă strâns de frânghiile fricii

de a mă arunca în

speranţa că m-ai prinde

zborul de împrumut

este vindecător numai cât timp

mă trage de piele

greutatea monedelor de plumb şi sudoare

numărate până la ultima suflare

să ştiu că am. să îţi înapoiez fiecare

colţ de zâmbet

egal, un triunghi echilateral

confecţionat din oglinzi

şi disocieri forţate

dacă aburul declara că sunt vie

pesemne am rugat moartea să se cuibărească în mine

am avut un vis urât despre întuneric

şi nu mi-am dat seama dacă m-am trezit

între timp

şi geana de lumină

pe care mi-o dăruieşti cu pipeta

ca un răsărit pudic şi atât de viu

în zorii de iarnă biciuiţi de cel mai frig

frig

rămâne să recunosc. să iubesc

flacăra din mine

încă aprinsă

să îţi mulţumesc că te atinge

deşi bate vântul din trecut

şi prin paravanul de panică

aud deja foşnind

jungla din tine

secretul

întunericul îşi poartă

cocoaşa de lumină

ruşinat, o ascunde

după ramurile copacilor

să nu îi descopere nimeni

viciul de a fi muritor.

noaptea ţine

în mâinile duse la spate

un răsărit proaspăt

de ţi se topeşte pe cer.

circular

tu ești parfumul cântecului de mierlă
la 05:45 fix, cu gust de dimineață
și textură de noapte albă.

tu ești un fald din pielea mea
pe care nu îl ating niciodată
de teamă să nu se șteargă
amprenta iubirii.

tu ești ultima rază de soare
într-o zi cu furtună și întuneric și fulgere
și nici nu ai umbră de idee
că ai fost singura.

mă văd nevoită să te definesc
în atâtea feluri greșite
 ca să pot începe să te cunosc.

grad de handicap

îţi străluceşte pe corp

exoscheletul armură

pe care alunecă orice

te-ar fi putur hrăni,

capcană de lumină

otrăvitoare

pentru oricine ar îndăzni

să te maivadă decât te puţinvezi tu

sau să te iubească

în vreun ton cromatic

care ţie mereu ţi-a evadat din ochi

înainte de a-ţi intra, binevenit, în privire.

sub carapacea de voce

ca un ghem de soare

deşirat în toate direcţiile

de o pisică speriată

înaintea vizitei la veterinar

pe care o simte în aer,

eşti amintire supurantă

şi carnea tremurului de mimoză

şi îndreptăţit de întunecata

teamă a lunii noi de a începe

ceva ce riscă să fie doar un alt ciclu

în care te umfli în pene de oglindă

până când te micşorezi iar

şi iar şi iar - şi atunci

de ce să mai primeşti în tine

pe cineva, oricine

care se aşteaptă să aprinzi

înăuntrul tău împietrit de satelit

lumina proprie

şi întunericul propriu care curge din ea

ca o rană uitată?

celei care a tăcut

că m-a şters cu buretele

din planurile mele

ca şi cum eram un punct

şi nu autoarea,

fie.

că am zâmbit

după ce am vorbit cu tine

şi am decis împreună

să mângâi o sută de oameni

cu ce aveam mai luminos în mine,

doar ca să-mi arunc zâmbetul

cu hotărâre la coşul de gunoi

să-i fac pe plac unuia singur

cu bezna măruntă a vieţii mele,

fie.

că fiecare răscruce

între vasele mele de sânge

este o alegere

şi de multe ori am ales intenţionat greşit

drumul care ducea altundeva

decât spre inima mea,

fie.

că tu l-ai văzut

cum încerca să îmi şteargă numele

de pe foaia de hârtie

care îmi era inimă

ca să se iscălească el, soarele

care îşi arată culorile

doar pentru un minut la apus

într-o zi de iarnă

şi ai tăcut

şi i-ai oferit radiera răbdării tale

şi mi-ai decupat lumina din ochi

cu sprâncenele tale strânse,

nu pot să iert.

trei ani, criza de identitate în doi şi un coşmar

împlinesc trei ani

de când am început să mor

arsă pe rugul cuvintelor tale

ca un fetus de întuneric

sacrificat

pe altarul orbitor al negării.

înainte să mă nasc,

nu îmi exista universul.

acum, împlinesc trei ani

de când depun singură

ouă de gaură neagră

pe străzi, în biserici,

sub grindină pe banca din parc

şi în adăposturile pentru cei uitaţi

chiar şi de neant.

de sunt cuvintele

săbii cu dublu tăiş,

le-aş întoarce pe ale mele

spre mine însămi. aş înghiţi

otrava trecutului pe nerăsuflate.

mi-aş scălda sufletul încântat

şi descântat, în nedreptate

şi în iubirea ta pe jumătate

- poate aşa mi-ar ieşi

înapoi

răni de viaţă pe piele

în loc de ciupercile poroase

de astăzi, de pe oase.

escaladare

noaptea cu miros de chiparos

îmi străluceşte albul oaselor.

în splendoare nu doare

deşi nu te-ai fi gândit la asta.

în splendoare, mă doare

numai gândul la tine

dar se pierde şi el în abur

şi prin labirinturi întregi

construite exclusiv din trenuri

pe care le-am pierdut

pe motiv că eram prea tânără

şi ele duceau la mine, dar

opreau în braţe la tine doar

preţ de jumătate de minut.

dacă refuzi să mă pictezi cu lumina ta ...

eu ştiu, să ştii, a mă întuneca

mai tare decât bezna cea mai deasă

care ţi-a împresurat ţie vreodată

Inima ca pâinea caldă, după ce s-a răcit

pentru a prea multa oară.

idila

cadavrul din patul meu

are vată şi cer de ceară-n urechi

aşa că n-a auzit când a murit -

acum e un întuneric invers:

se compune pe zi ce trece.

devine tot mai greu.

cu spirit de savant ludic, îşi explorează

viitorul făcut din raze de antilumină.

descoperă mereu câte o picătură de moarte

pe unde credea că a rămas viu

şi câte o halcă de durere care îi atârnă

de unde se simţise cel mai liber.

cadavrul din patul meu

mă atrage cu ambii poli,

ca un magnet bolnav.

facem dragoste pe ritmuri de marş funebru

în cinstea celei ce m-am păcălit că eram

când radia de viaţă reflexia mea în ochii

cuiva.

bucata de carne expirată şi vis rânced

pe care o ţin în braţe

strâns, ca şi cum altfel aş cădea ireversibil

în miezul meu de nucă necoaptă,

călcată deja-n picioare,

miroase a somn şi a trecut plăcut

- cât timp închid ochii destul de repede

să nu văd cum mi se târăsc

viermii lacomi ai ruşinii

în inimă ...

un gând izgonit.

respiraţia ta mă sufocă

precum un miracol fundamental

ce nu mai lasă loc

omului fragil

cu crăpături prin care intră

întuneric nediluat.

fugă sau îngheţ

(suspinul gladiatoarei în grădina cu trandafir)

eşti ca o ficţiune care îmi creşte canceroasă

în măduva oaselor, sub formă de frig.

o celulă de iubire care mi s-a împrăştiat

din miezul fiinţei, dându-se maliţioasă în leagănul sângelui,

peste gardul catifelat al pielii,până când şi după ce

a devenit un basm cu monştri.

înconjurată de privirea ta de foc

cu parfum de trandafiri şi superstiţii despre nenoroc,

îngheţ.

nu-i loc să lupt cu spinii înfloritului trecut

decât ofilindu-mi ochii. asprindu-mi tălpile

cu fuga de tine, şlefuindu-mi muşchii

cu veninul amorţelii precum cel mai fin lux

pe patul de moarte al unei idei fixe

care se ţine de viaţă ca de o pânză de păianjen.

cum să ucid verdele

când, fără el, strălucirea care îmi suflă din piept

devine ieftină şi opacă?

există legende mai importante decât sănătatea.

eroi ce respiră mai adânc

decât marea ca o mamă primitoare.

identitate care înghite prin sânul său ud de lapte

orice urmă de dorinţă.

aşa îmi eşti. un vis de neatins cu pana fericirii.

doar pe întunericul unei inimi intenţionat amnezice

te pot avea.

 - nicidecum învinge. -

se făcea că tu erai soarele

şi eu eram luna. o piatră rătăcită în recele ei banal.

se făcea că toată lumina mea venea de la tine.

şi se făcea că, dacă ne-am reîntâlni, m-ai arde

cu o mână de cuvinte ...