21 iunie

Tu îmi ești 

ziua cea mai iubită de soare.
Ziua iubită de soare chiar printr-o perdea groasă de ploaie
și printre dinții mei care știu limbajul tunetelor.

Iar prin trecutul rece care îmi curge uneori
pe șira spinării când ceva din întâlnirea noastră
seamănă a noiembrie și a furtuni care m-au luat cândva pe sus,
tot îți simt razele pe piele. Vocile noastre
se împletesc ca un curcubeu. Ne înțelegem
rănile și puterea dincolo de alb.

Cred în tine și crezi în mine
ca o religie care se creează din propriile măruntaie de mit.
Focul din noi este blând. Frigul din noi este fertil.
Formăm un trib. O familie de inimi
destul de spațioase să putem cuprinde în iubirea noastră
intreaga lume, pas cu pas.

E destul timp. E destulă lumină. 

consumatorului

muști hălci de cuvânt blând.
le mesteci leneș, plescăind.
îți curg în barbă bale de ignoranță.
pe jos, pete de ketchup ieftin
și de plăcere la fel.

treci mai departe
ca și cum nu s-ar fi produs
nicio scânteie niciodată.
ca și cum în corpul tău
nu tocmai s-ar fi dizolvat
un minut din ființa mea.

și pe măsură ce treci
cu privirea în orice altă direcție
după ce te-ai îmbuibat
cu miez de pâine proaspătă
din poezia mea,

parcă mi se ferfenițează pielea,
mi se înnoroiază genunchii,
arăt a cerșetor în ochii tăi încruntați
că întind mâna după o coajă de
reciprocitate.

curgere dragă:

din fântâna uitată

îmi urci în inimă. 

deschizi larg ferestrele eului

să poată intra păsările călătoare

care s-au ghidat după soare

și au ajuns, ostenite de schimbarea

de fus orar și de zare,

din alte inimi.

din inimi cu miros de cutie, 

învăț valoarea vieții

cu sertare.

în inimi eliberate-n cântec, 

îmi recunosc pașii pe care

aproape-i lăsasem orfani de sens.

inimile încăpătoare 

găsesc loc într-a mea.

uite-așa, din verdele 

pe care l-am știut eu dărui, 

mă multicolorez cu relații

și texturi sclipitoare.

încep să curgă din mine

piei necunoscute până astăzi

și se lipesc întregi de răni străine

ce poartă aceeași formă de durere

iar, din aceste răni acum-convalescente,

îmi extrag și eu sevă de vindecare.

curgere dragă,

confundă-te cu mine în continuare

într-același stil al tău ondulat de mare

dar mereu născut din izvorul propriu

din care cuiva îi poate potoli setea

fiecare.

cine face fotosinteza

scurg vulcanul din suflet

picătură de lavă

cu picătură de lavă

până când din el creşte

o bucurie simplă de sevă.

aşa înfloresc miracolele

ca nişte păpădii

care, neştiindu-şi locul,

îşi lansează în vânt

seminţele de lumină

când îmi asum

responsabilitatea

să răsar.

ce surpriză, când

sufletului meu (h)rănit

aerul îi răspunde cu verde.

ce artă, a zâmbi până când

ochii îmi sunt doar tulpini

către mugurii de iubire

şi Văd, în sfârşit,

picăturile de lavă

în loc de vulcan.

Lor

Din carnea şi sângele meu fac portretul

lor, al celor pentru care ţin soarele pe umeri

chiar şi când se înnegreşte în miez ca o gaură.

Lor, celor care din umbrele lor au împletit

leagăn pentru lumina mea,

le promit

că voi fi răsărit şi mâine

cu miros de cafea şi de curcubeu proaspăt.

reciprocitate

cerului i-au crescut solzi de peşte.
oare şi mării i-or fi crescut
aripi?

secret profesional

dragă tu,


să ştii că
de la şotronul nostru emoţional
schiţat subţire
ca o mână timidă care se întinde,

nu doar ţie
îţi cresc aripi.


cu sinceritate,
eu

iubirii mele bicolore

iubirii mele bicolore
cu alb şi negru în aceeaşi parte a tablei de şah:

îţi las o picătură de strălucire în ochi
pe care să nu o simţi şi să nu o vadă nimeni … doar vântul
să ţi-o şoptească în timp ce dormi
şi să ştii, dincolo de frunzele folosite-n ceai
de cuvinte, vise şi amintiri -
tu ai fost stratul de ozon
care mi-a lăsat exact atâta soare
cât îmi putea suporta pielea …

loc de onoare

soarele, mândru de miezul zemos al zilei de vară.
se caţără pe cer ca un copil expert în arta copilăriei
şi îşi dă drumul uşor pe toboganul de nori al cerului
până în ochii celui mai amărât nevoiaş.

îţi mulţumesc ţie, soare, că mi te-ai topit în inimă
şi te-ai simţit destul de acasă
încât să mă onorezi cu o umbră.
îţi mulţumesc ţie, soare, că stai la masă cu mine
cocoşat şi cu dinţi de aur
şi scuipi sâmburi mici de întuneric
în aceeaşi scrumieră de orizont la apus
în care şi eu
îmi zdrobesc chiştoacele de vis.

circuitul iubirii în naturǎ

raiul a dat faliment
şi a fost aruncat în stradǎ
ca o zdreanţǎ.

ce noroc
cǎ eu îmi permit
sǎ îl gǎzduiesc
în colţurile unui zâmbet
de când te-am cunoscut
pe tine!

ce noroc
cǎ m-am îmbogǎţit
peste noapea
sufletului meu,
am înverzit şi înflorit
de la sǎrurile minerale
din pǎmântul fertil
al braţelor tale!

duioşie

îţi adopt aripile frânte.
le mângâi cu mersul meu.
mǎ târǎsc. te iau cu mine
în cǎlǎtoria asta bizarǎ
între ceaţǎ şi seninǎtate.
mǎ agǎţ de crengile copacilor, de pǎsǎri cântǎtoare,
de câte un rǎsǎrit care pare sǎ promitǎ
ceva într-adevǎr luminos
şi te duc în cârcǎ fǎrǎ ca tu mǎcar sǎ observi.
atârnǎm deasupra unei prǎpastii,
ţinându-ne numai de un fir de vis.
uite-aşa, port eu o greutate fericitǎ:
îţi adopt aripile frânte
şi te iubesc în continuare,
aşa cum eşti, cu zborul tǎu rǎnit
cu care încerci sǎ mǎ ridici pe mine de la pǎmânt
şi cu toate culorile tale - inclusiv cele pe care,
din cauza umbrelor sau a ochilor mei obosiţi,
nu am avut onoarea sǎ le vǎd niciodatǎ.

acceptare necondiţionatǎ

sunt constelaţia
pe care o studiezi
prin telescopul hubble
al sufletului tǎu.

îmi cercetezi
fiecare stea
pe care nu a descoperit-o
nimeni înaintea ta

şi împrumuţi pe şest
luminǎ din ochii mei
sǎ te faci mare,
sǎ ştii cǎ ai buzunarele
pline de iubire
furata din grǎdina neplivitǎ
a lui dumnezeu.

îmi spui
cǎ pot sǎ îmi construiesc
un sistem solar propriu
şi sǎ fiu soare.

aştepţi
sǎ primesc de la tine
frumuseţe
ca de la oglinda
reginei din albǎ-ca-zǎpada

pânǎ când
îţi rǎspund cǎ încǎ mi-e frig
în cosmos
şi te rog sǎ-ţi laşi telescopul,
sǎ mǎ îmbrǎţişezi
cu toate gǎurile mele negre
şi tot praful stelar
neşters de pe rafturile trecutului meu
pe care eu vreau dinadins sǎ îl
transform în aur.

visez sǎ fiu piatrǎ filosofalǎ,

sǎ îţi transform
mǎcar o secundǎ
din viaţǎ
în aur

şi n-am de gând sǎ mor
pânǎ îmi digeri tu razele
de la milioane de ani luminǎ
distanţǎ

aşa cǎ mǎ preling pe lentila telescopului tǎu

şi tu nu mai ştii cum sǎ te aperi.
mǎ numeşti extraterestrǎ.
îţi acoperi ochiul liber
sǎ nu te contaminezi tu
de iubirea mea neortodoxǎ.
ţipi. din gâtlejul tǎu rǎsar ţipete tǎcute
dar speri cǎ eu nu aud
cum se despicǎ lumea în tine
de dragul de a mǎ avea
mult, mult mai departe,

de unde sǎ nu pot vedea
gǎurile negre din sistemul tǎu solar
pe care nici mǎcar nu ţi l-ai construit
tu singur.

nu cumva sǎ îndrǎznesc
a îţi simţi cǎldura de aproape.
nu cumva sǎ uit vreo secundǎ
cǎ praful nu se face aur
dupǎ legile fizicii la care aderi tu

şi cǎ nu e dreptul meu
sǎ vǎd ce ai fǎcut
cu bucǎţile de inimǎ
pe care le-am descusut din mine
şi le-am deşirat din cerul meu

şi ţi le-am dǎruit ţie.

îmi repeţi într-una
cǎ mǎ respecţi
pe mine
cu miezul de divinitate
din poezia mea

dar cum vrei sǎ te cred
când cu cât mǎ apropii
tu te faci mai mic?

eu sunt o constelaţie
şi chiar tu ai recunoscut
la modul teoretic
cǎ orice constelaţie
are şi stele care nu se asorteazǎ
cu bluza astronomului.

ropot de emotii

noi ne emotionam in cor
ca picaturile de ploaie
trase la indigoul cerului
si niciodata la fel.

ne e prea frica sa lasam amprente:
eu ca un sal pe umerii tai
si tu ca un semafor pe strada vietii mele.
ne e frica sa nu ii dezamagim
pe betivii din olimp, care ne-au lasat scris
in cuvinte de om mare
ce se cade si ce nu cumva sa se intample vreodata intre noi.

mi-ai acordat chitara sufletului
si eu am cantat, am cantat la intersectie in ploaie ca proasta,
am cantat a opta minune a lumii
in fata garii
desi stiam ca urma sa plec, stiu ca urmeaza sa plec
si poate nu-mi vei da voie sa ma mai intorc vreodata
si nici nu stiu ce au insemnat pentru tine
acordurile proaspete pe care le-am pescuit din inima
si ti le-am servit la cina cea de taina,
atat de tainuita incat nu sunt sigura daca tu stii
ca erai acolo, painea de zi cu zi a sufletului meu.

ti-as da tot portativul batailor inimii mele
si cheia sol a sangelui meu
as lasa-o sa ti se scurga printre degete, sa te spele
nici nu inteleg prin ce miracol,

dar ma abtin.

ti-as raspunde la rasarit cu lumina
cum raspunde avalansa ecoului,
dar
ecoul asteapta zapada sa vina prima,
nu cumva sa-l certe mama natura
ca a vorbit neintrebat.

nu iti dai seama?
noi ne emotionam in cor

numai ca eu prefer
sa ma declar afona
decat sa ma alungi
cu o umbrela veche

iar tu trebuie sa fii sfant
si sa nu imi dai voie
sa ma sterg pe mine cu carpa
cand cant

pic-pic pe acoperisul vietii.