recunoaștere

cazi de pe fața pământului
ca o lacrimă
fără să știi
cum ai schimbat istoria
tu, un strop de apă
cu sare și voință.

aluneci.
absența ta se freacă de genunchii mei împietriți.
o umbră se întinde elastică în mine
și încă nu știu până unde
dar știu că nu suficient.

tu
cât un fir de praf
ești însuși universul
în felul tău
irepetabil.

Decalog personal

În primul rând, Iubeşte-te. Cât şi cum poţi. Chiar şi când doare. Chiar şi când iubirea ta pare murdară, ciobită pe margini, zgrunţuroasă, neîndemânatică. neîndreptăţită. Chiar şi când pare că îţi faci rău. Chiar şi când pare că nu faci nimic.

În primul rând, ai răbdare. Cu tine. Cu cei pe care îi ajuţi. Cu ritmul vieţii. Cu greşelile. Cu paşii de melc. Adu-ţi aminte mereu, mereu, mereu de spaţiile goale, de momentele ca nişte foi albe în care doar ai stat plângând sau chiuind --- şi cum ai fi ajuns atât de departe vreodată fără acele popasuri în care te-ai regăsit pe tine?

În primul rând, fii sinceră cu tine. Recunoaşte când te minţi, când manipulezi, când ieşi în afara conturului persoanei care ai vrea să fii, când ai sentimente intens ambivalente, când porţi ipocrizia ca pe un halou sau un pantof cu toc înalt. Recunoaşte când eşti mândră de tine, când te iubeşti, când reuşeşti cu adevărat, când ai făcut cel mai bine un lucru, când te îndrăgosteşti, când vrei fără să vrei. Acceptă-le. Sunt ale tale. Sunt feţe, nici una dintre ele nu te defineşte. Dar dacă te vei întâlni cu ele, vei creşte ca un stejar puternic din solul acceptării.

În primul rând, deschide-te. Învaţă chiar şi când crezi că ştii. Învaţă chiar şi când te doare că nu ştii. 

În primul rând, ţine minte şi păstrează un loc special în inima ta pentru partea însorită din tine. Ţine minte şi păstrează în inimă tot ce este mai bun în tine. În munca ta cu umbrele, echilibrul tău va depinde de asta. Oricât de grea s-ar lăsa noaptea în tine, să nu uiţi niciodată lumina din tine.

În primul rând, primeşte oricând întunericul. El oricum există, oricum va intra, aşa că mai bine vă respectaţi reciproc. Dacă pofteşte în inima ta sau a cuiva cu care doreşti o relaţie autentică, deschide-i uşa. Fă-i un locşor primitor în casa ta, în sufletul tău, în corpul tău. Este profesor bun şi, la necaz, prieten de nădejde. Doar să rămână o parte din tine permanent de veghe să nu te confunzi cu întunericul, iar spaţiul în care îl primeşti să aibă limite. Să exişti şi în afara lui, chiar dacă staţi la vorbe până noaptea târziu, în anumite etape ale vieţii.

În primul rând, întâlneşte-l pe celălalt ştiind că nu îi cunoşti experienţa, chiar dacă anumite poveşti de viaţă se aseamănă. Rămâi conştientă că aceleaşi cuvinte pot avea sensuri diferite sau chiar opuse când sunt rostite de oameni diferiţi. Pune întrebări. Dacă este prea devreme pentru întrebări, păstrează-le prezente în atitudinea ta.

În primul rând, aminteşte-ţi că trăieşti în prezent. Oricât de impunătoare ar părea grijile, oricât de chinuitoare sau fermecătoare amintirile, oricât de cuceritoare fanteziile şi strategiile. Din când în când, opreşte-te şi răspunde la întrebarea: care este experienţa mea reală, trăită, nemijlocită, chiar în acest moment? Invită-te la autenticitate. Invită-i şi pe ceilalţi. Întâlniţi-vă cu adevărat.

În primul rând, fii corectă. Este în regulă şi chiar de aşteptat să nu ai un sistem perfect, să greşeşti sau să te răzgândeşti cu privire la propriul cadru. O structură este, totuşi, importantă. Dăruieşte cât ai de dăruit, primeşte cât ai de primit. Cunoaşte-ţi spaţiile deschise şi graniţele. Respectă ambele aspecte. Fii atentă la cine eşti şi ce faci tu şi de unde începe cine este şi ce face altul. Mergi pe calea în care crezi cât de drept poţi.

În primul rând, caută să priveşti schimbarea ca pe o creştere. Nu ca pe o înaltă trădare, ci ca pe un dans cu viaţa.

... şi dă-ţi voie să te bucuri de toate astea! 

terapeutică

între prăpăstiile

cât universul şi un pic mai adânci

şi strângerile de gât

ca însetatul portocala,

te cunosc

în jumătăţile de măsură

de care m-am ferit

toată viaţa.

în ochii tăi

vocea mea

curgând prin cuvinte nemaiauzite

se limpezeşte

ca marea Egee într-o lună însorită

când n-are voie nimeni pe plajă.

uite-mă

cum cos

rupturile dintre ai mei şi ai lor

cu firele mele de frică

şi acele lor subţiri

pe etamina supravieţuirii.

începe să se schimbe

conturul

şi din contur se nasc

portrete noi

înăuntru.

și apoi, întuneric

cuvinte
săgeți
trase de arcași proști
mărul încă miroase a sferă
pământul în plină revoluție
inima mea
se oprește
preț de o nanosecundă
îmi permit fericirea
cuvintele mele ajung în miez
și îl întind până dincolo de cer
nanosecunda pășește
ca un fotomodel
pe lângă noi
iar în mine rămâne doar ecoul
sângelui 

pasul

zăcând în urma pumnului de foc al patului

şi fiind iubită în pântecul de turcoaz al mării,

oh, doar să plutesc

între două respiraţii ale durerii

ca o urticarie pe faţă, în gât

şi mai adânc, unde nu vede nimeni!

să îmi amintească o firimitură de cuvânt

ceea ce ar fi fost de necrezut, dar a fost spus

când eram un stol de păsări rupte, migrând toamna spre ţările reci.

statui cu ochi de poet sau oameni cu picioare rădăcini.

dacă aş putea păstra

un singur lucru

între buze, ca o rugăciune,

ar fi acest pas.

toate limbile în care mi-am zis să mă întorc din drum

şi inspiraţia primită direct în miez,

cheia sol întoarsă în uşa sufletului meu,

decizia să merg înainte

chiar dacă nu ştiam la cine ajung. şi cine voi fi când ajung.

felul cum îmi tremurau ochii şi îmi plângeau mâinile

când m-a întrebat ce s-a întâmplat

şi vocea rezistentă ca pânza de păianjen

când am insistat să răspund.

descrescendo

crăciunul fără tine

e ca pământul fără ploaie:

senin la nivelul pielii

şi uscat

în miez, cu rădăcini ce renunţă

înainte să crească din sămânţă.

străluceşte soarele

şi de strălucirea lui

mă dor ochii şi braţele şi inima

din care te-ai şters

ca mâzgăleala în creion a unei fetiţe

care a încetat să creadă în zâne

chiar în timp ce îţi desena

portretul.

25

rup cu sălbăticie crăciunul ca pe un ambalaj de hârtie colorată

şi scotocesc în ritualurile cutii

de carton

flămândă să găsesc înăuntru căldura

braţelor

tale sau ale cuiva

şi florile de gheaţă se agaţă de fereastră uimite, privindu-mă cum

nu găsesc nimic

în miezul tradiţiei cu rădăcini uitate

şi magie de plastic pentru copiii care nu mai cred.

smerenie

scot adevărul din mine

ca pe un copil murdar

rătăcit între valurile mării şi pielea încreţită

şi timpul pitit după o mare iubire spartă la mal.

îl scot cu toată ruşinea lui

cu ochii închişi, să uite că este

văzut

milimetru cu milimetru,

toate cuvintele pe care le smulg cu forcepsul

din mine însămi.

fiindcă mi-au putrezit iluziile în nervi

şi au făcut viermi,

acum îmi despletesc din ochii înceţoşaţi

fire de sunet clar

să îl auzi.

le prind pe ghergheful sensului

şi îmi descos din ele întrebări

pentru fiecare personaj

al poveştii pe care o trag uşor

de pe raftul cu texte sacre.

plâng în faţa celor pe care nu îi poftesc să mă aline

şi rămân goală în faţa unor respiraţii mai scurte decât a mea.

mă fac om în faţa oamenilor

şi după ce s-a luat de pe mine carnea, nu doar pielea,

ca şi cum ai pescui metaforele dintr-o poezie

şi ai lăsa în ea doar durerea,

nu mai e nevoie să fiu mai caldură sau să conţin mai lumină

decât atât.

elogiul inutilității

trăiesc într-o lume împletită
din cețuri intenționate,
fire de basm și amintiri pe care le împrumut
celor mai bogați decât mine.

în valea pierderii, orice floare este regină
și orice copac făcut ferfenițe de hârtie
se mândrește cu cerneala ca și cum ar fi
destinul albastru al celor puțini.

aici fac nimic ca și cum ar fi muncă de plumb.
îmi întind brațele de vânt fără să gândesc
să mai prind pe cineva între ele ca într-o menghină.
îmi mulez capul de spumă pe forma morților
care și-au aruncat câteva flăcări de viață
ca pe un bumerang, peste terenul viran al veacurilor.

așa cântată, nu se cheamă depresie.
așa un leagăn sculptat din lemn de contemplare
nu răspunde când îl strigi pe nume
lipsă de speranță.
poeții se aliniază ca niște tacâmuri
în casa goală a sinelui
așteptându-și rugina
ca pe un strigăt
fără ecou.

pentru că mi-ai fost

m-am așezat în tine
ca într-o pernă mamă.

ca și cum întregul stol de idei
care mi se cuibărise în cutia craniană
și o căptușise cu puf,
zbura din mine definitiv.

ca o inimă orfană, așa eram eu
când mi-am întins corpul lung și moale
în iubirea ta.

poate mi-ai zărit ochii
din care curgeau tăciuni aprinși.
poate mi-ai simțit brațele
ca niște păraie înguste
cum se dilatau în jurul inimii tale.
poate ai înțeles
un vers din poezia fărâmăicioasă
din care eram plămădită
înainte.

acum am inimă din oțel inoxidabil.
scriu frumuseți folosind doar trecutul,
ascunzându-mă în spatele gramaticii,
să nu mă prinzi
și, din când în când, îmi scriu mie
de dor la modul imperativ, cu istericale și venin,
ode stolului de idei care, fugare, au rămas
doar atât.

un regret neputincios în vârf de pix.