În Cerc

 

Mușcând din întuneric, îmi crește umbra -

e și firesc

când stau lângă câinii salivând

care pândesc tot ce-a rămas lumină în mine.

Și-au ascuțit colții 

fără măcar să-și dea seama.

M-au purtat pașii către același loc fără ieșire 

chiar în timp ce juram să nu mai ajung aici niciodată. 

Umbra mea e pază și pace

într-o lume prea flămândă de război.

procesări nocturne

 

în vise numărăm morţii

şi rătăciţii.

calculăm cu cinci zecimale

ce se va întâmpla dacă Moira

îmi pune pe umeri încă un şal

de plumb negru

şi o să fie prea mult şi pentru cine

doar mă ţine de mână

de la doi metri şi-o disociere distanţă.

 

în vise nu ne lingem rănile

pentru că trebuie să îi consolăm pe ei,

să le aducem perne pufoase

pe care să îşi liniştească gândurile

deşi ele, ca stelele roşii de pe cer, mai există

doar în capetele noastre încordate

şi în inimile noastre aritmice.

 

în vise căutăm explicaţii

ca un beţiv cheile la patru noaptea:

unde-i lumina mai multă şi noaptea mai suportabilă,

nu unde le-am pierdut.

ne aplecăm din şolduri betege şi muşchi tensionaţi

după mesaje migălite cu luni înainte

şi tot noi ne întrebăm dacă faptul că le găsim

(într-un moment de slăbiciune al vigilenţei)

înseamnă că am fi putut preveni ceva

din poteca bătătorită din inima codrului

spre care nimeni nu se îndreaptă voit.

care se venea singură.

 

în vise nu dormim. ochii ne aleargă

atleţi pe sub pleoape şi distingem

numărul exact de morţi

şi sperăm din tot somnul şi din toate arterele

ca măcar numărul rătăciţilor

să tindă spre zero.

 

viaţa în jurul cozii

în jurul cozii se-nvârt

visurile domesticite

te guduri ca pisica

la picioarele unui gând

tu în pijamale

când soarele

îţi zâmbeşte larg

a amiază

îţi intră lumina în riduri

plină de ironie

în timp ce scrii

un vers care nu rimează

despre cum va fi

ce gust va avea succesul

atingerea texturii de catifea

întors rebotezat

de pe culmile curajului

bei un pumpkin spice latte

ca o revelaţie materializată

în formă de lichid

dar doar ca să

plantezi seminţe de posibilitate

în solul fertil din spatele ochilor tăi

te întinzi pe pat

precum margarina

pe o felie de pâine

şi se rupe ceva din tine

căci somnul a rămas

singura grădină în care mai

visezi

hai să vă povestesc ce s-a întâmplat când am murit.

nu era nicio lumină la capătul niciunui tunel.

era viaţa mea lungă cât flăcările de întuneric ale iadului

şi la capăt erai tu.

ca atunci când îţi pierzi cheile

pentru că te afli moale în pântecul de iubire al casei tale

şi nu îţi pasă de mănunchiul de metal

până când le simţi lipsa, le cauţi degeaba

şi atunci ele îţi devin totul

te făceai tot mai mic în visul bunicii

şi eu nu ştiam

şi îmbrăţişările noastre intrau la apă în visul meu

şi eu tot nu ştiam

şi în ziua aia tu te-ai făcut mare de tot, un zmeu în muşchii mei

şi eu tot nu am înţeles

până când ţi-ai lăsat vocea tremurând pe podea în faţa mea

ca şi cum te dezbrăcai

de ruşinea de a îmi fi greşit mărimea la suflet de prea multe ori.

atunci mi-a crăpat ceva în creier

ca bibeloul de porţelan din vitrina copilăriei

şi am ştiut

că nu voi mai fi la fel de om.

mi-a devenit inima sirenă, invitându-mă

în ţinutul luxuriant al lipsei de speranţă.

nimeni altcineva nu îmi putea pronunţa noul nume

aşa că m-am dus.

idila

cadavrul din patul meu

are vată şi cer de ceară-n urechi

aşa că n-a auzit când a murit -

acum e un întuneric invers:

se compune pe zi ce trece.

devine tot mai greu.

cu spirit de savant ludic, îşi explorează

viitorul făcut din raze de antilumină.

descoperă mereu câte o picătură de moarte

pe unde credea că a rămas viu

şi câte o halcă de durere care îi atârnă

de unde se simţise cel mai liber.

cadavrul din patul meu

mă atrage cu ambii poli,

ca un magnet bolnav.

facem dragoste pe ritmuri de marş funebru

în cinstea celei ce m-am păcălit că eram

când radia de viaţă reflexia mea în ochii

cuiva.

bucata de carne expirată şi vis rânced

pe care o ţin în braţe

strâns, ca şi cum altfel aş cădea ireversibil

în miezul meu de nucă necoaptă,

călcată deja-n picioare,

miroase a somn şi a trecut plăcut

- cât timp închid ochii destul de repede

să nu văd cum mi se târăsc

viermii lacomi ai ruşinii

în inimă ...

poezie începută în vis

văd că tu nu eşti miez de stea.

eşti miez de pământ înflorit în mâna mea.

pe mâna mea ca un mugure de gând despre altcineva,

din degete cresc unghii de iubire pe care le tai şi le dăruiesc

prafului din care tu te-ai născut. unde suntem surori.

acolo strălucesc bălţile aruncate de ploaie

ca nişte zaruri ce hotărăsc destinul fiecăreia

doar pentru o zi. apoi rămâne să ne ridicâm

în vârful de rouă al degetelor, bipede şi nedreptăţile,

şi vom face ordine între pietrele pe care mai devreme

nu le văzuserăm.

ADN-ul unui vis în timpul siestei

În pântecul cerului, se ţes culorile viitoarei lumini

cernute printr-un nor. Se va naşte, rebelă,

trecând printre graniţe de ramuri înfrunzite şi cântec de pasăre

şi, poate, unele raze vor ajunge pe pământ

să scrie destinul cu numere romane.

Viaţa de sus în jos trece şi prin mine

ca un blestem binevenit. O caniculă care vrea,

când creşte mare, să se facă poezie,

să dea lumii-napoi înzecit, o meditaţie

de umbre la care să stai şi să te aştepţi

până devii un tu mai tu decât erai înainte.

Aşa cum fără orbi, nu există lumină adevărată,

nici fără nori nu există cer senin; dar uneori, dacă

priveşti până în inima de întuneric a soarelui la amiază,

vei observa cum se naşte întreaga lume 

din zdrenţe de ceaţă

din care, cu atenţie şi răbdare,

chiar tu poţi scrie un nou destin.









Foto: Raluca Dinescu

un alt fel de şah mat

piese rupte
şi suflete de copaci bătrâni
ce suspină din adâncul lemnului.

nebunul a rămas fără cap
şi a luat-o pe verticală
să ucidă Regele pe care ieri
abia îndrăznea, cu vârful moale
al unei idei vagi,.
să îl peţească.

calul a rămas fără ochi.
văzul lui strâmt, care mereu
l-a ghidat către eul său
cel mai adevărat,
astăzi l-a convertit la crezul Întunericului
şi poate mâine îmi va lua picioarele la spinare
şi vom păşi în noapte, îndrăgostiţi de fapte
imaginate, care n-au avut destul sânge
să se întâmple în realitate.

tura a luat foc
de la scânteia din ochii tăi
din cărbune încins.
i s-au topit pereţii
cum e mai grav - dinăuntru

ca ochii Reginei, mină de creion şters
care n-a crescut niciodată mare
diamant.
majestatea sa, luna
se strecoară, palidă şi nefertilă,
pe lângă câte un val care îi dă cu tifla.

eu, eu am fost Regina
şi-am ajuns o zdreanţă de suflet
ţesută din scamele unui pion.
mă mişc numai din inerţie,
câte un pas mic o dată,
mereu în aceeaşi direcţie

şi sunt prima piesă pe care o sacrific
când viaţa devine numai un joc fără miză
(căci am pierdut înainte de a începe partida).
eu sunt baza. atomul răzvrătit al credinţei.
iubirea-n diagonală, întoarsă pe dos
ca o haină

din care s-a rupt de prea multe ori
pentru că oraşul ăsta al inimii
e deja suprapopulat
de răni
şi pulsul ei slab
acum este mai mult cusătură cu aţă albă
decât iubire.

Regele? regele
a abdicat.
s-a aruncat în flăcări
după un pion
care se deghizase în domniţă la ananghie.
tigrii i-au devorat coroana până la negrul sufletului său
de vlăstar care nu şi-a atins niciodată idealul în viaţă
şi, dacă n-a fost să fie copac,
a îmbrăcat
straie regale
şi mie mi-a dat
şah mat
după ce mi-a câştigat
Încrederea
prin strategia pacifistă a unei

îmbrăţişări, cu î atât de mic
încât nu mi-am dat seama.

din jurnalul unui călător clandestin

cu mâini de copil, am plantat vise
ale căror fructe nu mai vreau să le mănânc
până la cotor.
otrăvitoare, mă îmbie cu atâtea culori vii,
ţipă numele meu din lumea de dincolo
de porţile din fier ruginit ale morţii.
mă scol din cutia asta strâmtă, trec
prin scândurile de uitare ca prin unt.
vin.
mă îmbăt de chemarea viselor
pe care nu mi le amintesc,
dar am un cronometru în piept
ce mă obligă să le trăiesc
azi cu tine, mâine cu el,
răspoimâine meciul final
între ochii mei şi soare.
şi am picioare ce nu ştiu să tacă
chiar dacă-i numai un foşnet de ploaie
şi ecoul paşilor mei păcătoşi
de om fără umbră.
cu gura asta de bătrân, nu îmi mai sărut
visele coapte
la lumina voastră de supernovă
ascunsă în buzunarul secret
al genţii mele de voiaj
clandestin.

vis la reducere

îţi cumperi un vis
de unde se dă cel mai ieftin.

nu îţi permiţi
soarele -
pleoapele tale se întind
peste globii oculari
însă nu ajung să atingă cerul

iar căldura ta de decembrie
îmi înveleşte canadiana
într-un cearceaf subţire de ninsoare
descusută.

îţi cumperi un vis
de unde se dă cel mai ieftin,
te lauzi că ştii cel mai bine
... toate promoţiile din oraş

şi cine ştie
ce altceva ţi-ai mai luat
la mâna a doua

(poate o tragedie, poate râsul spânzuratului,
poate până şi vocea senină a respiraţiei tale
a fost împrumutată cu talent într-ale liniştii, în mare grabă
smulsă de sub genunchii unui munte care a avut încredere
şi răbdare în relaţia cu norii lui - supuşi după milenii de iubire).

Cercul

în miezul Caleidoscopului,
mă frâng şi mă construiesc din cioburi de mine,
le pun împreună cu lipici de vis.
uneori coşmar opac.
alteori cuvânt transparent până la exagerare.
pictez fractal ceea ce a fost şi nu mai este -
portretul domnului haos la numai 10 bani bucata.
trag ziua de ieri la xerox, o rup în firimituri de durere
şi o pun în centrul eului
deghizată-n metaforă.

în miezul Caleidoscopului, simţeam
ca din groapa marianelor dintr-un stomac de fier încins,
că singura ieşire va fi prin crăpături
şi aveam să mă tai într-o tăietură de viaţă, să sângerez
până la hemoragia speranţei.

acum
am ieşit din caleidoscop,
călătoare musafir pe o rază de lumină
a lunii.
unind puncte de râs şi de foame şi de iubire,
astăzi portretul domnului haos
s-a transformat din nou
în cioburi de mine, puse împreună cu lipici de nu-mai-visez,
care se strâng în Cercul
cu început şi final în acelaşi punct de culoare
nici prea deschis, nici prea închis,

astăzi translucid şi de bine.

(la) revedere

în mijlocul unul vis ciufulit
de idei, pereţi mov deschis
şi fotografii greşite artistic,

te-am întâlnit din nou;

te mângâiam ... ca pe un gând viu
pe care nu îl poţi atinge decât cu
umbra unei dorinţe de mână.

o surpriză
în încâlcirea mea de realitate
cu ochi mişcători care se uită pe sine
fugind pe sub pleoape,

ţi-am gustat vocea
ca pe un cadou

prea mult aşteptat.

delicatesă deshidratată

pentru un strop de tine
îmi ţin ochii larg deschişi
cu degetele gerului

şi uite-aşa uit
că mi s-a uscat fructul
şi chiar aşa îmi amintesc
dulceaţa dintr-o privire
rătăcită pe asfalt
a umbrei mele.

uneori, nu-i nevoie de crengi lungi
ca să îmbrăţişez cerul
şi nu-i nevoie să-mi fie sete de dumnezeu
ca să fiu iubită de curcubeul
ce se pictează din sine peste tabloul antic al norilor
după ce mi-a plouat torenţial
în cimitirul viselor pe care am fost prea obosită
să le visez.

vis semilucid

îmi împodobesc noaptea cu tine

ca un copil care crede
în moş crăciun

chiar dacă eu îţi cumpăr rama de aur
şi sunt cea care îţi pune poza sub brad
demult.

întind prezenţa ta
ca beteala
pe ramurile şi venele de întuneric ale nopţii.

noaptea
e oarbă
şi nu ştie ce-i aia negru şi ce-i aia culoare

aşa că mă las în voia valurilor.
mă las să uit că dau din braţe
până se fac valuri de bucurie
în lacul ăsta vulcanic din mine.

ştiu că visez. ştiu
că aici sunt dumnezeu,
dar îmi rimez un coşmar
din idei uzate, stereotipuri şi sărăcie -
doar să nu-mi ţin ochii mai mult decât
întredeschişi

să nu văd prea clar
prin blândeţea păturii.

să aproape-cred că pot să şi mor
ca să simt că trăieşti.

ca un puşti de şapte ani
care, deşi a observat
aluniţa lui taică-su pe obrazul lui moş crăciun,
îşi desface cadourile ca în fiecare an
sau poate chiar
cu un zâmbet imperceptibil mai larg
decât iarna trecută.

planeta perfectă

sunt mulţi. toţi din jurul tău
sapă în propria mamă
după diamante cât unghia.
ei par că transpiră apă sfinţită.

numai tu nu suporţi
să te murdăreşti de praful zilelor.

tu singur
decupezi cerul în formă de constelaţie
şi priveşti lumea printr-o lentilă de vis.

nu te amesteci cu ceilalţi.
tu nu crezi în goana după comori în miniatură
ci, nemişcat, o rază încăpăţânată de soare
rămasă ultima la apus -
tu eşti comoara
pe care o dăruieşti lumii
când îndrepţi arătătorul în sensul opus,
spre eternitate.

tocmai pentru că
sunt deja prea mulţi, toţi din jurul tău
care sapă în propria mamă
dupa diamante cât unghia

şi tocmai pentru că
tu nu suporţi
să te murdăreşti de praful mărunt al zilelor -

pământul este planeta perfectă pentru tine.
tu eşti cel mai binevenit dintre toţi.

ne conduci spre zâmbet,
spre nopţi înstelate,
spre mâini şi conştiinţe
care pot alege să nu se mai păteze
pentru orice.









dedicaţie specială de Crăciun
cu drag
pentru Sorin Briceag.

regina de picǎ

hei don’şoarǎ,
ai uitat un vis
în coşul de
cumpǎrǎturi-

eul tǎu
prea perisabil
pentru a se târî
printre porţelanuri
ieftine.

încǎ nu eşti
la bord
dar
lumea ţi-a
naufragiat deja;

tu îţi spui artistǎ
când toate
acuarelele
s-au uscat
demult

şi pictezi
doar ochi
de pǎmânt …