Ca să fii tu

 

Perlă

sidef din lacrimile mele

lumină din sângele meu

pictezi poezie

dintr-o lume a tragediilor

aduci culoare

unde vedeam

numai durere

Ca să fii tu

mi s-a micșorat lumea

s-au spart iremediabil

valurile de bucurie

de stâncile 

compulsiei la repetiție 

mortalității

imperfecțiunii

Strălucești 

și ochii mei zâmbesc 

fiecărei fațete 

fiecărei raze care intră în tine

oare ce cântărește mai mult

întunericul meu

sau lumina ta

intensitate

plutesc în pântecul electric

al furtunii, din picăturile 

ca un pulover gri, greu,

mâncat de molii și care îmi zgârie

cele mai sensibile răni.

tot corpul mi se face scut. 

deschid ochii. din firele de păr albe

îmi curge șiroaie otrava

și iubirea strânsă ca un pisic speriat

de o lume care nu înțelege 

cum e.

simt miros de cireși în floare,

iarbă cosită și pământ umed. 

sunt 

în livadă. primăvara mă mângâie pe obraz

cum nu știam că pot fi

atinsă. 

După răni

În zâmbetul tău,
unde în solul infertil
al unei vieți amare
și îndoite cu prea multă apă de la robinet,
prind rădăcini raze de soare,

vina de a da buzna în rai
cu tot corpul și cu un pic de aură mai mult
implodează.

Am ajuns aici în trenul cu tragedii în loc de vagoane
și înstrăinări în loc de roți. Am ajuns aici
pentru că aveam lacrimi de plâns,
durere de lăsat firimituri
să-mi amintesc drumul înapoi spre casă,
să aibă de ciugulit porumbeii și eu drept să mă plâng
că am țipat înainte de a nu fi auzită.

Dar nu. Există locuri ca spațiul dintre mine și tine,
călduri care luminează o cale greu de acceptat
până cresc uși unde înainte vedeam doar munți,
cresc pene în mine și oglinzi
prin care îmi văd, ca printr-o sămânță copacul,
aripile.

E ceva atât de viu în tine,
ceva atât de fierbinte în felul în care îți atingi frigul,
încât aproape cred că în noi se nasc
pui de zei în fiecare clipă de întâlnire autentică.

dar să fie

o mulțime de oameni
cu ochi sclipitori, alunecoși.
multe de spus, curaj de plastic,
sare și piper
după gust - nu neapărat după cel propriu.
torni peste tine aburi
ca și cum ai fi un pliculeț de ceai negru
îmblânzit de necesități. pui nor de vată pe băț
deasupra, să nu vezi că mai e mult până aproape
și că îți crapă carnea pe tine de viață
ca porțelanul cănii, de prea fierbinte prea curând.
ei nu trebuie să știe decât o felie din de-ce-ul tău
ăla ca un cotor de măr încă proaspăt.
cu timpul pe care îl deșiri încet, fir
cu fir din ființa ta finită,
zahărul se topește și plouă dulce
în plexul lor solar, cuvintele tale
născute din răni adânci
în care dacă stai, nu atingi pământul cu picioarele.

și apoi, întuneric

cuvinte
săgeți
trase de arcași proști
mărul încă miroase a sferă
pământul în plină revoluție
inima mea
se oprește
preț de o nanosecundă
îmi permit fericirea
cuvintele mele ajung în miez
și îl întind până dincolo de cer
nanosecunda pășește
ca un fotomodel
pe lângă noi
iar în mine rămâne doar ecoul
sângelui 

fragilitate

m-am văzut cum eram

în suprafața liniștită a unui lac

și m-a desfigurat o frunză 

care nu și-a mai putut calma culorile

să se agațe cu ele de viață.

m-am îndrăgostit 

de căldura din privirea mea

oglindită 

în suprafața liniștită a lacului

și ne-a mângâiat bucuria 

o briză

și ridurile iscate pe pielea lui 

de apă cu răni adânci

mi-au făcut căldura 

bucăți.

virus

mi-ai intrat în sânge.

ai oftat când zâmbeam prea larg
și mi-ai forțat ca pe o ușă secretă

spațiul dintre un dinte
strălucitor ca prima zăpadă înainte
de a se trezi cheful de joacă în copil
și dintele de lângă, cronic galben, atât de dureros

de galben încât l-ai putut împinge
până în pânzele albe ale iubirii fără sorți
de izbândă, tu cu norii tăi negrii,

tu care mi-ai fost atât de odată ca niciodată
încât pentru cine știa citi în cer, prevesteai
că finalul va fi

cu mine tânără și căruntă, cu o stâncă
în sufletul tău de care m-am agățat
ca o scamă și cu coadă de pește
pe vreme de furtuni cum n-au mai fost.

ți-ai făcut acasă din corpul meu.
corpul meu a făcut boală incurabilă
din întâlnirea noastră.

ca să supraviețuiesc, mi-am dresat anticorpi
și acum îngheț la orice atingere.
mi s-au îngroșat granițele
și mi s-au subțiat obrajii, să îi cutremure

cea mai nisipoasă urmă de altruism,
să fug din castel înainte
să se prăbușească iar anii
de marmură tocită
peste carnea mea cu caznă
reconstruită
într-o rână
pe un mal al durerii.

dar urechile ... sub urechi încă îmi pulsează
inimi. după urechea dreaptă
încă simt
cântecul de sirenă
invitându-mă înapoi în mrejele
încrederii.

legătura

mă leagă de tine

lanţuri grele. fiecare rană, o za.

fiecare zâmbet, un clinchet sinistru

care mi s-a lipit în miezul urechii

unde se odihnea, înainte, echilibrul.

sunt invizibile fiarele

ce mă ţin prizonieră

în privirea ta nedezlipită de pielea mea

chiar şi în milisecunda

când culoarea din ochii ţi-a curs ca ceara topită

jupuindu-mă de vie. de încredere. ca pe o ceapă,

strat cu strat de durere, strat cu strat de

iubire al cărei nume l-am şters cu limba

de pe bocancii tuturor dicţionarelor.

sunt lichide şi dulci bijuteriile

ce mă înhamă la sania condusă de instinctul

feţei tale primordiale.

mă îmbăt de flăcările

pe care le neg şi le blestem în propriile capilare

că îmi ard din temelii teoriile despre viaţă

şi mă lasă doar moartă sau în ceaţă

şi nu mai găsesc drumul în labirintul ăsta dintre eu şi noneu.

am stins lumina în mine de frică să nu

mă vadă iar cineva, prin ferestrele larg deschise pe ploaie,

prea goală, aşa fără piele cum m-a lăsat

iubirea ta

ca războiul mondial

purtat până la uzură

în numele păcii.

ieşirea

comunitatea este o rană deschisă.

m-am trezit într-o zi cu durerea

plină de pereţi pe piele şi fără nicio fereastră în ochi

precum o amantă cu care am fost prea beată să-mi amintesc

că am culcat-o la mine în piept

pentru că într-o altă zi,. demult, când nici nu m-am trezit,

oamenii care îmi atârnau de coaste mă agresau

într-un dialect infinit mai vulgar.

acum că i-am văzut ridurile lungi de răbdare

îmi curăţ puroiul din trecut. ies din rană

şi simt că sunt mai mult.

înghit aer curat pe nemestecate

în jungla întrebărilor, dacă

se va întâmpla ca data trecută?

trag în nări iubire din propria inimă

ca şi cum nu aş avea plămâni, ca şi cum nu ar conta

cultura asta ca o cetate construită din cranii ca al meu

pe care o părăsesc cu paşi puţin mai repezi

decât aş fi crezut în luna de miere a corpului meu.

privind epuizarea în față

epuizarea mea s-a transformat.
nu mai e pui, ci zare.
o zare spre care mă târăsc
în timp ce trecutul și departele îmi strivesc spinarea.

nu mai doare atât de tare încât să mă limitez
la existența de floare presată intre paginile
de istorie cu război și sânge
ale patului.

acum că am făcut cunoștință
cu dorința focului din mine
de a te arde pe tine cel din mine
până îmi purific inima
care nu a fost niciodată a ta
ci doar împrumutată într-un moment de
singurătate,

dansez salsa cu durerea mea
ca o renaștere din propriul pântec incomplet
care nu-i despre tine,
ci despre ecourile de cuțit pe care le-ai lăsat
la mine în carne și încă mai sunt
și nu-i despre nimeni,
ci despre ochii mei care încă mai văd lumină
după noaptea mai mult decât polară în care m-am învelit
când nu ți-am mai încăput între brațele analgezice.

grad de handicap

îţi străluceşte pe corp

exoscheletul armură

pe care alunecă orice

te-ar fi putur hrăni,

capcană de lumină

otrăvitoare

pentru oricine ar îndăzni

să te maivadă decât te puţinvezi tu

sau să te iubească

în vreun ton cromatic

care ţie mereu ţi-a evadat din ochi

înainte de a-ţi intra, binevenit, în privire.

sub carapacea de voce

ca un ghem de soare

deşirat în toate direcţiile

de o pisică speriată

înaintea vizitei la veterinar

pe care o simte în aer,

eşti amintire supurantă

şi carnea tremurului de mimoză

şi îndreptăţit de întunecata

teamă a lunii noi de a începe

ceva ce riscă să fie doar un alt ciclu

în care te umfli în pene de oglindă

până când te micşorezi iar

şi iar şi iar - şi atunci

de ce să mai primeşti în tine

pe cineva, oricine

care se aşteaptă să aprinzi

înăuntrul tău împietrit de satelit

lumina proprie

şi întunericul propriu care curge din ea

ca o rană uitată?

rupturi de hârtie

m-am săturat 

de cei care vindecă pe hârtie

și în tridimensionalul lor arămiu

doar ucid fântâni, le lasă uscate 

ca pe niște cadavre de promisiuni

fără să le înlocuiască măcar

cu o sclipire în vreun colț de zâmbet

rotund. 

*

am obosit 

să îmi car vocea după mine

în formă de păduri tropicale defrișate

ca un pumn de oameni să audă

că, parcă, mi-a scos sufletul o șoaptă

cât o rană ascunsă sub armură

doar că nu o ascunsesem

și era țipăt

dar numai cerneala mea

pare suficient de albastră

să fie plânsă

drept sânge.

*

am albit 

ca un soare care nu vede nicio altă cale 

de ieșire ,

am albit de când aștept

ca celuloza pe care mi-am (des)compus-o din rapsodia inimii

să valoreze cât o fracțiune din celuloidul în care tu te-ai

oglindit.

holograma

poate că raiul este un gazon neted

cu fire violet de cer crescând din apus

uniform şi poetic

doar pentru că paznicii seninătăţii

mătură oamenii îndureraţi

de pe alei, îi smulg dintre tufişuri

ca pe nişte păpădii cu suflet uşor

de dezrădăicinat.

poate că de fapt raiul este o boală mintală

a celor cu zâmbet prea elastic

ca să rămână o clipă, să mediteze

în poziţia lotus pe solul denivelat

al unui nor în timp ce se destramă

în fâşii de ploaie.

poate că raiul n-ar mai exista dacă

ne-am putea recunoaşte în oglinda

fulgerelor ca nişte tăieturi pe cord deschis

fără anestezic.

poate că dacă ne-am primi rănile deschise

cu braţele deschise şi cu ochii deschişi,

întunericul-puroi din ele,

nu am mai avea nevoie de rai

şi în grădină am creşte

fiecare la înălţimea miresmelor

din culoarea propriei voci rostind adevăr.

fugă sau îngheţ

(suspinul gladiatoarei în grădina cu trandafir)

eşti ca o ficţiune care îmi creşte canceroasă

în măduva oaselor, sub formă de frig.

o celulă de iubire care mi s-a împrăştiat

din miezul fiinţei, dându-se maliţioasă în leagănul sângelui,

peste gardul catifelat al pielii,până când şi după ce

a devenit un basm cu monştri.

înconjurată de privirea ta de foc

cu parfum de trandafiri şi superstiţii despre nenoroc,

îngheţ.

nu-i loc să lupt cu spinii înfloritului trecut

decât ofilindu-mi ochii. asprindu-mi tălpile

cu fuga de tine, şlefuindu-mi muşchii

cu veninul amorţelii precum cel mai fin lux

pe patul de moarte al unei idei fixe

care se ţine de viaţă ca de o pânză de păianjen.

cum să ucid verdele

când, fără el, strălucirea care îmi suflă din piept

devine ieftină şi opacă?

există legende mai importante decât sănătatea.

eroi ce respiră mai adânc

decât marea ca o mamă primitoare.

identitate care înghite prin sânul său ud de lapte

orice urmă de dorinţă.

aşa îmi eşti. un vis de neatins cu pana fericirii.

doar pe întunericul unei inimi intenţionat amnezice

te pot avea.

 - nicidecum învinge. -

se făcea că tu erai soarele

şi eu eram luna. o piatră rătăcită în recele ei banal.

se făcea că toată lumina mea venea de la tine.

şi se făcea că, dacă ne-am reîntâlni, m-ai arde

cu o mână de cuvinte ...

Boala (diformitatea)

corpul său este o rană deschisă.

papilele gustative pot distinge

până la o mie de gusturi diferite ale durerii,

iar prin ţesutul infecţios al trecutului

devine una cu textura unică

a cristalelor de lacrimă

transformate în apă obişnuită, cu structură dărâmată

şi capacitate sub medie de a se întâlni

cu setea deţinuţilor care ţipă dinăuntru,

ţinându-se cu disperare de gratiile pulsului

de oţel.

corpul său este o rană deschisă -

adică nu poate închide ochii

şi astfel se lasă orbit

de toate nuanţele de întuneric

care ar fi trebuit

să cadă secerate în afara spectrului vizibil

- cel puţin dacă ar fi fost om -

n-ar fi simţit mirosul fricii

lui dumnezeu,

n-ar fi înţeles instinctiv

că este condamnat la viaţă

în forma asta de adevăr deformat, purulent,

o victimă fără drept de apel

în carcera propriului sine, cu vocea stinsă

ca să poată dormi ceilalţi

somn uşor cu vise plăcute

despre un viitor fără rana asta murdară

pe genunchiul casei lor

de oameni cu intenţii bune şi limite

cărora le-a rămas strălucirea în ochi.

"se vindecă," i-au asigurat doctorii,

dar nu au îndrăznit să scrie în clar reţeta:

o mână de pământ.

viaţa într-un murmur

eşti o pădure

cu bube de rubin                                                                         

care nu trec,

dar îţi pun în valoare

cântecul de verde al privighetorii

prin hăţişurile de vânt

şi de pământ.

tu ştii să vezi soarele

altfel decât ceilalţi,

ca pe un mozaic de străluciri

pe nervura câte unei singure frunze

şi din acea singură frunză a ta

prinde rădăcini un nou cer.

calea leoaicei rănite

leoaica îşi linge rănile
cu limba ei
maternă ca apa de mare
desalinizată;
a învăţat, din anii
ce i-au fost scrişi
cu incisivi în blană,
să asculte.
să se asculte.
să fie.
să înfie
speranţa ca pe o rază
de soare trădător
care te luminează
doar o dată într-o viaţă

şi acum leoaica rănită
ştie
să prindă între labe
sămânţa luminii
înainte să îi îngheţe în inimă
şi o plantează în grădina haitei sale
din pământul umed de lacrimi al căreia
primăvara răsare mugurele de căldură
al unui soare nou.

rupt

părţile rupte atârnă la uscat.
curge din ele seva mustind de viaţă.
curge din ele verdele, crud încă,
atât de crud pe cât braţul tăietorului
care ar fi vrut doar puţină căldură
în căminul lui strâmt, aurit.
părţile nu sunt destule. nu formează
imaginea din oglindă,
nici ciocănitoarea ce a învăţat să tacă
după ce i s-a tăiat aripa dreaptă
pentru că a crezut în copac.

nu, dragul meu;
seva curge, dar nu sunt părţi de lemn rupte.
nu ai renunţat numai la un ciot pentru căldură.
ceea ce este rupt, s-a rupt din miez.
ceea ce s-a rupt se mai ţine
de ultimul fir de păr al unui dumnezeu
la care drumeţul cu dor de umbră
se poate ruga doar să moară.

primum non nocere

în râu, peştii au solzi ca norii:
înoată în rai pentru că nu mai au loc
de plastic, de ego;
de lumi inventate, nu mai are timp
natura să fie.

otrava pătează buzunarul
bunului samaritean,
neghiobului samariteam
cu capul de umbră
şi oceanul la tsunami în voce.

în braţele lui, a crescut lumea
ca pâinea, dar a secat pământul.
acum sug la sânul domnului
vise ca baloanele de săpun.

aici se moare
căzând din culcat în picioare.
aici se renunţă la viaţă
pentru o îmbrăţişare de ceaţă.

avem shaorma cu carne de iubire,
cui îi pasă că-n lumea asta iubirea
e specie pe cale de dispariţie?

aşa erau şi dinozaurii.
ce nu te-omoară, te face mai tare.
moare mama, tata, fratele, duşmanul. doar indivizi.
într-o zi te trezeşti că tot ce mai trăieşte
pe planeta asta de oseminte aburinde

este un asteroid rece
în loc de inimă.

istorii descrise cu lux de amănunt,
pe care nimeni nu şi le va mai aminti
vreodată.

istorii care se repetă
pentru că dacă banii n-au miros,
n-au nici gust
aşa că am dat imediat pe gât otrava
dăruită de omul cu cap de umbră
şi braţe de fata morgana.

manualul de istorie tipărit în corpurile noastre

cum să semnăm un tratat de pace cu viaţa
fără să ne rătăcească inima în războaiele
pe care le-am cărat în braţe
de prea multe ori mai aproape decât
scheletele visurilor noastre?

dacă mai strânse pe venele noastre
decât sângele, erau cicatricile,
dacă am avut chiar şi o oră mică
doar cât şaizeci de eternităţi
în care am ars la focul mic al emoţiei,
în care am plâns sevă şi am băut lacrimi,
dacă am avut chiar şi o secundă când
ne-am văzut unul pe celălalt
numai prin prisma orbirii,

cum să ne întindem acum pe tot cerul
ca spinarea curcubeu a unei pisici ghiftuite,
fără să simţim că ne-a rămas în stomac
o sămânţă încolţită de furtună?