văl de zăpadă

 

Melodia curge și își leagănă izvorul

[Audio pe fundal de kalimba]

 

 

 

Mătasea lunii

se aşază cărare

călare pe mare,

să tot mergi

pe lumina sunetului rotund

până în pânzele albe

ale zorilor. 

Concerto

una după alta
curg imaginile
una după chipul și
asemănarea celorlalte
bubuie
bisturiele taie cerul
pe partea moale
sub catifeaua neagră
carnea descompusă
gândurile
se târăsc în formă de viermi
ciugulesc somn
dar ar putea înghiți o balenă
râgâie valurile
căscând a plictis:
"dar tu ce credeai, milimetru de vibrație
ce ești? că dacă nu trăiești decât pe optime,
devii imun la moarte?"
nu le răspund. urlu
în șoaptă. imaginile ca picăturile
cad în ropot. tropăie cascada
puțind a eternitate
în timp ce eu aștept să
stea ploaia.

uterul turcoaz

în sfârșit te uit. uit cât de greu a fost
pe uscat - în aerul poluat dintre cuvintele tale 
gratii de fier ruginit -
eu, floare de hârtie, niciodată de ajuns.
nu am încăput în ochii tăi discromați
și nu ai mirosit diminețile din mine
semințe de bine aduse de vânt.

imponderabilitatea
transparentă turcoaz
mă îmbrățișează.
plutesc în miezul ei
până când între valurile brațe
îmi pierd forma de om.
sunt doar un fetus fericit
într-un pântec de nisip catifelat.
aud vocile verzi ale copacilor.
muntele abia îmi simte vibrația
sub buricul lui muncit de milenii
și de iubiri despuiate de cuvânt.
mă întind moale după cum bate vântul
și zeița mărilor mă ține în ea
ca pe o poveste scurtă - comoară,
își modelează apele după mișcările mele,
caldă ca și cum din ea izvorăște proaspătă viața.
miros a lacrimi de bucurie
și a soare portocală începând să asfințească
și nici nu mai vreau să înfloresc.
a vrea s-a pierdut. direcțiile nu mai există.
doar o dragoste maternă necunoscută înainte
se naște prin mine. plutesc
cu ochii închiși către soare -
zbor orizontal în viscerele Egeei.

feeric foșnetul de frică

carnea mea se transformă
celulă cu celulă
în pixeli

fire din sângele meu
se subțiază
până devin idei

să mă poți cuprinde
în minte

să cred
că nu mă minți
printre dinți
ca ai soarelui

când mă privești
și în ochii mei
vezi un ținut luxuriant
unde alții nu au înțeles
decât furtună

viaţa în jurul cozii

în jurul cozii se-nvârt

visurile domesticite

te guduri ca pisica

la picioarele unui gând

tu în pijamale

când soarele

îţi zâmbeşte larg

a amiază

îţi intră lumina în riduri

plină de ironie

în timp ce scrii

un vers care nu rimează

despre cum va fi

ce gust va avea succesul

atingerea texturii de catifea

întors rebotezat

de pe culmile curajului

bei un pumpkin spice latte

ca o revelaţie materializată

în formă de lichid

dar doar ca să

plantezi seminţe de posibilitate

în solul fertil din spatele ochilor tăi

te întinzi pe pat

precum margarina

pe o felie de pâine

şi se rupe ceva din tine

căci somnul a rămas

singura grădină în care mai

visezi

asta este

trec treizeci de ani

ca trei gânduri

în vânt

miroase a toamnă

și nicio frunză galbenă

pe trotuarul cu copaci răzleți

pe fața măturătoarei

mândria

aproape doare

trec o sută de ani

ca o pădure

de lumânări

stinse într-o suflare

astmaticul rămâne cu tortul

cu întunericul și cu respirația

tăiată

nu mai e nimeni

trece un suflet de om

care a zâmbit a senin

a joacă și a iubire

și toate sufletele pe care le-a atins

versuri ce merită să facă istorie

scrise o singură dată

cu degetul în nisip pe malul mării

Decalog personal

În primul rând, Iubeşte-te. Cât şi cum poţi. Chiar şi când doare. Chiar şi când iubirea ta pare murdară, ciobită pe margini, zgrunţuroasă, neîndemânatică. neîndreptăţită. Chiar şi când pare că îţi faci rău. Chiar şi când pare că nu faci nimic.

În primul rând, ai răbdare. Cu tine. Cu cei pe care îi ajuţi. Cu ritmul vieţii. Cu greşelile. Cu paşii de melc. Adu-ţi aminte mereu, mereu, mereu de spaţiile goale, de momentele ca nişte foi albe în care doar ai stat plângând sau chiuind --- şi cum ai fi ajuns atât de departe vreodată fără acele popasuri în care te-ai regăsit pe tine?

În primul rând, fii sinceră cu tine. Recunoaşte când te minţi, când manipulezi, când ieşi în afara conturului persoanei care ai vrea să fii, când ai sentimente intens ambivalente, când porţi ipocrizia ca pe un halou sau un pantof cu toc înalt. Recunoaşte când eşti mândră de tine, când te iubeşti, când reuşeşti cu adevărat, când ai făcut cel mai bine un lucru, când te îndrăgosteşti, când vrei fără să vrei. Acceptă-le. Sunt ale tale. Sunt feţe, nici una dintre ele nu te defineşte. Dar dacă te vei întâlni cu ele, vei creşte ca un stejar puternic din solul acceptării.

În primul rând, deschide-te. Învaţă chiar şi când crezi că ştii. Învaţă chiar şi când te doare că nu ştii. 

În primul rând, ţine minte şi păstrează un loc special în inima ta pentru partea însorită din tine. Ţine minte şi păstrează în inimă tot ce este mai bun în tine. În munca ta cu umbrele, echilibrul tău va depinde de asta. Oricât de grea s-ar lăsa noaptea în tine, să nu uiţi niciodată lumina din tine.

În primul rând, primeşte oricând întunericul. El oricum există, oricum va intra, aşa că mai bine vă respectaţi reciproc. Dacă pofteşte în inima ta sau a cuiva cu care doreşti o relaţie autentică, deschide-i uşa. Fă-i un locşor primitor în casa ta, în sufletul tău, în corpul tău. Este profesor bun şi, la necaz, prieten de nădejde. Doar să rămână o parte din tine permanent de veghe să nu te confunzi cu întunericul, iar spaţiul în care îl primeşti să aibă limite. Să exişti şi în afara lui, chiar dacă staţi la vorbe până noaptea târziu, în anumite etape ale vieţii.

În primul rând, întâlneşte-l pe celălalt ştiind că nu îi cunoşti experienţa, chiar dacă anumite poveşti de viaţă se aseamănă. Rămâi conştientă că aceleaşi cuvinte pot avea sensuri diferite sau chiar opuse când sunt rostite de oameni diferiţi. Pune întrebări. Dacă este prea devreme pentru întrebări, păstrează-le prezente în atitudinea ta.

În primul rând, aminteşte-ţi că trăieşti în prezent. Oricât de impunătoare ar părea grijile, oricât de chinuitoare sau fermecătoare amintirile, oricât de cuceritoare fanteziile şi strategiile. Din când în când, opreşte-te şi răspunde la întrebarea: care este experienţa mea reală, trăită, nemijlocită, chiar în acest moment? Invită-te la autenticitate. Invită-i şi pe ceilalţi. Întâlniţi-vă cu adevărat.

În primul rând, fii corectă. Este în regulă şi chiar de aşteptat să nu ai un sistem perfect, să greşeşti sau să te răzgândeşti cu privire la propriul cadru. O structură este, totuşi, importantă. Dăruieşte cât ai de dăruit, primeşte cât ai de primit. Cunoaşte-ţi spaţiile deschise şi graniţele. Respectă ambele aspecte. Fii atentă la cine eşti şi ce faci tu şi de unde începe cine este şi ce face altul. Mergi pe calea în care crezi cât de drept poţi.

În primul rând, caută să priveşti schimbarea ca pe o creştere. Nu ca pe o înaltă trădare, ci ca pe un dans cu viaţa.

... şi dă-ţi voie să te bucuri de toate astea! 

dinamică

călăreţ

impunător

soarele de iulie

pe spinarea muntelui

se duelează

cu linia orizontului

arbitru

întunericul

stă în poziţie lotus

pe covorul de

stele

aşteptându-şi momentul

să strălucească

în barbă









Poezie publicată în volumul Serenitate, Editura Letras, 2020
https://letras.ro/product/serenitate-ebook-epub/
 

Amintiri din Skopje

Iată colţul meu modest

de Macedonia.

Alexandru Macedon îşi veghează

leii sculptaţi din piatră,

serile zgomotoase ce uită să se sfârşească,

luminile încăpăţânate

ce refuză să se topească în noapte

şi soarele ce încălzeşte centrul oraşului la prânz

chiar şi în septembrie.

Oamenii de aici stau

puţin mai aproape unii de alţii

decât sunt obişnuită,

iar unii stau

în picioare ziua întreagă

lângă tarabele lor

la care vând sidef şi miere.

Întorc surprinsă capul

spre o bătrână pe bicicletă

care ia zilele pe rând

ca într-o vacanţă

cu toate cheltuielile plătite

Limba lor mă umple pe dinăuntru, un mister

zărit din când în când în câte un cuvânt familiar,

rămăşiţe din străvechea îngemănare

a istoriilor noastre separate.

Geografia lor, portret urban

din oase de munte şi vene de râu,

mă ajută să schiţez o nouă hartă

a propriei fiinţe.

Între moschei şi biserici

şi credincioşi,

devin una cu statuile,

una cu podul de peste râul Vardar,

una cu şantierele în lucru

care încă nu au auzit cât de

special este acest loc deja.

Am venit să învăţ.

Închisă în Hall of ARM opt ore pe zi,

îmi fac prieteni

după un fus orar puţin diferit, într-un ritm diferit

de al localnicilor - dar

nu pot pleca neatinsă.

Cunoscând, nu pot să rămân neschimbată.

Respirăm toţi acelaşi alfabet

din bătăi de inimă.

Nimeni nu scapă de frumuseţe

aici, în Skopje cea văzută prin ochii mei.