Showing posts with label revelion. Show all posts
Showing posts with label revelion. Show all posts

Thursday, December 31, 2020

2020 de mișcări din inimă și încă ceva

viața mea
transfăgărășan rupând munți de durere
pădurile se înfioară
foșnind abia în surdină se dau la o parte
în fața drumului meu încolăcit în genunchi de asfalt
prin existența asta cu o mie de noduri pe milisecundă
îmi târăsc corpul din răni
cald de vibrație
din șolduri ca un dirijor de orchestră
coordonez bucățile de mozaic
din filarmonica ochilor mei încă umezi

hai și tu, nou venit, să ne iubim fără frânghii
fără obligații, fără declarații, până ajungem
în pânzele albe de liniște ale unei îmbrățișări cu sufletul
cu febră musculară de la râs
din vârful degetelor de la picioare până în creștetul capului
pentru că, vezi tu, există dureri-comori
pe care nu poți să le duci fără să-ți rupi
coastele disperärii - așa că ce să faci?

rămân goală
îmbrăcată doar în mișcarea asta
un singur pas din nou și din nou
de lună nouă
prin bezna cea mai adâncă luminează promisiunea
respirația asta prea puternică să o închid
în cușca unei poezii

Tuesday, December 31, 2019

pasul


zăcând în urma pumnului de foc al patului
şi fiind iubită în pântecul de turcoaz al mării,
oh, doar să plutesc
între două respiraţii ale durerii
ca o urticarie pe faţă, în gât
şi mai adânc, unde nu vede nimeni!
să îmi amintească o firimitură de cuvânt
ceea ce ar fi fost de necrezut, dar a fost spus
când eram un stol de păsări rupte, migrând toamna spre ţările reci.
statui cu ochi de poet sau oameni cu picioare rădăcini.

dacă aş putea păstra
un singur lucru
între buze, ca o rugăciune,
ar fi acest pas.

toate limbile în care mi-am zis să mă întorc din drum
şi inspiraţia primită direct în miez,
cheia sol întoarsă în uşa sufletului meu,
decizia să merg înainte
chiar dacă nu ştiam la cine ajung. şi cine voi fi când ajung.
felul cum îmi tremurau ochii şi îmi plângeau mâinile
când m-a întrebat ce s-a întâmplat
şi vocea rezistentă ca pânza de păianjen
când am insistat să răspund.


Wednesday, January 1, 2014

subapreciere



parcă anul întreg ar fi fost o şoaptă
a vântului maratonist
care la linia de finish îşi aminteşte
doar foşnetul frunzelor
ca şi cum toate ar fi cântat
o singură secundă
în cor
şi s-ar fi auzit pretutindeni
doina existenţei lor
mai uşoare decât aerul
până dincolo de iarna din oase.




Monday, December 30, 2013

pântec de copilă iubită cu ochii închişi



poveştile nespuse ...

zilele purtau pantofii mamei lună.
credeau că pot merge drepte pe vârfurile mareelor.
apoi şi-au julit genunchii
şi au început să creadă că se vor îneca mortal într-o singură lacrimă.
au suspinat atât de mult încât nu-şi mai dădeau seama
că gâfâie, inspiră ianuarie şi expiră iunie, inspiră august şi expiră
noiembrie ...
mă infectez cu virusul timp de la praful stelar
pe care nu l-au şters de pe bibliotecă
pentru că nu le venea să creadă prin ce călătorii cosmice au
trecut ...

poveştile din pântecul meu ...

alergau lunile
şi făceau muzică prea grăbită pentru melodie
cu tălpile lor care parcă dureau de fiecare dată mai mult,
cu pantofii lor care parcă de fiecare dată fereau mai bine
de zgârieturi. alergau anotimpurile
în ochii mei - primăvara, un ghiocel care şi-a plătit curajul cu viaţa.
adolescenţa cerului, acneea soarelui, învăţarea bolnavă, incurabilă a
tânărului care iubeşte pe altul până se arde. vara,
un trandafir al cărui miros
îţi dă amnezie, căci valorează mai mult decât toate săruturile
dintre spini şi degete. toamna
cu tabloul ei pictat cu păcat
şi mărul nerăbdător să fie savurat, care mi s-a aruncat sinucigaş în cap
şi cu care n-am ştiut ce să fac. iarna arcaşă şi săgeţile sale din cristal
care m-au nimerit în miezul meu de lumină
şi încep să-mi amintesc că sunt altcineva.

poveşti nespuse în pântecul meu şi mâna ta ...

s-au luat toţi la întrecere
în plămânii mei care tocmai fluturau un steag alb.
tropăie pe gazonul inimii mele.
dintr-o dată, vine arbitru anul cărunt -
ne aşează în cerc, ne sărută pe frunte ...
“iată cât de departe aţi ajuns!
şi cât de aproape ar fi trebuit să fiţi!”
ne laudă pentru un paradox.
eu şi zilele, tu şi lunile, noi şi anul.
când îmi învăţ ochii să se plimbe,
văd
drumul lung şi picioarele ce grăiesc

poveşti din pântecul meu
care pot fi spuse
- chiar dacă nu în pas alergător -
şi mâna ta care mă mângâie
exact în miezul întunericului din lumina mea,
chiar dacă nu ştii ce se află acolo,
chiar dacă s-ar putea să nu auzi niciodată
naivitatea şi disperarea şi frumuseţea
din poveştile noastre nespuse de mine.