Adevărul crud și regretele coapte

 

Mi-ai fost alături, sub piele,

când ai avut nevoie de căldura mea

care părea să răsară din lumina ta,

mi-ai fost alături cu vocea mai moale

şi mai rapidă decât lumina

când îmi stătea la revedere pe limbă

şi încă nu storseseşi toate poeziile de dragoste

din mine ca cerneala dintr-un stilou de plastic.

Am crezut în tine 

cum nu cred unii nici în dumnezeu.

Trupul tău se trăgea din pământul

solid care mă prindea oricând cădeam.

Am fost atât de transparenţi unul cu altul

încât ne-am lăsat reciproc vânătăi 

pe trecutul ca ursuleţul din copilărie

deja rupt de prea mult dor 

şi am jurat că asta inseamnă să fiu

iubită.

Mi-ai fost alături mereu,

mai puţin prin pandemie, morţi, război,

mi-ai fost cântec de leagăn pentru adulţi, lipit de timpan,

să nu pot auzi cum mă usturau strămoşii

pe care i-am înmormântat fără fast la mine în carne,

şi ai tăcut numai când ai greşit dureros

iar eu am sărit prea repede să te iert

ca şi cum viaţa îmi depindea de asta.

Tu erai fundaţia pe care mă reconstruiam

după atâtea răni cicatrizate, încât nu mi-am crezut

tălpile când am simţit, pentru o clipă, la început, că tremură

pământul pe care încercam să mă ridic.

Când a contat, 

când am lăsat să cadă o singură umbră de adevăr pe tine,

acum că universul rămâne tot mai alb 

în liniştea de după o mie de explozii -

eu, cu mâinile goale. Tu, de negăsit.

Deşi îmi ştii bine 

numele şi adresa şi inima şi singurătatea 

şi doliul şi durerea pe care am putea-o 

rupe ca pe pâine la masa nedreaptă 

la care stăm amândoi, vrem nu vrem,

şi cum să umpli golul dintre noi cu o mână întinsă.

Iată, un miracol: o poezie după care

chiar pun punct. Fără să te iert.

 

cine trebuia

da, a citit cine trebuia

dar cine trebuia nu este el,

cel care cu limba lui ca un cuţit de măcelar

mi-a despicat măruntaiele şi lumina din ochi

şi căldura pulsândă din inimă

până când s-a murdărit podeaua cu scame de poezie.

nu, eu trebuia

să stau ghemuită în durerea mea

în care m-am topit ca un cub de zahăr

până când urletul aruncat bumerang din trecut

mi-a reparat ochii

să pot. să văd

că avea dreptate. valorez mai mult decât propria artă

şi valorez infinit mai mult decât o bucată de plastilină

în mâinile lui netede de furie necoaptă.

distopia

știi cum e când ai o sută de ani
de singurătate
și mii de legende care, una câte una, s-au dovedit
a fi minciuni sacre
pe care chiar tu le-ai făcut
adevărate,
căci îl cunoști doar pe pădurar
și nici pădurarul nu vrea să te
măcar-taie?

superficială

poezia este despre ceea ce nu se scrie.

un buchet de cuvinte

evitate cu atâta eleganţă

încât ghiceşti orice altceva

când îţi dai în cafea -

zaţul e de puncte de suspensie

şi intuiţia ta, din ura mea la pătrat

şi numai eu înţeleg în ce fel

nu poate rezulta decât un număr pozitiv

aruncat ca o piatră în fluviul

uitării din corpul meu

de fibră, culoare şi eternitate aparentă.

suprafaţa poeziei este netedă

cât să îi alunece scârba printre versuri.

textura, puţin neomogenă  pe alocuri,

doar cât să nu îmi adoarmă iubitul

în hamacul imaginaţiei

împărţit la doi şi înmulţit cu lacrimile încăpăţânate

că nu se mută din vila tăcută a obrajilor,

că nu se schimbă de pijamale,

că nu primesc musafiri noi

până când nu se întoarce el

în tărâmul ăsta al dezertorilor din propria viaţă

care mâzgălesc pereţii doar să vadă ce se întâmplă

şi, când nu se întâmplă nimic, poreclesc pudoarea pereţilor

poezie.

eu sunt un spaţiu alb

ascuns în miezul unei litere

rătăcite în alt cuvânt decât cel care ar fi trădat adevărul.

pauza dintre ultimul cuvânt şi punctul de după el.

când încă ai timp să umpli o mărturisire

cu detalii cum ar fi că ploua în ziua când am urât-o prima dată -

deşi este imposibil să ţin minte - sau cum muşchii mei au strigat-o

din miezul lor până a făcut febră musculară întreg universul

şi de atunci nu a mai existat dumnezeu - cel puţin nu cu adevărat -           

şi cu detaliile astea înfloreşte în măruntaiele vulnerabilităţii mele

poezia, ca o cheie vândută la suprapreţ.

descui uşa lacrimilor

altcuiva - chiar dacă nu te voi vedea

vreodată - şi evadez, evadez, evadez

din mine, păcălind gardienii de la poarta conştiinţei

că ăsta era termenul şi mi-am ispăşit pedeapsa.

speranţa doare

speranţa doare

cum te doare un cal cu coama de spumă când îţi dai seama

că era doar spuma de cal şi de coamă.

că lumina e o minciună pe care ţi-au spus-o ochii tăi de adult

ca să-l omoare (pardon, adoarmă) pe copilul din tine

măcar un pic, în fiecare noapte.

*

Mademoiselle se naşte prinţesă

şi este antrenată să şchioapete.

învaţă cu sârg arta fină de a se târî prin emoţie ca prin mocirlă -

ce să ne mirăm că, mai devreme sau mai târziu,

o încurcă fâşiile de mătase rămase din rochie

să-şi frece unghiile rupte de asfaltul denivelat care este o altă fiinţă.

*

speranţa ustură roşu

ca o cârpă abrazivă din proză prost scrisă

cu iubirea-n inimă şi groaza de moarte-n ochi.

speranţa miroase aşa ... ca oceanul când este însărcinat cu un tsunami.

amar cu pete de tânjire.

ceva ce scufundă lumea pentru că lumea

nu s-a lăsat convinsă a pluti, sărată cu săruturile încrederii pe frunte

şi cu prietenie pe buze.

speranţa ... a devenit un reproş

al unui plod rebel

care se uită cu coada ochiului la mama

când poate jura că ea nu-i atentă

... şi el ştie, undeva la mii de leghe sub nivelul inimii,

că este încă prea tânăr pentru jurăminte amare.

jumătate de adevăr

vă aşez în faţă, negru pe alb, jumătate de adevăr:

îmi pictez nudul, centimetru cu centimetru,

în stil cubic, iar voi veţi vedea numai

idei abstracte pentru viitor

şi un roşu neexplicat răsărindu-mi pe obraji

ca o poezie care îşi mărturiseşte existenţa

prin rimă, conţinutul fiind aproape de umplutură.

şi mă întreb dacă e drept

să îndes curcubeul ăsta rănit pe cer

ca şi cum ar fi un pui de dumnezeu,

şi mă întreb dacă mă veţi vedea,

printre rânduri şi păcăleli în acuarelă,

cât un licurici speriat de întuneric.

punctele lucioase

constelaţiile sunt desene
pictate cu neant pe cerul nopţii.

în constelaţii trăiesc -

în hydra am cunoscut
cel mai mult întuneric,

dar cu crucea sudului
nu m-am mulţumit,
atât de singură
între pereţi de nimic.

dragonul mi-a ars graniţele
în timp ce îl iubeam cu privirea

şi carul mare s-a răsturnat
deşi am ameţit de moarte, intenţionat,
ca să nu-i mai simt lipsa
de verticalitate.


în constelaţii mă răzbun pe cer
că-i şi el muritor.

că planetele îşi dau ultima suflare
prea devreme după prima naştere.

că ceea ce cândva
a fost soarele cuiva

astăzi îi înghite sufletul
pe nemestecate

şi-i sfărâmă oasele
până devin
praf pe o carte

pe care nimeni n-are răbdare
să o citească până la capăt;



dar, pe ultima sută de metri,
îmi amintesc
să unesc punctele lucioase

şi atunci mi se vede inima
şi atunci văd miliardele de stele
care dau formă întunericului meu.

atunci abia reuşesc să măsor,
în litri de poezie,

cât am crescut.

oglindă, oglinjoară

oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?

urechile ei vitrege
şi buzele lui grăbite
au dansat salsa
şi le-a luat foc iubirea.

gropi peste tot.
suflete avortate,
nerostite
sau pronunţate
moarte
înainte de bună ziua.

ea suferă de
guturai furie
şi întruna tuşeşte
cuvinte ascuţite

pentru că el nu
se mai vindecă de
pojar respingere
şi o umple de bube
pe trecutul ei delicat
când nu s-a cunoscut
pe sine cu adevărat.

se îmbolnăvesc amândoi
de lanţuri nevăzute.
ea crede că i-ar sta
mai bine îmbrăcată
în cer, cu o bretea asortată
de nori
decât cu domnul soare
indiferent
în aproape fiecare
29 februarie din viaţa ei.

pare un labirint fără sfârşit,
când deodată, rebelă,
de-a v-aţi ascunselea ...

oglindă, oglinjoară,
cine-i cea mai transparentă din ţară?

şi oglinda-i şopteşte
ca un ecou, cuvinte
ieşite din ou
dulci-amare:

transparenţi sunteţi acum.
un buchet de voci împreunate.
o strângere de lumini în loc de mâini.
patru coate alăturate
tocite de atâta scris şi rescris
cele trei poveşti: a ta, a sa
şi a amândurora.

oglinda ştie
că el i-a scris în ochi soarele
chiar dacă, de trei ori în patru ani,
sub pleoape încărcate de cearcăne,
ea parcă nu îi simte căldura subţire
când ei îi e frig şi-i e 29 februarie
de toţi şi de toate.

meciul final

te iubeşti în pătrate cu regele din mine. mă iubeşti alb-negru
ca la cartea de bucate, deschisă aproape întâmplător la reţeta tocăniţei de
inimă umană.


dacă tot port coroană
grea cât aurul pe umerii lui atlas, de ce
naibii
mă mişc ca un pion, tac ca un pion, mă sacrific
ca primul pion din istoria
jocurilor noastre?


te dai mic în judeţul propriilor tale gânduri, ca şi cum te-ar bate
vântul de la un copac desfrunzit la altul.
nebun.
până când te dai în diagonală spre regatul meu
şi decupezi din mine fâşii subţiri în formă de înger.
îmi iei aripile cu tura, zborul cu calul, calmul cu
Regina
bau-bau de care încă mi-e frică.


şi nu ştiu
dacă îmi pot găsi liniştea evadând din celula asta fără pereţi
sau dacă deja mi-am găsit locul între aceste cuvinte nespuse
sau dacă măcar există un răspuns corect pentru întrebarea pusă
unui ecou de suflet.


singura certitudine în viaţă
eşti tu, deşi nu te-am recunoscut din prima, ci te-am strigat
pe un nume oarecare
chiar când era prea riscant să înaintez, prea laş să stau
şi prea trist să rămân.

m-am murdărit de tine pe tabla asta de joc fără noroc
exact în momentul dintre stingerea şi răsăritul pleoapelor
când îmi propuneam şi juram pe o lacrimă
să renunţ la spălatul pe mâini de lucruri grele cum sunt
coroanele de aur ...


sau de poleială?


în febra neliniştii, când mercurul sare mai sus de cuvinte,
rămâne întrebarea pe buze, acră ca soacra unui destin
ales:


să mă mai îndur o dată de tine? oare să îţi dau voie să îmi dai
şah mat?

mitologie personală

uneori, când cunoşti poetul,
te îmbolnăveşti incurabil
de dor de poezia pe care ai citit-o
cândva cu ochi umezi în care încă aveau loc
stelele să se cuibărească
şi să se nască.

uneori, când cunoşti poetul,
îţi rămâne doar cerul gol
senin aşa cum l-a pictat altcineva,
iar zeii pe care ţi i-ai fabricat
din cerneală şi fire de speranţă
se şterg din caietul amintirilor …

secret profesional

dragă tu,


să ştii că
de la şotronul nostru emoţional
schiţat subţire
ca o mână timidă care se întinde,

nu doar ţie
îţi cresc aripi.


cu sinceritate,
eu

ce a ieşit

iubita mea,


îţi las biletul ăsta
caligrafiat în grabă
pe un post-it mototolit

să-ţi atrag
atenţia / bunăvoinţa / ura / privirea

că te pierzi:

în vise
care există doar de dragul de a fi visate.

în coji de portocală
mai parfumate decât fructul
pe care l-au conţinut
(sau aşa îţi place ţie să crezi
când te speli pe dinţi
exagerat de des).

în flăcări
certate
cu propriul foc.

în tine te pierzi, draga mea,
ca o prismă
care, de bucuria curcubeului, se rătăceşte în ea însăşi.

întinde-ţi razele puţin mai drepte când îmbrăţişezi cerul!

să ştie zeii
cu cine au de-a face.

haide, te las, că deja am întârziat
nepermis de mult
(să plec sau să-ţi scriu
te iubesc pe frunte
cât încă dormi).


bună dimineaţa!

altceva

există altceva
în cuvintele pe care nu le aud,
în felul tău stupid de tandru în care rămâi într-una din camerele inimii mele
şi îmi dai voie să păstrez o bucăţică din tine, să aibă grijă de mine
în zilele ploioase când altfel mi-ar fi prea lene să-mi fac o ciocolată caldă
şi să-mi pun cântecul preferat.

există altceva
în mine -
ca o dâră suavă de lumină
în ochii celei care a învăţat de mică mitul
cică, dacă nu te uiţi direct în soare, totu’-i
degeaba.

iată că tu de fapt
mă inviţi doar la un experiment
cu vocea ta caldă:
dăruiesc spaţiu
ca succesiunea firească a anotipurilor dintr-o îmbrăţişare
şi primesc o nouă nuanţă din culoarea adevărului, nemaivăzută.
învăţ să îmi dansez iubirea
ca pe o floare
care îmi creşte nonşalantă în vaza pieptului.

categoric,
există şi altceva în tine
decât bunul samaritean care îmi salvează fiecare suspin de la înec
şi decât saint bernardul beat care, când mă găseşte în munţi,
mă muşcă de unde mă doare mai tare.

categoric,
există şi altceva de făcut
decât nodul ăsta gordian în gât
la gândul că mă ard
şi nu sunt phoenix.

cum se uda cactusii si alte basme

te citesc
printre randuri
in povestea vietii mele

si inca nu stiu

nici in ce limba
ai fost scris
cand se imparteau stelele

nici cu ce accent
ar fi potrivit
sa te pronunt

ca sa evit rasplata finala
pentru sperjur
comis cu iubirea de adevar
in inima.