cum se îngrijesc puii de ger

Liniștea
se așază pe mine ca un uter odihnit
în care și-au făcut cuib serile
și își găsesc ecou gerurile.

Ea nu se rupe în firimituri și scame
să le schimbe esența lor de flori de gheață
pe un ochi de geam.
Ea le digeră însingurarea
așa vânătă, mușcată de remușcări
și tremurândă de voci din trecut
cum este
și tot Ea, Liniștea
le-o dăruiește înapoi odată ce și-a urmat
natura de emoție
și a crescut înăuntru până i-a ieșit iubirea prin pori
și s-a făcut primăvară.

doliu în mov

  

stratul de jos

al curcubeului -

aproape invizibil.

 

ploii

i-am pus căluș

cerul gri.

 

plâng

lacrimile pe care tu

nu ai apucat să le plângi.

 

ce tace gura

zbiară corpul:

liniște de mormânt.

 

a durut

să devin statuie,

nu uit.

 

mă tem să cad

în genunchi împietrind

în fața cui?

 

groundhog day -

trag la xerox explozii

și mi le pun cearșaf.

 

dorm în durere

până la prânz, când soarele

decolorează

 

totul.

 

punct

și de la capăt

aceeași moarte cu ochii deschiși.

 

tot corpul

mi se face oglindă -

aici ești!

ramă de portret

nu mă interesează

ce mai faci

cu cioburile de inimă

pe care ţi le-am lăsat

nemăturate

pe covorul de bun venit

când am plecat

pentru ultima oară.

vreau să îmi cresc

o nouă inimă

între coastele rupte.

nu mă interesează

cuvintele amare

cu care se otrăvesc alţii

încercând să doboare.

vreau să mă deşir în raze

din care măcar una

să pătrundă

oglinda însăşi care este omul din faţa mea

cu crăpăturile şi strălucirile ei.

nu mă interesează

să te ţin de mână

ca pe un copil mic

în costum de carne

zece mărimi prea larg.

vreau să îţi arăt

cum din rupturile tale

îţi răsar luni întregi

în ochi.

nu mă interesează

şă ţin linia melodică

aşa cum trebuie.

vreau să mă ţin cu inima

de esenţa melodiei.

nu mă interesează

că sunt vindecătorul rănit

care îşi foloseşte ultima suflare

să ţină de cald altcuiva.

vreau ca atunci când stau în mine

să trag draperiile, să deschid ferestrele larg

şi să las să se vadă cât mă doare

şi pe mine.

nu mă interesează

să mă ofer ţie

ca un bun de consum.

vreau să mă creez

doar din mine

ca un fractal

şi întâlnirea dintre noi

să fie apa vie

cu gust de încredere

echilibrată

în rănile mele

cicatrzându-se.

nu mă mai interesează

prejudecăţile, termenele,

fişele tip în care vreţi

fiecare strop de viaţă

cuantificat, socotit, cert.

vreau să devin un fascicul de lumină.

să fiu. să transorm.

să trăim împreună

moment de moment

care nu poate fi pus în cuvinte.

fragilitate

m-am văzut cum eram

în suprafața liniștită a unui lac

și m-a desfigurat o frunză 

care nu și-a mai putut calma culorile

să se agațe cu ele de viață.

m-am îndrăgostit 

de căldura din privirea mea

oglindită 

în suprafața liniștită a lacului

și ne-a mângâiat bucuria 

o briză

și ridurile iscate pe pielea lui 

de apă cu răni adânci

mi-au făcut căldura 

bucăți.

pas cu pas

când te recunoști

într-o baltă de nonsens pe trotuarul prost asfaltat al realității

ți se topesc tentaculele.

curg până se întăresc luând formă

de acțiune.

apoi, din nou, te uiți pe jumătate buimac

în buzunarul secret, să vezi dacă îți permiți curajul

de a te apleca din nou sub semnul întrebării

ca în fața unei oglinzi care nu respectă legile fizicii,

să afli cine ai devenit și pe ce cărări vrei acum

să te mai plimbi la braț de cerneală cu propria poveste.

doi bani. ultimii. nu-i dai

ca să mai crești un milimetru.

aștepți în gară trenul timpului

să călătorești clandestin prin uitare

până când vei fi construit

- doar din culoarea ochilor și din mirarea umerilor -

o ancoră mai solidă.

când eşti prea orb să te uiţi în oglindă

ochii tăi privindu-mă

cum nu mă mai arătasem niciodată

se simţeau ca nişte sori

pe pielea mea de găină,

arzându-mi iubirea expirată.

îmi auzeam ecoul

ca pe o explozie

din care nu voi şti niciodată

ce stea sau univers

o fi răsărit

sau dacă, poate, nimic.

orbecăind

prin labirintul cuvintelor

cu un baston alb

de vis căruia nu credeam

că i-a venit timpul,

m-am dezbrăcat de viaţă, de eu şi de moarte,

am devenit mai puţin decât o cratimă,

trei puncte de suspensie, mereu în aşteptarea a Ceva

ce acum nu mai avea să se întâmple niciodată.

am făcut eu, atunci, să se întâmple

un fragment din mine, aproape lipsit de context şi de timp,

înainte să mă îmbolnăvesc de vidul în care deja

îmi înotau organele interne, ca nişte peşti

zbătându-se pe uscat

şi nu ştiam dacă să mă simt pe uscat

când adevărul meu se reflecta în ochii tăi

şi habar nu aveam cum

pentru că orbisem de la prea multa lumină

a acestei ciocniri între sori.

cu ochii închişi de frica reflecţiei,

normal că nu am aflat niciodată

dacă sunt şi eu soare.

în oglinda crăpată a ochilor lui

după a o mie una moarte
din istoria mea,
am învăţat, literă cu literă,
să trăiesc în altcineva -

eram o geană de soare
pe sub care el vedea
verdele pădurii
în fiinţa mea.

vântul cânta în vocea lui
cu acorduri de frunză,
mă modela pe mine
într-o melodie

pe care aproape reușisem
să o memorez, să o respir,
să o inspir în mugurii timizi
care erau inimile altora,
încă nealfabetizați în arta
de a trăi în cineva


când ceva s-a schimbat.
i s-a ridat fruntea de fulgere
şi mi-a pronunţat numele
ca pe un cuvânt abstract într-o limbă
străină.


încă sunt eu în altcineva -
un fir de nisip în ochiul lui.
lacrima care cade doar din cauza
încălzirii globale din braţele mele
defrişate de iubire, inconştiente,
dăruite prematur unei noi lumi.
galbenul firului de iarbă
care s-a săturat să aştepte trecutul
la fiecare război.

după a o mie doua viaţă,
î n c o t r o ?