destrămări

se duc
cocorii cât frunzele
și frunzele ruginite de prea multă renunțare
și rămâne doar uleiul alb murdar de albastru
pe o bucată de carton.
peisajul se îmbată cu ploaie,
clătinându-se, de pe inima mea se ridică
și trântește ușa la ieșire
și rămân în vasele mele de sânge
flori ofilite, o pereche de urme de bocanc
și amintirea peisajului, etern
decontextualizată.

așa se nasc îngerii.

te-ai întoarce de dor
chiar iad să fi fost
căci nu poți privi înapoi
ca atunci când era aici
și înțepat de vorbele lor
te-ai făcut arici și ai crezut
că acele lor fac parte din tine.

astăzi, cu pictura ștearsă de timp,
îți închipui cum au fost
doar iepurele transformat ca prin magie în pisică
și gustul de pară în care te-ai simțit acasă
și cum ai învățat să faci din furie dulceață
și pielea de găină sub cerul înstelat
al unei singure nopți de vară.

abia atingi cu vârful mânjit de cerneală
al unui stilou vechi, gândul
că poate tu acum țipi țipătul pe care altcineva
nu l-a reușit a țipa
până la capăt, să ajungă și să aterizeze lin
în urechea cuiva ... să o gâdile măcar puțin
dorul.

cu părul puţin umed

cu părul puțin umed

de la umeri în jos

 

o privesc din nou

și din nou

prin substanța translucidă, amintirea,

dezmințirea și minciunile

că aș fi putut face vreun gest

 

magic, care să schimbe cursul

râului ăstuia sărat

în undele căruia se vede clar

și se simte mirosul fiecărui fir de iarbă.

 

noaptea îmi zâmbește

ca unei vechi prietene.

incisivii ei de întuneric

sunt imaculați:

îmi văd în ei ochii,

înotătorii de performanță înecați

și toți pistruii din suflet.

 

cum să dormi când te orbește claritatea?

când înțelegi că suntem nimic sclipitor

în devenire?

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

not f@{king funny

culmea simţului de observaţie:

să vezi prin pierderi ca printr-o lupă

particulele microscopice de lumină

prea blândă ca să o fi simţit conştient

când îţi zvâcnea sub piele

şi doar uneori, cu greu, te ridicai

în cinstea momentului împreună.

bunul simţ al memoriei:

amintirile

din substanţa flexibilă, translucidă

care se întinde între inimă şi ochi

şi mai departe,  

aceste muze au pensule

cu care ne pictează lumina - aşa cum era ea -

în spatele pleoapelor închise, iar în noi, acum, răsar

muguri de soare

din seminţele plantate ca din obişnuinţă atunci.

de la revederi

i.

primul.

la revedere fără gust

pentru necuvântătoare.

vulcanul erupe. rupe ființa.

dar nu are nume. nu are sens.

nu are motiv - așa că mă pun eu motiv.

pata de sânge de pe i care n-are ce căuta acolo.

nu am de ales. am de plâns.

dar nu mai am speranța

și speranța era, de fapt,

sămânța tuturor suspinelor cu floare de lacrimă.

ii.

câteva la revederi au încăput sub preș,

suple, necântate și nedescântate,

ca niște frunze ruginite de dor

măturate de vânt, sărutate de poeme rimate stângaci

de un copil, să creadă mami că e bun la ceva

și să nu doară prea tare buba de sub buzele

preacuvântătoare despre orice altceva.

iii.

altele au fost trecute sub

condei, ca un fel de tăcere mai elitistă.

ai plâns atâtea mame bune între puncte de suspensie

și nu a trebuit să îți asumi nici măcar un „o să-mi fie dor

de tine”.

iv.

cu câteva, în adolescență, ai luptat.

cruciade întregi cu bărbați ce nu credeau

în relația dintre ei și tine.

te-ai ținut cu dinții de durere ca de un ultim omagiu

și nu te-ai uitat că tot ce puteai oferi

erau franjuri de sânge închegat din rana ta.

v.

după el, iubitul care a avut suficienți ochi

să-i rămână puțin alb într-un colț și pentru tine,

ai încercat să te vindeci. te-ai dus spre un alt siren

și te-ai lăsat înecată în cântecul lui, că asta-i natura sirenilor

și ăsta a fost abecedarul tău, promisiuni cu aromă de trădare de la a la z,

dar acestui siren, cunoscut cu inima ca un goblen descusut, i-ai permis

tu - goală ca un 1 ianuarie cu străzi pustii -

să te învețe cum poți înota.

vi.

pentru a doua oară în viață,

nu poți opri mareea care ți se retrage

din trup, care îți amputează o halcă de suflet

menită să se hrănească numai cu amintiri la conservă

de acum înainte.

nici nu știi când se întâmplă.

nu se rupe nimic în tine.

nu vin vulturii să îți dea târcoale, să îți dea de veste

deșertul care ți se așterne infinit

pe una din cărările inimii tale

și pentru că nimic nu s-a rupt în tine, te simți trădată

de propriile gânduri maidaneze, de propria piele

care nu a putut simți durerea prin giulgiul gros de distanță,

de propriile organe care n-au știut că trebuie să urle în tine,

să fulgere unde ești seninătate și să se încrețească de la ideea

de noneternitate.

vii.

de la primul la revedere, s-a rupt ceva în tine.

de la al sirenului menit să îți fie ancoră, te-ai desfăcut în mii de țăndări

de suflet care se crede non-suflet și se așterne în credința asta

ca într-un hamac căptușit cu catifea.

e ca și cum ai vrea să poți ... uita cum se respiră.

e ca și cum n-ai vrea să știi ... că i-ul era curat și tu l-ai mânjit

cu un la revedere pentru care n-ai avut cuvinte, doar ghimpi în stomac

și o minge de foc în gât, mai mare ca tine.

i-ul de la iubire era curat. i-ul de la însămi, o binecuvântare.

dar ai uitat. acest la revedere ca un scaun electric pe care trebuie să stai

cuminte, să nu se supere mai tare mami care nu te-a iubit

nici măcar pe treizeci de arginți,

ți-a oferit punctul de la finalul poveștii

în plină intrigă.

viii.

la revedere cu pixeli și fără brațe. cu distanță, fără vin și cu puțină

răbdare roz pal, aproape fantomă. la revedere este ușor

când locul de unde pleci a fost un miracol de căldură

poposit la tine în pântec într-o zi din miezul iernii.

la revedere e ușor când ți s-a dăruit

Iubire cu majusculă, fără pată de sânge pe i.

la revedere e o durere ca un cântec de leagăn când știi

că ai, la rândul tău, ce dărui.

ix.

astăzi e despre evitare

și cuvintele altora despre altcevauri

când plânge cărunt cerul pentru ei.

astăzi am un haiku pentru tine.

un haiku ce îmi răsare simplu în plămâni.

tu ești dealul pe care am tot urcat, asudând,

nerenunțând, cu iarbă moale care să îmi primească

bătăturile ca pe niște cicatrici ale creșterii.

tu ai fost briza ușoară a prieteniei

ca o șezătoare unde se poate intra și ieși oricând.

aici nu vorbim despre iubire, aici doar, din când în când,

ne-am ținut unul altuia câte o lumânare aprinsă,

puțin umedă, cât să nu ne înțepăm, dar să nici nu ne vedem

scârbos de limpede

singurătățile

întrețesute.

***

Mulțumesc!