halou lunar

 

halou lunar

în jurul meu 

liniștea

Boboc de muzică

 

Mă culeg

din linişte

înflorind imperfect.

"În sfârşit," îmi oftează carnea

ca o briză de primăvară -

îmi ascult respiraţiile

ca pe nişte veşti mult-aşteptate

din partea cuiva drag

şi merg după cum cântă

viaţa în mine. 

în grădina de liniști

plivesc zgomotul
dintre coardele harpei
până rămâne doar muzica
înmugurind
în straturi.

cum se îngrijesc puii de ger

Liniștea
se așază pe mine ca un uter odihnit
în care și-au făcut cuib serile
și își găsesc ecou gerurile.

Ea nu se rupe în firimituri și scame
să le schimbe esența lor de flori de gheață
pe un ochi de geam.
Ea le digeră însingurarea
așa vânătă, mușcată de remușcări
și tremurândă de voci din trecut
cum este
și tot Ea, Liniștea
le-o dăruiește înapoi odată ce și-a urmat
natura de emoție
și a crescut înăuntru până i-a ieșit iubirea prin pori
și s-a făcut primăvară.

ţie.

zilele fără tine

se adună acum lent

în colierul meu

mărgele de soare

şi sunetul

penelor de păun

plutind

până ajung

între mărgele.

în capul meu

s-au construit

camere încăpătoare

în care am ecou

şi nu urmează

nicio avalanşă

căci aici

stau dreaptă

între oglinzi

şi mă reflect

odată cu infinitul.

dar fără tine

e şi cafea amară

neîndulcibilă.

mi s-a cristalizat

sufletul.

am ochi diabetici,

acum are ferestre

fumurii

care măsoară

cu lăcomie

distanţa

dintre mine şi celălalt

ca pâinea de toate

zilele fără tine.

a putea iubi în relații cu r mic

aprind lumini pe strada mea.
lumini de hotar. construiesc din ele,
ca din lego, lumea. ca și cum n-ar exista miză.
îmi privesc lacrimile și pentru prima dată văd în ele
roua din care se țes dimineți.
iubirea din sare. dorul de adevăr
din pânzele în care mi-am ascuns roșul nasului
de ochii altora.

aprind lumini pentru ochii mei
și, după ce am muncit ca nebuna pământul din care sunt plămădită,
te pot privi în ochi.
în lumina pe care o aprind, iar și iar,
în mine, pot cunoaște țara și granițele ei.

o zi în care nu doare

și vine o zi

când te trezești fără durerea

pe care ai crescut-o de când părea pui orb de pisică,

pe care ai ținut-o în brațe când

îți șoptea că-ți cântă serenade ghena

și-ți mai turna un pahar de vin.

te trezești

că plouă și nu-ți mai recunoști ecoul în mirosul de renunțare al picăturilor

deși nu faci niciun efort să-ți astupi urechile sau să-ți salvezi amarul de la înec.

singură-cuc

- știi pe de rost povestea, știi că ți-a fost milă să îi dai un picior

când a deschis ochii și s-a îndrăgostit de portocaliu

și-ai înțeles că era tigru, că îi era poftă de inima ta făcută fâșii,

intuiai încă de atunci că ... poate

era doar o chestiune de timp și de oase până când să se repete istoria,

să mori și să îți conștientizezi fiecare clipă de vid, să fii nevoită

a-i picta tu doliul în negru, după propriul suflet mușcat -

dar nu îți mai amintești

nici în ruptul capului

nici în moalele inimii

de ce

ți-a putut deschide puiul de tigru iubirea

ca pe o ușă cu senzori de cruzime

și de ce

ai considerat mârâitul lui indispensabil

pentru a mai curge sângele în tine

mai mult decât ai crezut în igiena propriilor vene.

așa se întâmplă, vine o zi

în care stai în poziție de drepți, fără motiv,

doar pentru că îți cântă viața în mușchi

o baladă fără alte personaje ori artificii

și pentru o singură clipă

te întrebi cine mai ești tu acum

când e liniște, nu se aude nici ploaia măruntă în jurul tău

iar inima îți dansează lin

spunând că muzica ta preferată

- cu tunete și poezie dusă la extrem -

a fost o escrocherie.

sare de mare pe buzele care au uitat graiul setei

astăzi este ziua mea
de mări nevricoase 
și dans cu ritmuri turbate
așa că mă gândesc la tine
și mă lupt în nefericiri 
cu cei de lângă mine.

astăzi este ziua mea de încredere,
dar nu îmi spune nimeni
că cea mai adevărată liniște 
se naște din pântecul zgomotului 
care te face zob.

astăzi este ziua în care nu te iubesc
ci te caut cu disperarea însetată, înstelată
cu care cauți o ancoră 
în solul fertil al propriului eu.

patul și dumnezeu

patul rămâne martor

liniștii ce se zbate pe el

ca un șarpe decapitat

căruia îi ia decenii întregi să moară.

în fiecare clipă, tăcerea este

cu un gând mai strigăt.

instrumentele de tortură se rezumă la

metafore asimptote care se apropie infinit de sens

dar nu îl ating niciodată,

un tavan alb și un dușman imaginar

cu degetele în urechi. atât.

în mușchi se înnoptează.

fără să îți țină cineva lanterna în ochi

ca singurul tău somn să se confunde

cu negarea convinsă a propriului

miez de lumină spumoasă,

doare oricum tot ce îți curge prin corp

ca un râu rebel al cărui izvor

nu l-ai găsit, să îi îmblânzești

copilăria de singurătate sălbăticită în munți.

mai ai numai această sarcină în viață:

să te faci cerc

de carne putrezită, prizonier gravitând

în jurul întrebării de mătase

al cărei răspuns vital s-a pierdut

pe aripile unui fluture

care a zburat iremediabil din coconul

iubirii tale de muritoare.

ritual de sacrificiu

fără tine e ca și cum jungla s-ar fi domesticit

și pământul întreg s-ar fi îmbolnăvit de pneumonie:

cască gura ca pe o plasă de fluturi, să prindă aerul,

dar nu reușește decât să se cutremure

că i-a devenit moartea imună la respirație

și i s-au blocat toate căile pe care ajungea lumina

unde trebuie.

când îmi amintesc de tine, mi se înnoadă limbile

și povestesc despre mâine la timpul trecut

cu mâini adjectiv, supuse propoziției regente

care ești tu

cu ochii tăi de supernovă.

sunt leoiaca pe care ai zidit-o în piatră

ca templul orgoliului tău să poată rămâne vertical.

ți-ai hrănit focul cu sângele meu

și de asta, ca un fel de pasăre invers, cu triluri de liniște

țipătoare, îmi recunosc puii de lacrimă în vocea ta

și corpul mi se îndreaptă către tine

ca o pisică torcând că se visează în brațele stăpânului

pe drum spre eutanasie.