Să fim uniţi, să nu fim diferiţi, să ne tăiem limba când e amar adevărul de pe ea

 

Împletim culori, simboluri,

istorii atât de vechi încât nu mai ştim

dacă avem de ce ne simţi vinovaţi,

mirosuri de sacrificiu 

şi unire cu preţul empatiei 

pierdute pe drum 

pentru că nu am suportat niciodată

spaţiile goale, hârşâitul creioanelor

pe inimă cât încă ne schiţam propriul contur. 

E nevoie de curaj

să te opreşti o secundă

şi să laşi liniştea să te cânte

în ritmuri pe care nu tu le-ai ales.

Mai uşor să recităm aceleaşi cuvinte

golite de sens, pline de tradiţie, 

alea în care nu am încăput niciodată.

De ce să îţi urneşti vocea din amorţeală

să faci pace, când poţi atât de firesc

să te lupţi cu adevărul din tine

până devine mozaic din cioburi ascuţite de minciună?

Zboară bucăţi de hârtie colorată prin aer

şi ne petrecem iubirile şi durerile 

încercând să le prindem, ţinându-ne respiraţia, ţinându-ne

de mână doar ca nimeni să nu danseze

nişte paşi atât de vii încât ar fi

de nerecunoscut. 

 

Primire

 

E spațiu în liniște.
Se dau la o parte stelele mincinoase
și rămâne universul rece. Inima mea
în buzunarul exploziei din care s-au născut toate.
Din care s-a născut moartea.
E adevăr în liniște. Umed. Cald.
Uman dincolo de granițele naturii.
Suntem prizonieri în proprii sori.
Tu, liberă, pasăre nocturnă, albastră
până în miezul unei găuri negre.
Astăzi inima mea te cântă. Un cor de tăceri.
Ce altceva?
Când ne vom reîntâlni, voi fi și eu
un fascicul de lumină. 

statuia în e-moție

Doamna așteaptă demult.
tălpile îi sunt rădăcini, altfel
probabil ar fi zburat deja
spre zări mai largi.

îi sclipește o torță în ochii de piatră.
sugarii îi silabisesc numele
în cod morse cu primii lor pași,
cad, se ridică și ea le zâmbește
dintr-un colț oxidat de secol uitat,
a încurajare. a inimă
încă proaspătă, încă de mamă.

țese răbdarea la război
de cusut, din pânză de pace.
tac oceanele ca doi lupi flămânzi
hrăniți după ani de strâmtoare.
urlă pietrele a victorie
în mijlocul propoziției.

ce petrecere! totul trece.
năpârlesc prejudecățile.
pielea moartă se cerne
prin clepsidra oaselor.

toți la fel

de unici.
fiecare inimaginabil
de banal.

hai să ne luăm de mână
pe foaia de hârtie.
ca sălciile plângătoare,
poveștile noastre se potrivesc
pe aceeași brățară de briză.

inima statuii bate din nou.

cerc vicios, alungit

 

iubirea mea în valuri liniştite

curge printre insulele tale

sufletul livezii în cascade

 

muşchii mei îşi amintesc

camera încăpătoare

a unei seri târzii în care

nu trebuie să impresionez

pe nimeni

 

până dimineaţă stăm

îmbrăţişaţi dinăuntru

ne prinde în razele tentacule

soarele portocaliu de efort

când răsare

 

dar la lumina lui înţeleaptă

cu părul alb şi începutul la orizont

iubirea asta arată altfel

 

un puzzle ieftin

în culori ţipătoare

şi cu piese lipsă

 

imitaţie după tabloul

care mi s-a născut în inimă

într-o zi de septembrie

când nu eram singură

 

dar pe care nu l-am dăruit lumii

niciodată

 

iubirea mea în valuri liniştite

alunecă printre insulele tale

sufletul meu de livădar ameţit

învins de asfalt

... ca în decembrie, de la patru după-amiaza.

 

cocoaşa mea este o valiză

de un roşu cândva sângeriu, acum şters,

ruptă pe la capete şi plină

până la refuz, cu fermoarele din plastic

ca nişte rânjete care te provoacă

să încerci să le mişti măcar cu un milimetru.

 

cocoaşa mea se măreşte în fiecare zi.

pe umerii mei tociţi

ca o scrisoare importantă mâzgălită-n creion

nu mai au loc braţele tale,

să îmi atingi ca altă dată inima prin spinare

şi să-mi spui că, deşi ochiul neexperimentat nu vede,

acolo dansează esenţa mea.

 

astăzi ringul de dans este mai gol decât ieri.

mişcările, încetinite sub cochilia de melc

care este această cocoaşă perfectă,

doar relurări a ce a fost deja

într-un decor cum nu mi-a mai fost niciodată,

sunt erezie din ce în ce mai pură.

 

calc pe umerii diavolului

ca în noroi alunecos

cu tălpile mele de lumină

căreia parcă abia astăzi îi sunt martoră

cum se aprinde

când totul în jurul meu se înserează ...

voie

un moment de întâlnire
cât o nucă.

puii de idee ies din colțuri
cu aripile întinse.

pe pielea netedă
când te văd aproape
nu mi se mai ridică
amintiri

despre trandafiri care dor
când îndrăznesc să înflorească
și făt frumos
care s-a transformat în broască
și mi-a prefăcut puful de poezie
în pelin și-n venin,
păpădie ușor de suflat
în asfințit blestemat.

în pași de începător precaut
care a căzut de mai multe ori
decât a încercat să danseze
o coreografie nemaidansată,
în ritm de călător care a dat drumul
destinației ca unei păsări cântătoare,

merg.
șchiopăt.
desenez cu tălpile
o lume nouă pe pământul inimii mele
și oameni care mă pot mângâia cu privirea
fără să se prefacă în sori,

fără să mă ardă
ca pe o pădure
la care prețuiești mai mult
verdele pe hârtia fotografică
decât viața foșnind în vânt.

bătăi de inimă

un

nu

me

iar

şi

iar

şi

îmi

cur

ge

po

e

zi

e

ro

şi

e

du

re

roa

să

pe

coap

se

le

coap

te

tu

re

ge

al

e

xi

lu

lui

îmi

po

ceşti

rit

mul

m-ai

vin

de

cat

de

ru

ti

na

iu

bi

rii

zglo

bii

a

cum

doar

frag

men

te

de

men

te

de

pia

tră

şi

ru

şi

ne

pentru că mi-ai fost

m-am așezat în tine
ca într-o pernă mamă.

ca și cum întregul stol de idei
care mi se cuibărise în cutia craniană
și o căptușise cu puf,
zbura din mine definitiv.

ca o inimă orfană, așa eram eu
când mi-am întins corpul lung și moale
în iubirea ta.

poate mi-ai zărit ochii
din care curgeau tăciuni aprinși.
poate mi-ai simțit brațele
ca niște păraie înguste
cum se dilatau în jurul inimii tale.
poate ai înțeles
un vers din poezia fărâmăicioasă
din care eram plămădită
înainte.

acum am inimă din oțel inoxidabil.
scriu frumuseți folosind doar trecutul,
ascunzându-mă în spatele gramaticii,
să nu mă prinzi
și, din când în când, îmi scriu mie
de dor la modul imperativ, cu istericale și venin,
ode stolului de idei care, fugare, au rămas
doar atât.

un regret neputincios în vârf de pix.

între atașament și autenticitate (nu se pune semnul întrebării)

am făcut-o. am scos din mine

un ou de durere, mare cât negarea struțului.

am a-morțit înainte de vreme

și așa am inventat toamna

cu circul ei de culori vii care se aștern

în formă de frunze, să nu mai vezi moartea.

am făcut-o. am stors esența ta în cupa măruntaielor mele

și nu știu dacă zeama pe care am înghițit-o ca pe ultima speranță

este otrăvitoare, dar știu că este mai limpede

decât singurătatea amară care nu se îneacă 

nici într-un ocean de amețeală. 

te-am presat ca pe un pește pe uscat

în amigdala mea alunecoasă, un everest al luminițelor

de la capătul tunelelor unde știi că nu te mai așteaptă

nicio iubire - nici măcar cea de sine. 

mi te-am presat să nu-mi mai ieși dintre coaste

pentru că mi-am donat inima unei cauze nobile -

salvarea speciilor pe cale de dispariție

de la conștientizare și inutilitate. 

pentru că sângele care încă îmi curge în vene

curge în ritmul dorului. nicidecum nu vorbește

rațional și rece de viu, limbajul modern al conectării cu sine

undeva fără niciun tu 

doar pentru că a contat prea mult al său

inconsolabil nu.

o zi în care nu doare

și vine o zi

când te trezești fără durerea

pe care ai crescut-o de când părea pui orb de pisică,

pe care ai ținut-o în brațe când

îți șoptea că-ți cântă serenade ghena

și-ți mai turna un pahar de vin.

te trezești

că plouă și nu-ți mai recunoști ecoul în mirosul de renunțare al picăturilor

deși nu faci niciun efort să-ți astupi urechile sau să-ți salvezi amarul de la înec.

singură-cuc

- știi pe de rost povestea, știi că ți-a fost milă să îi dai un picior

când a deschis ochii și s-a îndrăgostit de portocaliu

și-ai înțeles că era tigru, că îi era poftă de inima ta făcută fâșii,

intuiai încă de atunci că ... poate

era doar o chestiune de timp și de oase până când să se repete istoria,

să mori și să îți conștientizezi fiecare clipă de vid, să fii nevoită

a-i picta tu doliul în negru, după propriul suflet mușcat -

dar nu îți mai amintești

nici în ruptul capului

nici în moalele inimii

de ce

ți-a putut deschide puiul de tigru iubirea

ca pe o ușă cu senzori de cruzime

și de ce

ai considerat mârâitul lui indispensabil

pentru a mai curge sângele în tine

mai mult decât ai crezut în igiena propriilor vene.

așa se întâmplă, vine o zi

în care stai în poziție de drepți, fără motiv,

doar pentru că îți cântă viața în mușchi

o baladă fără alte personaje ori artificii

și pentru o singură clipă

te întrebi cine mai ești tu acum

când e liniște, nu se aude nici ploaia măruntă în jurul tău

iar inima îți dansează lin

spunând că muzica ta preferată

- cu tunete și poezie dusă la extrem -

a fost o escrocherie.

poligloţie nevrotică

am dărâmat uşi. am construit pereţi.

mi-am împărţit mintea in mii de cioburi.

fiecare ciob, un laborator de poezie.

inimi pulsânde. nici una nu ştie de celelalte.

dacă s-ar vedea, s-ar tăia între ele

cu lama câte unui cuvânt neşlefuit

lăsat să atârne la finalul zilei, ca un apus fără soare

cu febră musculară la picioarele de lumină

şi negare cronică a iminenţei nopţii.

*

am demolat sensuri ca să restaurez silabe.

să modernizez structuri gramaticale

ca şi cum aş face castele de nisip

în litiera unei pisici bătrâne, să dau formă

de altceva

trăirilor mele din ultimele ei săptămâni de

chin.

*

mă împart între viitor şi trecut

şi îmi dă cu rest de clipe sfărâmate

când mi-am trădat tălpile

că pământul infertil pe care îl călcam

şi pe care călcâiele mi l-au memorat

ca pe imnul naţional al unei ţări

în curs de dizolvare în sine.

*

fiecare inimă simte altfel sunetele.

în unele se umflă aerul precum un păun

cu pene pe care tronează, pictată de natură,

ruşinea.

în altele, pădurea păşeşte timid

lăsând urme subtile de verde, ca şi cum

s-ar teme să nu lase prea mult

noroi de ego pe faianţa strălucită

a urechilor cuiva drag care ştie să asculte.

în câteva, puţine, trag sufletele baloanelor

trântind uşa aproape în acelaşi timp, obişnuită

cu ticurile lor nervoase şi cu tabieturile lor

de oameni care doar în familie îşi permit

să fie bătrâni.

dar în nicio inimă, moştenită sau construită,

nu găsesc formula magică

să vindec bumbumul ăsta obscen

de tăcerea asurzitoare dintre

rugăciuni.

mărturisire

să ştii că mi-am pictat faţa în invizibil

şi te-am împins de pe acoperişul relaţiei noastre,

ca să nu apuc ziua

când fătul de curiozitate lipicioasă creşte şi deschide ochii.

am fugit din drumul încrengătură a urmelor noastre

înainte să naşti pui vii de întrebare.

înainte să îmi zăreşti gaura din inimă.

înainte să înţelegi că am fost folosită greşit de experţii în suflete,

uzată

de iarna trecuturilor dumnealor

şi de avalanşa pe care chiar eu încercam să mi-o presez, pudică, sub piele.

să nu ştii că m-au aruncat toţi,

căci arătam ca o bilă din cauciuc îmbătrânit, 50 de bani bucata.

să nu se zvonească şi prin ochii tăi însetaţi de competiţie că eu

nu sar

nici când zvâcnirea de viaţă pe care o numim ştiinţific univers

depinde de asta.