[Îmi stă o poezie în gât]

 

Îmi stă o poezie în gât.

Nu o pot nici înghiți, nici scuipa.
Îmi infectează țesuturile. Supurează
rana pe care nimeni nu o vede.
Stau cu durerea
și cu o lumânare în fața gurii deschise
ținându-mi respirația,
să nu mi se stingă
ultimul strop de lumină.
Încet, încet, se topește
nodul de povești fără final -
pic, pic, ploaie de lavă și piatră, câte un cuvânt
ca ceara topită
arde hârtia
ochilor naivi care mă primesc în ei,
să intru ca într-un lac sărat,
cu picioarele murdare,
să mă spăl, să mă vindec, să îmi
amintesc
cine
sunt.

două singurătăți

 

două celule

în vidul care se formează 

când spațiul e plin

dar nimic nu arde 

cu foc ca al nostru

plutim

fără apă 

două limbi diferite

ale setei

din când în când prindem

dacă nu un cuvânt 

cel puțin un urlet cunoscut

ascuns pe sub piele

ca o lumânare la care citești pe întuneric 

pentru ultima oară 

mă apropii

deși îmi cert fiecare pas

pentru nesăbuința asta

te apropii

deși de atâtea ori

între pereții capului tău 

pare mai bine

să taci și să faci

pentru tine ca și cum n-ar mai exista

umbră de om pe pământul tău 

două singurătăți 

dansăm microscopic

în lumina despre care negăm

cu atâta spaimă 

că ne-ar aparține 

după tot ce s-a întâmplat 

după toată călătoria care n-a compensat

lipsa unei destinații 

după toți musafirii pe care i-am ajutat

să ne părăsească în pace

noi este un cuvânt încet 

îl coacem la foc mic

îl formăm cu buzele

din spuma tăcerii 

pe care nu îndrăznim 

să o spargem

ce își pot face

două singurătăți 

una alteia?

ce pot face

două singurătăți 

una pentru alta?

ce ne dăruim 

una alteia

ca și cum n-ar fi nimic?

Adevărul crud și regretele coapte

 

Mi-ai fost alături, sub piele,

când ai avut nevoie de căldura mea

care părea să răsară din lumina ta,

mi-ai fost alături cu vocea mai moale

şi mai rapidă decât lumina

când îmi stătea la revedere pe limbă

şi încă nu storseseşi toate poeziile de dragoste

din mine ca cerneala dintr-un stilou de plastic.

Am crezut în tine 

cum nu cred unii nici în dumnezeu.

Trupul tău se trăgea din pământul

solid care mă prindea oricând cădeam.

Am fost atât de transparenţi unul cu altul

încât ne-am lăsat reciproc vânătăi 

pe trecutul ca ursuleţul din copilărie

deja rupt de prea mult dor 

şi am jurat că asta inseamnă să fiu

iubită.

Mi-ai fost alături mereu,

mai puţin prin pandemie, morţi, război,

mi-ai fost cântec de leagăn pentru adulţi, lipit de timpan,

să nu pot auzi cum mă usturau strămoşii

pe care i-am înmormântat fără fast la mine în carne,

şi ai tăcut numai când ai greşit dureros

iar eu am sărit prea repede să te iert

ca şi cum viaţa îmi depindea de asta.

Tu erai fundaţia pe care mă reconstruiam

după atâtea răni cicatrizate, încât nu mi-am crezut

tălpile când am simţit, pentru o clipă, la început, că tremură

pământul pe care încercam să mă ridic.

Când a contat, 

când am lăsat să cadă o singură umbră de adevăr pe tine,

acum că universul rămâne tot mai alb 

în liniştea de după o mie de explozii -

eu, cu mâinile goale. Tu, de negăsit.

Deşi îmi ştii bine 

numele şi adresa şi inima şi singurătatea 

şi doliul şi durerea pe care am putea-o 

rupe ca pe pâine la masa nedreaptă 

la care stăm amândoi, vrem nu vrem,

şi cum să umpli golul dintre noi cu o mână întinsă.

Iată, un miracol: o poezie după care

chiar pun punct. Fără să te iert.

 

zoom

 

zig-zag

printre zăbrele

bâzâie musca

un concert întreg

pentru urechi roşii de nervi

şi de ruşine.

camera se rezumă

la capul tău

care captează cuvinte

în timp record,

idei dezinfectate

de emoţia care te aşteaptă, umedă,

de partea cealaltă a ecranului.

aşteaptă la ieşirea din iluzie

pe poarta construită

nu din lemn, ci din căscat,

aşteaptă cu un rânjet

să te întorci în tine

şi să n-aibă cine te ţine în braţe

când spui la revedere.

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

feeric foșnetul de frică

carnea mea se transformă
celulă cu celulă
în pixeli

fire din sângele meu
se subțiază
până devin idei

să mă poți cuprinde
în minte

să cred
că nu mă minți
printre dinți
ca ai soarelui

când mă privești
și în ochii mei
vezi un ținut luxuriant
unde alții nu au înțeles
decât furtună

punte

"plouă a doua zi la rând
și îmi simt degetele mici
de la picioare
atât de reci", spunea el

și ea se enerva cu grație,
doar dintr-o sprânceană,
și eu mă gândeam "doamne,
ce noroc
să ai pe cineva
căruia să îi împărtășești
cel mai mic gând!"

ţie.

zilele fără tine

se adună acum lent

în colierul meu

mărgele de soare

şi sunetul

penelor de păun

plutind

până ajung

între mărgele.

în capul meu

s-au construit

camere încăpătoare

în care am ecou

şi nu urmează

nicio avalanşă

căci aici

stau dreaptă

între oglinzi

şi mă reflect

odată cu infinitul.

dar fără tine

e şi cafea amară

neîndulcibilă.

mi s-a cristalizat

sufletul.

am ochi diabetici,

acum are ferestre

fumurii

care măsoară

cu lăcomie

distanţa

dintre mine şi celălalt

ca pâinea de toate

zilele fără tine.

Muza

în muzeul de Muze

se intră doar cu buzele

uscate,

roadele iubirii

deshidratate.

*

ca să te desenez

în peniţă de aur

nu trebuie

să fac nimic altceva

decât să zgârii

foaia. pielea.

până în inimă

şi un pic mai adânc.

mă înec

*

în inundaţia

atât de cunoscută

încât nu am cum

să o recunosc

şi nu am cum

să nu o primesc

cu braţele deschise.

cu rănile deschise.

uşa mereu deschisă.

eu, un suflet de piatră.

kilograme fără corp.

*

ştii de ce s-ar arunca unii

de pe stânci?

stânca e Muza.

crezi că o vrei .

speri să stai

în genunchi pe mare

în faţa ei. tu, stană de sare,

n-ai nici o picătură de cuvânt

de spus.

*

în muzeul Muzelor,

de atâta minune,

se moare

iar

şi iar

ş i  i

          a

                  r

chemarea sirenei

toate iubirile mele

sunt de pământ.

cum să ajung la stele

urmându-le însetată

linia melodică -

orizont tangibil?

dezamăgire

lăsată în drum, frunza galbenă
care a iubit vântul
în tăcere
de la distanță ...

juxtapunere crudă

când nu ești orfan și ai o mie de mame
înflorești, plantă carnivoră
cu rădăcini adânci și destin anorexic!

mama căreia i-a fost abandonată
credința ta fără cercetări
și care ți-a primit cu brațele deschise corpul mic
de un an și trei luni și
patru sute cincizeci și șapte de dureri
fără cuvinte și cu picioare de vată,
mama care te-a învățat să mergi
și să fii iubită.

mamele care nu te-au cunoscut
dar ți-au imprumutat vocea lor
ca un steag al speranței necartografiate
și mai ales necucerite
când propria ta voce părea doar
răget sau zdreanță de șters pe jos.

mamele care ți-au zis că poți munți și vulcani
când tu buchisiseși din ochii altora
că nu poți nici o baltă.

mama care te-a ținut în brațe
când era frig în tine
și te credeai cea mai aprigă iarnă
pentru că încă nu înțelegeai
că meteorologii pot greși.

mama din tine, dâra de lumină
pe care o lasă prezența
unde mângâie trecutul cu talpa
trecând spre aici și acum.
mama din tine, fără copii din carne și oase,
dar cu atâta sclipire în ochi
pentru alți prunci ai singurătății!

dar doare iubirea sinceră
ca dracu'
când nu ești orfan și ai o mie de mame
în afară de femeia care te-a născut.

o radiografie a Singurătăţii

când cei şapte ani de acasă au fost

de fapt şi de nedrept

cei doi ani ghiftuiţi cu desene animate,

dezvolţi toleranţă la lipsa de iubire

şi sevraj la orice microscopică absenţă

a acelei specii de singurătate

care emană căldură prin toţi porii, până te vindecă

de tine cel ca o molimă.

eşti prea mic

pentru ura din tine

şi ştii să pronunţi

cuvinte prea mari

pentru iubirea din tine.

le iei pe amândouă şi le expui

nude şi inutile

în vitrina relaţiilor

cu acces interzis

şi semn care-ţi ordonă să nu atingi

nimic, chiar dacă îţi aparţine.

ai vrea să mori,

dar le-ai lipsi pietrelor domesticite,

păpuşilor şi prietenilor imaginari.

ai vrea să trăieşti,

dar nu te-ar auzi nimeni.

ai vrea să cânţi,

dar vocea ta este o vioară dezacordată

dintr-un film de groază

şi nimeni nu ar ţipa

şi nimeni nu ţi-ar acorda

dreptul să înveţi cum să

devii puţin mai tu. puţin mai sânge

şi mai os şi mai acţiune şi mai carne şi mai

furie şi mai iubire.

domnu’, domnu’, mai eşti curios

în legătură cu singurătatea mea?

se vinde scump şi nimeni nu cumpără.

e un nasture. o paietă, atât.

îţi ia ochii cu strălucirea plictiselii

să n-o vezi şi să mai ceri

o porţie de îmbrăţişare, ca ea să hiberneze

încă o clipă de primăvară.

să miroasă a speranţă şi să creadă

într-un viitor în care ea nu va mai exista, dar

nici nu va mai fi vitală.