Veghe

 

Apele negre

curg din trecutul izvor

în jos printre pietrele din mintea mea

nemişcate de timp,

inundă văile din corpul meu de vată 

de zahăr

ars

în cuvintele pe care încă nu ţi le-am spus

nici ţie. 

Magia, poveste frumoasă, nu vindecă nimic,

iubirea mea de vată albă,

excesiv de dulce, nor gol de furtună.

De la tine învăţ:

1) să fiu muzică,

2) că sunt fragila şi vitala

tăcere dintre două note.

balerina șchioapă

 

câtă grație

 

să țină pe vârfurile degetelor de la un picior

o lume în plină și prelungită prăbușire!

 

își întinde molozul ca pe o aripă

și face pasul de dans

iar și iar, ca și cum nu ar durea să respire.

ca și cum nu fiecare mișcare

ar putea să o salveze pentru o secundă

sau să o piardă pentru o viață.

 

soldat în armata unei muzici

care nu îi mai încape în jurul

fricii sale rotunde, suculente, coapte -

balerina șchioapă

continuă să își învârtă corpul din șolduri

 

și dintr-un curaj cât țânțarul

care, din mușcătură milimetrică în mușcătură milimetrică,

cu picăturile dulci de sânge și zborul încăpățânat printre lovituri,

cucerește Everestul.

2020 de mișcări din inimă și încă ceva

viața mea
transfăgărășan rupând munți de durere
pădurile se înfioară
foșnind abia în surdină se dau la o parte
în fața drumului meu încolăcit în genunchi de asfalt
prin existența asta cu o mie de noduri pe milisecundă
îmi târăsc corpul din răni
cald de vibrație
din șolduri ca un dirijor de orchestră
coordonez bucățile de mozaic
din filarmonica ochilor mei încă umezi

hai și tu, nou venit, să ne iubim fără frânghii
fără obligații, fără declarații, până ajungem
în pânzele albe de liniște ale unei îmbrățișări cu sufletul
cu febră musculară de la râs
din vârful degetelor de la picioare până în creștetul capului
pentru că, vezi tu, există dureri-comori
pe care nu poți să le duci fără să-ți rupi
coastele disperärii - așa că ce să faci?

rămân goală
îmbrăcată doar în mișcarea asta
un singur pas din nou și din nou
de lună nouă
prin bezna cea mai adâncă luminează promisiunea
respirația asta prea puternică să o închid
în cușca unei poezii

ghici cine

eu sunt păpuşa de cârpă

cu ochi lipiţi

în care citesc poezii.

da, îmi scot ochii

şi mă uit la ei

ca şi cum acum aş învăţa

să privesc, dar ştiu deja

că nu îi voi vedea niciodată

în culorile în care îi văd

alţi ochi.

eu sunt statuia de piatră

sculptată acum două mii de ani

şi cărată în spate de o armată

de mai multe ori decât există numere,

dar crăpăturile şi petele mi le poţi număra

pe degete, mă ţin tare, nu mă plec în faţa

furtunilor şi nici la dreapta soarelui

nu stau.

totul ca să nu mai fiu păpuşa de cârpă

cu faţa ruptă şi părul zgâriat

iubită până ce i s-a luat

pielea şi aruncată

în grabă

în trecut.

fragilitate

m-am văzut cum eram

în suprafața liniștită a unui lac

și m-a desfigurat o frunză 

care nu și-a mai putut calma culorile

să se agațe cu ele de viață.

m-am îndrăgostit 

de căldura din privirea mea

oglindită 

în suprafața liniștită a lacului

și ne-a mângâiat bucuria 

o briză

și ridurile iscate pe pielea lui 

de apă cu răni adânci

mi-au făcut căldura 

bucăți.

grad de handicap

îţi străluceşte pe corp

exoscheletul armură

pe care alunecă orice

te-ar fi putur hrăni,

capcană de lumină

otrăvitoare

pentru oricine ar îndăzni

să te maivadă decât te puţinvezi tu

sau să te iubească

în vreun ton cromatic

care ţie mereu ţi-a evadat din ochi

înainte de a-ţi intra, binevenit, în privire.

sub carapacea de voce

ca un ghem de soare

deşirat în toate direcţiile

de o pisică speriată

înaintea vizitei la veterinar

pe care o simte în aer,

eşti amintire supurantă

şi carnea tremurului de mimoză

şi îndreptăţit de întunecata

teamă a lunii noi de a începe

ceva ce riscă să fie doar un alt ciclu

în care te umfli în pene de oglindă

până când te micşorezi iar

şi iar şi iar - şi atunci

de ce să mai primeşti în tine

pe cineva, oricine

care se aşteaptă să aprinzi

înăuntrul tău împietrit de satelit

lumina proprie

şi întunericul propriu care curge din ea

ca o rană uitată?

superficială

poezia este despre ceea ce nu se scrie.

un buchet de cuvinte

evitate cu atâta eleganţă

încât ghiceşti orice altceva

când îţi dai în cafea -

zaţul e de puncte de suspensie

şi intuiţia ta, din ura mea la pătrat

şi numai eu înţeleg în ce fel

nu poate rezulta decât un număr pozitiv

aruncat ca o piatră în fluviul

uitării din corpul meu

de fibră, culoare şi eternitate aparentă.

suprafaţa poeziei este netedă

cât să îi alunece scârba printre versuri.

textura, puţin neomogenă  pe alocuri,

doar cât să nu îmi adoarmă iubitul

în hamacul imaginaţiei

împărţit la doi şi înmulţit cu lacrimile încăpăţânate

că nu se mută din vila tăcută a obrajilor,

că nu se schimbă de pijamale,

că nu primesc musafiri noi

până când nu se întoarce el

în tărâmul ăsta al dezertorilor din propria viaţă

care mâzgălesc pereţii doar să vadă ce se întâmplă

şi, când nu se întâmplă nimic, poreclesc pudoarea pereţilor

poezie.

eu sunt un spaţiu alb

ascuns în miezul unei litere

rătăcite în alt cuvânt decât cel care ar fi trădat adevărul.

pauza dintre ultimul cuvânt şi punctul de după el.

când încă ai timp să umpli o mărturisire

cu detalii cum ar fi că ploua în ziua când am urât-o prima dată -

deşi este imposibil să ţin minte - sau cum muşchii mei au strigat-o

din miezul lor până a făcut febră musculară întreg universul

şi de atunci nu a mai existat dumnezeu - cel puţin nu cu adevărat -           

şi cu detaliile astea înfloreşte în măruntaiele vulnerabilităţii mele

poezia, ca o cheie vândută la suprapreţ.

descui uşa lacrimilor

altcuiva - chiar dacă nu te voi vedea

vreodată - şi evadez, evadez, evadez

din mine, păcălind gardienii de la poarta conştiinţei

că ăsta era termenul şi mi-am ispăşit pedeapsa.

jumătate de adevăr

vă aşez în faţă, negru pe alb, jumătate de adevăr:

îmi pictez nudul, centimetru cu centimetru,

în stil cubic, iar voi veţi vedea numai

idei abstracte pentru viitor

şi un roşu neexplicat răsărindu-mi pe obraji

ca o poezie care îşi mărturiseşte existenţa

prin rimă, conţinutul fiind aproape de umplutură.

şi mă întreb dacă e drept

să îndes curcubeul ăsta rănit pe cer

ca şi cum ar fi un pui de dumnezeu,

şi mă întreb dacă mă veţi vedea,

printre rânduri şi păcăleli în acuarelă,

cât un licurici speriat de întuneric.

monştrii cu ochi de soare

mă lupt cu fiecare

din adâncul oaselor

şi, după fiecare

monstru cu ochi de soare

urmează altul

parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,

mi se strecoară şi câte un

hoţ de buzunare cu ochi de lună

pe sub pleoape şi-mi fură somnul

când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii

de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost

avertizată că există baubau

şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji

asfinţituri roşii

ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă

pentru tot restul vieţii

cât de talentat îmi este sufletul

la arta sângerării ...

totuşi eu am avut

curajul

să uit.

să zâmbesc oglinzii.

să iubesc lumina din tine

reflectată în mine.

să privesc oamenii în ochi

şi să îi văd pe ei, nu doar

răsărituri care mi-ar putea aduce

sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut

dincolo de picăturile de ploaie

prin care lacrimile mi se vedeau

ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul

mai mult decât cinstit

de a construi, cuvânt cu cuvânt,

curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut

fără oglinzi şi caleidoscoape

drept în plămânii uneori prea leneşi

să respire altceva decât pământ,

tu

mi-ai dat

şah mat

şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet

dinţii de soare

trădător

iarna

*

şi acum

tăcerea mea -

ca everestul.

eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb

mă escaladează

pe mine.

pe mine - 

întotdeauna complement,

niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -

tot un dar de la tine.

prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste

iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine

în faţa publicului

mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist

care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt

fiecare monstru cu ochii de soare,

rând pe rând, să nu mă doboare

chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare

să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,

subsemnata, supusa umbră,

singura parte din mine

spre care încă mai priveşti.

copleşire

ai trecut prin mine
ca un fluviu
şi m-ai erodat de-a lungul tău.

mi-ai şters lumina din ochi
tu, cu soarele tău de împrumut.

umerii mi i-ai asediat,
mi-ai inundat şira spinării
când nu eram atentă
şi am alunecat împreună
prea repede, prea reci, prea
te-am lăsat să faci cascadă din mine.

mi-ai ajuns şi în inimă,
fir-ai tu să fii
de sursă a vieţii.
m-ai îmbătat cu pulsul tău
şi nu a mai avut loc în mine
speranţa.

ai dat buzna în plămânii mei
ca un chiriaş care s-a îmbogăţit peste noapte.
mi-ai făcut cadou de casă nouă pietre
la rinichi, ca decor artistic.

m-ai violat de-a dreptul.
curenţii tăi calzi
mi-au intrat unde nici întunericul
nu a fost invitat vreodată.

mi-au amorţit aripile
încercând să învăţ cum se înoată
în tine.

tu mi-ai trecut
toate graniţele
la pas,

dar eu sunt obligată
să am viză.

mă duci cu zăhărelul
până intru peste cap
în ocean.

îmi tremură malurile
când te întâlnesc.