Showing posts with label vulnerabilitate. Show all posts
Showing posts with label vulnerabilitate. Show all posts

Thursday, August 26, 2021

Veghe

 

Apele negre
curg din trecutul izvor
în jos printre pietrele din mintea mea
nemişcate de timp,
inundă văile din corpul meu de vată 
de zahăr
ars
în cuvintele pe care încă nu ţi le-am spus
nici ţie. 
Magia, poveste frumoasă, nu vindecă nimic,
iubirea mea de vată albă,
excesiv de dulce, nor gol de furtună.
De la tine învăţ:
1) să fiu muzică,
2) că sunt fragila şi vitala
tăcere dintre două note.

Wednesday, April 7, 2021

balerina șchioapă

 

câtă grație

 

să țină pe vârfurile degetelor de la un picior

o lume în plină și prelungită prăbușire!

 

își întinde molozul ca pe o aripă

și face pasul de dans

iar și iar, ca și cum nu ar durea să respire.

ca și cum nu fiecare mișcare

ar putea să o salveze pentru o secundă

sau să o piardă pentru o viață.

 

soldat în armata unei muzici

care nu îi mai încape în jurul

fricii sale rotunde, suculente, coapte -

balerina șchioapă

continuă să își învârtă corpul din șolduri

 

și dintr-un curaj cât țânțarul

care, din mușcătură milimetrică în mușcătură milimetrică,

cu picăturile dulci de sânge și zborul încăpățânat printre lovituri,

cucerește Everestul.

Thursday, December 31, 2020

2020 de mișcări din inimă și încă ceva

viața mea
transfăgărășan rupând munți de durere
pădurile se înfioară
foșnind abia în surdină se dau la o parte
în fața drumului meu încolăcit în genunchi de asfalt
prin existența asta cu o mie de noduri pe milisecundă
îmi târăsc corpul din răni
cald de vibrație
din șolduri ca un dirijor de orchestră
coordonez bucățile de mozaic
din filarmonica ochilor mei încă umezi

hai și tu, nou venit, să ne iubim fără frânghii
fără obligații, fără declarații, până ajungem
în pânzele albe de liniște ale unei îmbrățișări cu sufletul
cu febră musculară de la râs
din vârful degetelor de la picioare până în creștetul capului
pentru că, vezi tu, există dureri-comori
pe care nu poți să le duci fără să-ți rupi
coastele disperärii - așa că ce să faci?

rămân goală
îmbrăcată doar în mișcarea asta
un singur pas din nou și din nou
de lună nouă
prin bezna cea mai adâncă luminează promisiunea
respirația asta prea puternică să o închid
în cușca unei poezii

Tuesday, April 14, 2020

ghici cine


eu sunt păpuşa de cârpă
cu ochi lipiţi
în care citesc poezii.
da, îmi scot ochii
şi mă uit la ei
ca şi cum acum aş învăţa
să privesc, dar ştiu deja
că nu îi voi vedea niciodată
în culorile în care îi văd
alţi ochi.

eu sunt statuia de piatră
sculptată acum două mii de ani
şi cărată în spate de o armată
de mai multe ori decât există numere,
dar crăpăturile şi petele mi le poţi număra
pe degete, mă ţin tare, nu mă plec în faţa
furtunilor şi nici la dreapta soarelui
nu stau.

totul ca să nu mai fiu păpuşa de cârpă
cu faţa ruptă şi părul zgâriat
iubită până ce i s-a luat
pielea şi aruncată
în grabă
în trecut.

Wednesday, August 14, 2019

fragilitate


m-am văzut cum eram
în suprafața liniștită a unui lac

și m-a desfigurat o frunză 
care nu și-a mai putut calma culorile
să se agațe cu ele de viață.


m-am îndrăgostit 
de căldura din privirea mea
oglindită 
în suprafața liniștită a lacului

și ne-a mângâiat bucuria 
o briză

și ridurile iscate pe pielea lui 
de apă cu răni adânci
mi-au făcut căldura 
bucăți.

Thursday, February 28, 2019

grad de handicap


îţi străluceşte pe corp
exoscheletul armură
pe care alunecă orice
te-ar fi putur hrăni,

capcană de lumină
otrăvitoare
pentru oricine ar îndăzni
să te maivadă decât te puţinvezi tu
sau să te iubească
în vreun ton cromatic
care ţie mereu ţi-a evadat din ochi
înainte de a-ţi intra, binevenit, în privire.

sub carapacea de voce
ca un ghem de soare
deşirat în toate direcţiile
de o pisică speriată
înaintea vizitei la veterinar
pe care o simte în aer,

eşti amintire supurantă
şi carnea tremurului de mimoză
şi îndreptăţit de întunecata
teamă a lunii noi de a începe
ceva ce riscă să fie doar un alt ciclu
în care te umfli în pene de oglindă
până când te micşorezi iar
şi iar şi iar - şi atunci

de ce să mai primeşti în tine
pe cineva, oricine
care se aşteaptă să aprinzi
înăuntrul tău împietrit de satelit
lumina proprie
şi întunericul propriu care curge din ea
ca o rană uitată?

Saturday, February 24, 2018

superficială


poezia este despre ceea ce nu se scrie.

un buchet de cuvinte
evitate cu atâta eleganţă
încât ghiceşti orice altceva
când îţi dai în cafea -
zaţul e de puncte de suspensie
şi intuiţia ta, din ura mea la pătrat
şi numai eu înţeleg în ce fel
nu poate rezulta decât un număr pozitiv
aruncat ca o piatră în fluviul
uitării din corpul meu
de fibră, culoare şi eternitate aparentă.

suprafaţa poeziei este netedă
cât să îi alunece scârba printre versuri.
textura, puţin neomogenă  pe alocuri,
doar cât să nu îmi adoarmă iubitul
în hamacul imaginaţiei
împărţit la doi şi înmulţit cu lacrimile încăpăţânate
că nu se mută din vila tăcută a obrajilor,
că nu se schimbă de pijamale,
că nu primesc musafiri noi
până când nu se întoarce el
în tărâmul ăsta al dezertorilor din propria viaţă
care mâzgălesc pereţii doar să vadă ce se întâmplă
şi, când nu se întâmplă nimic, poreclesc pudoarea pereţilor
poezie.

eu sunt un spaţiu alb
ascuns în miezul unei litere
rătăcite în alt cuvânt decât cel care ar fi trădat adevărul.
pauza dintre ultimul cuvânt şi punctul de după el.
când încă ai timp să umpli o mărturisire
cu detalii cum ar fi că ploua în ziua când am urât-o prima dată -
deşi este imposibil să ţin minte - sau cum muşchii mei au strigat-o
din miezul lor până a făcut febră musculară întreg universul
şi de atunci nu a mai existat dumnezeu - cel puţin nu cu adevărat -           
şi cu detaliile astea înfloreşte în măruntaiele vulnerabilităţii mele
poezia, ca o cheie vândută la suprapreţ.

descui uşa lacrimilor
altcuiva - chiar dacă nu te voi vedea
vreodată - şi evadez, evadez, evadez
din mine, păcălind gardienii de la poarta conştiinţei
că ăsta era termenul şi mi-am ispăşit pedeapsa.

Friday, September 23, 2016

jumătate de adevăr

vă aşez în faţă, negru pe alb, jumătate de adevăr:
îmi pictez nudul, centimetru cu centimetru,
în stil cubic, iar voi veţi vedea numai
idei abstracte pentru viitor
şi un roşu neexplicat răsărindu-mi pe obraji
ca o poezie care îşi mărturiseşte existenţa
prin rimă, conţinutul fiind aproape de umplutură.

şi mă întreb dacă e drept
să îndes curcubeul ăsta rănit pe cer
ca şi cum ar fi un pui de dumnezeu,
şi mă întreb dacă mă veţi vedea,
printre rânduri şi păcăleli în acuarelă,
cât un licurici speriat de întuneric.


Sunday, July 24, 2016

monştrii cu ochi de soare


mă lupt cu fiecare
din adâncul oaselor
şi, după fiecare
monstru cu ochi de soare
urmează altul
parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,
mi se strecoară şi câte un
hoţ de buzunare cu ochi de lună
pe sub pleoape şi-mi fură somnul
când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii
de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost
avertizată că există baubau
şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji
asfinţituri roşii
ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă
pentru tot restul vieţii
cât de talentat îmi este sufletul
la arta sângerării ...
totuşi eu am avut
curajul
să uit.

să zâmbesc oglinzii.
să iubesc lumina din tine
reflectată în mine.
să privesc oamenii în ochi
şi să îi văd pe ei, nu doar
răsărituri care mi-ar putea aduce
sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut
dincolo de picăturile de ploaie
prin care lacrimile mi se vedeau
ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul
mai mult decât cinstit
de a construi, cuvânt cu cuvânt,
curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut
fără oglinzi şi caleidoscoape
drept în plămânii uneori prea leneşi
să respire altceva decât pământ,
tu
mi-ai dat
şah mat
şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet
dinţii de soare
trădător
iarna

*

şi acum
tăcerea mea -
ca everestul.
eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb
mă escaladează
pe mine.

pe mine - 
întotdeauna complement,
niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -
tot un dar de la tine.
prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste
iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine
în faţa publicului
mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist
care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt
fiecare monstru cu ochii de soare,
rând pe rând, să nu mă doboare
chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare
să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,
subsemnata, supusa umbră,
singura parte din mine
spre care încă mai priveşti.

Monday, March 19, 2012

copleşire

ai trecut prin mine
ca un fluviu
şi m-ai erodat de-a lungul tău.

mi-ai şters lumina din ochi
tu, cu soarele tău de împrumut.

umerii mi i-ai asediat,
mi-ai inundat şira spinării
când nu eram atentă
şi am alunecat împreună
prea repede, prea reci, prea
te-am lăsat să faci cascadă din mine.

mi-ai ajuns şi în inimă,
fir-ai tu să fii
de sursă a vieţii.
m-ai îmbătat cu pulsul tău
şi nu a mai avut loc în mine
speranţa.

ai dat buzna în plămânii mei
ca un chiriaş care s-a îmbogăţit peste noapte.
mi-ai făcut cadou de casă nouă pietre
la rinichi, ca decor artistic.

m-ai violat de-a dreptul.
curenţii tăi calzi
mi-au intrat unde nici întunericul
nu a fost invitat vreodată.

mi-au amorţit aripile
încercând să învăţ cum se înoată
în tine.

tu mi-ai trecut
toate graniţele
la pas,

dar eu sunt obligată
să am viză.

mă duci cu zăhărelul
până intru peste cap
în ocean.

îmi tremură malurile
când te întâlnesc.