Nemărginire

 

Ziua de vară

ca o mărgea de zahăr pe punctul de a se topi

într-un şirag prea lung.

Ochii lipiţi de somn

musafir nepoftit după-amiaza

când ea mă aşteaptă

să îi fiu cană de apă rece în deşert.

Gustul cafelei de automat,

mai mult spumă şi idee decât gust,

cu un grad prea fierbinte

pentru clipa asta în care soarele

îmi mângâie părul cu toate razele tentacule.

Dar cât spaţiu neîngrădit în jurul meu!

Sunt o păpădie 

când află că poate să zboare

în sute de direcţii deodată.

Singura limită de mişcare-viaţă 

este marginea elastică a sufletului meu.

Mă împrietenesc cu adierea caldă

care îmi suflă în cafea.

 

Foșnet

 

Senină:

- Privirea 

prin care detaliile prindeau viaţă

şi viaţa prindea culoare.

- Tu care abia începeai să cunoşti soarele din tine

pentru că ţi-ai petrecut ani întregi, oră de oră,

ştergându-ţi norii de pe cer, rupându-i 

în bucăţi de senzaţie, amintire şi uitare,

dansând cu bucăţile de nor din tine

în perpetua încercare să creezi din ele altceva,

lumină

care să pătrundă prin alte furtuni ca ale tale,

să ajungă în miez.

- Grădina în plină floare

şi trişti copacii

care încă mai cresc

din inima ta

tăcută.

 

Moștenirea

 la un moment dat am adormit
în căldura lipicioasă a rășinii
ca în inima unei zile de iulie.
prin nuanțe de galben și roșu
în loc de cuvinte
îmi cânta de leagăn soarele
să alunge umbrele - monștri
de sub firele de iarbă.

dorm de atunci cu ochii deschiși,
statui în miniatură ale mirării.
nu am avut timp să îmi strâng
cele opt picioare, să formez din ele
infinitul ce m-a surprins
în pânza lui, într-un minut oarecare.

coniferele mă privesc de sus de atunci.
zborul meu electric s-a stins
ca lumânarea - vis de copil
cu un an mai mare decât speranța.
voința de oțel pe care mi-o țeseam instinctiv
rezistă mileniilor - închisoare în lumina ambrei.

las moștenire viața mea netrăită și nesfârșită,
scumpă și reșlefuită, să și-o potrivească în inel de argint
o regină cu prea multe griji
și prea puțini care le știu.

mă veți vedea în fiecare zi învins
și corpul meu neînsuflețit va conține în el -
de neatins - vibrația pădurii.

lumea în care încă nu cred

 văd ce ai iubit

şi mă strâng în jurul zilei de ieri

ca lămâia în jurul limbii.

văd cu ochi lichizi ce ai urât

şi nu mă apropii decât cu o geană de lumină

apoi fug pentru că mă frige trădarea care ar fi

în ochii tăi care nu mai sunt

şi când gândurile la tine îmi sunt perne de lemn

îmi aştern o poezie moale

în care să îmi doarmă

dorul

ce încă mă loveşte cu picioarele dinăuntru

şi refuză să se nască.

Regina

 

eram împreună

în pântecul de umbră al unui copac.

soarele de vară ne transpira în faţă.

parcului construit meticulos din alei

în jurul unui lac domesticit

îi rămăsese destulă iarbă rebelă,

destui copaci încolăciţi fiecare în felul lui

încât să dea iluzia de sălbăticie.

 

mi-ai povestit unde ai fost tu

şi noaptea ieşeau animalele junglei

la o aruncătură de băţ.

mi-ai povestit că întunericul

din acea lume se numea beznă

şi n-aveai voie să rătăceşti prin el

ca pe un drum scurt de praf

dintr-un parc prea mare.

 

în corpul tău încă băteau tobele.

tu, lângă mine. eu, strânsă în mine

ca emoţia într-un cocon de idee.

ai dat fiinţă prin vocea ta

Reginei

necunoscute până cu o lună înainte

care părea că se naşte din tine atunci

fără permisiune, mândră,

cu umeri drepţi de tsunami,

înaltă cât flăcările din tine.

vai, cum s-a mişcat prin corpul tău

ca o extraterestră care se hrăneşte

numai cu lumină şi demnitate!

 

carne din carnea ta, la lumina lunii

strălucea ca soarele. în ochii tăi

strămoşi străini care înainte duruseră

şopteau descântece de vindecare.

nu îţi cunoscuseşi până atunci puterea

şi roialitatea din tine, mi-ai spus,

dar ai lăsat-o să danseze prin tine

mişcări pe care corpul tău nu le putea

înainte.

 

ca atunci când trecem printr-o traumă,

la fel şi printr-un miracol:

istoria noastră se împarte

între înainte şi după.

 

mi-a venit să fug din calea cuvintelor.

cum să te mişte o fiinţă nouă dinăuntru

fără să ştii cum a ajuns în tine?

îmi ploua cu fiori între sinapse

şi mai departe, pe spinare, mă micşoram

cât un purice într-o inimă rănită

 

şi am ales să îţi onorez botezul în muzică de foc

cu tăcerea mea şi cu ochii în care se reflecta

mândria ta, ca o mătase proaspătă

invitându-ţi pielea să îi descopere textura.

 

Fie ca aceste amintiri să rămână o binecuvântare. - David Kessler

 

infuzia de fericire şi efectele secundare

azi se fac

nouă ani de când ne-a privit soarele

două zâmbete care se credeau fără corp

pe aceeaşi bancă

eu pluteam cu lumina amiezii

printre crengile cele mai de sus ale copacilor

tu te pitulai la umbra unui rol bine jucat

mă întindeam pe vocea ta ca pe o saltea

în mijlocul oceanului şi nu mai simţeam

valurile

mă uitam la tine cu coada ochiului

cât să uit că te vedeam mai bine ca niciodată

tu - o oglindă în care să mă reflectez -

mă pişca ruşinea de obraz când trecea

câte un străin pe lângă banca noastră din parc

şi eu te iubeam

şi tu erai doar sticlă crăpată

te zăream printre crăpăturile mari

şi încercam să cred în mozaic

în fuziune

tu credeai în infuzii de fericire

îţi fierbea sângele

pe mine mă desenai în formă de copil

nu îmi întrebai mâinile de ce tremură pe contur

în formă de femeie

căldura electrică dintre noi

liniştea dintre corpurile noastre

poveştile banale dintre râsetele noastre

s-au copt

la soarele reflectat în sudoarea mea

şi în cubul de gheaţă ţinut pe piele până arde

şi astăzi

între firele de iarbă

mă legăn în vântul uşor

îmi simt miezul

fruct care îşi cunoaşte dulceaţa

îi hrănesc pe săraci

dar nu mai cred nici picătură

în infuzii de fericire

mă încadrez cu religiozitate în contur

indiferent de anotimp

aproape indiferent de nuanţă

eu şi vânătăile de prea mult soare

arsuri de gradul patru pe suflet  

pentru că te-am ţinut prea mult

în inimă

ca pe un munte de gheaţă

în care mi se reflecta iubirea

           

formă de supraviețuire

ies amintirile la suprafață
ca niște bule de aer
să arate că a rămas ceva viu
în adâncurile mele.

arheologie interioară: descoperirea

curajul tău

păzit cu şapte gratii de fier

să n-audă necredincioşii

că există

stă în cântecele pe care nu ştiai

că le ştii

şi poveştile din ele

rămase în muşchii tăi

şi în respiraţia ta

ca sunetul mării în cochilia scoicii.

te-ai adunat exponenţial

în sinele tău, nevăzută

avalanşă, declanşată

de ceea ce nici nu părea

a fi un ecou

dar iată. într-o postură

a rămas eroul

care nu s-a plecat

la picioarele unei interpretări

greşite.

într-un desen schiţat de alte mâini,

în timbrul vocal al unui străin,

într-un refren

ale cărui versuri nu le înţelegeai,

te-ai păstrat pe tine cel adevărat -

o pereche de pleoape

care se ridică în poziţie de drepţi

chiar în cea mai înnorată

dimineaţă

şi o voce de velur

între ale cărei valuri

îl poţi îmbrăţişa

pe cel mai afon înotător.

pasul

zăcând în urma pumnului de foc al patului

şi fiind iubită în pântecul de turcoaz al mării,

oh, doar să plutesc

între două respiraţii ale durerii

ca o urticarie pe faţă, în gât

şi mai adânc, unde nu vede nimeni!

să îmi amintească o firimitură de cuvânt

ceea ce ar fi fost de necrezut, dar a fost spus

când eram un stol de păsări rupte, migrând toamna spre ţările reci.

statui cu ochi de poet sau oameni cu picioare rădăcini.

dacă aş putea păstra

un singur lucru

între buze, ca o rugăciune,

ar fi acest pas.

toate limbile în care mi-am zis să mă întorc din drum

şi inspiraţia primită direct în miez,

cheia sol întoarsă în uşa sufletului meu,

decizia să merg înainte

chiar dacă nu ştiam la cine ajung. şi cine voi fi când ajung.

felul cum îmi tremurau ochii şi îmi plângeau mâinile

când m-a întrebat ce s-a întâmplat

şi vocea rezistentă ca pânza de păianjen

când am insistat să răspund.