Călătoria nedorită

 

Am călcat în apele murdare ale propriului trecut,

m-am privit în acea oglindă 

ca printr-un întuneric brusc

care face ochii să doară şi inima să vrea

să fugă din piept. Să vrea şi să stea şi să

constelaţie de adevăruri care nu se asortează

dar merg împreună.

Am trecut încet şi împreună

prin apele murdare ale trecutului meu singură.

Tu ai ieşit fără de pată. Eu am ieşit mai întreagă

decât când m-am născut deja decupată în formă de trebuie. 

Acum te privesc printr-un cer mai senin.

Acum mă simt dincolo de carne,

o suflare de viaţă care continuă

şi devine propria melodie. 

Musafira

 

 

Poveştile toate, de-a fir-a-păr

despre ce nu mi-a ieşit şi unde nu am intrat

şi cine nu m-a iubit în nuanţa potrivită de beznă

şi ce om cu noaptea în suflet nu m-a văzut

luminoasă, de asta nu m-a urât,

şi ce am fost prea mult şi ce nu destul,

minciuni îmi toarnă pe săturate, aburinde,

în cana crăpată pe care mă mândresc că am dres-o cu fire de aur,

cea care pocneşte ameninţător la fiecare grad

peste temperatura camerei,

peste temperamentul păcii mele cronice

ca un asediu în propria tăcere

când în inima mea se ţipă Adevăr.

Mă socoteşte pe degete şi mă nesocoteşte

până mă fac oase lucioase şi neant prăfuit. 

Se aşază în mine ca într-un fotoliu comod pe care îl ştie din copilărie,

de când era copac, de când era câmp deschis.

Mă ameninţă cu un cuvânt mare cu vârful bont. 

Îmi ţine predici despre zei in care, instinctiv,

n-am crezut niciodată. Mă împarte 

ca pe o fracţie prea complicată,

mă scade din pământ şi nu îi dă cu rest. 

Îmi spune că prietenii mei sunt picături de rouă,

iar limba în care îmi vorbeşte ea, deşert. 

Şi eu o iau în corpul meu ca într-un refugiu. 

O ţin în braţe şi în lacrimi. 

Uneori, rar, când mă priveşte răsăritul

din unghiul potrivit, la ora potrivită, 

îi prind faţa între palmele mele sărate

şi văd cât de mult mă iubeşte

fetiţa asta speriată, mai tânără decât primul ei pas,

cu mama cu capul plecat şi tata întors cu spatele. 

Câte poveşti nu ştie. 

Nu ştie că scrie. 

Nu ştie nimic altceva decât poezia asta

pentru adulţi pe care nu i-a crescut nimeni.

S-au trezit doar, seminţe ameţite, 

că au petale mari şi parfum de nerecunoscut

şi zumzet de albine

şi, înrădăcinate-n durerea lor, n-au aflat

că se pot întoarce către lumină.

Musafira adoarme la mine în piept. 

Inspir. Expir. 

O aştept.

Întâlnire de lumină

 

și din pântecul de piatră al nopții
se va naște cel mai arzätor soare,
o portocală de lumină domnind
peste valurile spasme din inima mea
în care prea multe corăbii și-au văzut sfârșitul.
Din spuma valurilor sparte
ne-am format noi, nisip fin
care primește în răcoarea sa tălpile obosite
ale călătorilor rămași pentru o clipă lungă
fără destinație.

și când pieptul meu a cunoscut înecul,
te-am găsit pe tine
și când te-am cunoscut pe tine,
am înțeles aerul
și i-am făcut loc între cuvintele mele.

și din luna ochilor mei plânși
care au arătat puțin din cale în fiecare întuneric,
s-a născut de fiecare dată răsăritul.

cum se îngrijesc puii de ger

Liniștea
se așază pe mine ca un uter odihnit
în care și-au făcut cuib serile
și își găsesc ecou gerurile.

Ea nu se rupe în firimituri și scame
să le schimbe esența lor de flori de gheață
pe un ochi de geam.
Ea le digeră însingurarea
așa vânătă, mușcată de remușcări
și tremurândă de voci din trecut
cum este
și tot Ea, Liniștea
le-o dăruiește înapoi odată ce și-a urmat
natura de emoție
și a crescut înăuntru până i-a ieșit iubirea prin pori
și s-a făcut primăvară.

unui impostor care mi-a arătat cine sunt

tu, vindecător prin chinină,

alungi toate relele

şi tot ce este uman

prin puterea de convingere

a cristalelor de gheaţă

care îţi sunt ochi, ferestre

prin care se văd doar ziduri.

tu îmi arăţi ce înseamnă

să nu fii şi să continui totuşi să trăieşti.

să nu iubeşti şi să continui totuşi

să îţi întinzi mâinile ca nişte miriapode

către oamenii care suferă şi totuşi sunt.

din greaţa mea curgi

ca un râu izvorându-mi din stomacul noros

unde, pentru un moment, m-am confundat

cu tine.

încet, încep să văd

în ochii mei, sclipirea de foc

la care te poţi adăposti

şi îţi poţi aminti propriul nume

şi încep să mă observ şi pe mine,

labirint de flăcări ce te conduce

spre căldura interioară

pierdută demult sub straturi de chinină

şi întuneric orfan de propria lumină.

totul

dragostea ta cu linguriţa
de trei ori pe zi şi un sărut
pe steaua mea norocoasă
chiar în clipa când clipesc

s-a adunat.
a ajuns un lac
adânc de soare.
o mare de tine
la care să spere
râul chircit din mine.

vorbim în multe limbi de-odată.
ne înţelegem ca un curcubeu
când i se împacă albul din culori.
mă vindec fără să vreau
când îţi laşi amprenta pe timbrul meu vocal
fără să îmi atingi buzele nici măcar
cu cheia sol, să-ncerci să le deschizi.

încerci blând, numai când te rog
să îmi spargi casa tăcerii.
iei o fundă şi o înnozi cu îndemânare
peste o tonă de timp şi-un vapor de păsare,
o uimire de lumini pe papilele mele gustative
când te aud cum îmi pronunţi numele

şi se schimbă ceva în mine
fără să ştiu de ce, doar pentru că eşti
aici, la ora asta când numai bufniţele
ne bârfesc ... timide, aşa, cam o dată la trei ore,
când mă sperii că m-ar fi putut auzi dumnezeu
că am avut tupeul, pentru o scamă de secundă,.
să iubesc din nou.

încǎlzire

îmi încǎlzesc aerul
la flacǎra vocii tale
înainte sǎ îl respir.


*


laşi cupa inimii mele
plinǎ,
musafir mult prea politicos
ce refuzi sǎ bei chiar şi o picǎturǎ din mine -

oare sunt atât de amarǎ?


*


am curs prin timp împreunǎ
ca douǎ fire gemene de nisip
şi, fǎcând în sâc naturii,
fur o piatrǎ din mǎduva oaselor tale

sǎ rǎmânǎ amprenta cǎlǎtoriei
eternǎ în mine.


*


linia orizontului se îngusteazǎ.
apusul este o grimasǎ de luminǎ acrǎ pe faţa cerului,
dar eu zbor neruşinatǎ, un strop de existenţǎ între valurile universului.

îmi mǎsor aripile
cu metrul sufletului tǎu.


*


m-ai încǎlzit atent între degete
ca pe un secret prea frumos
pentru a fi profanat
de savoarea buzelor tale -

acum, ard.

tu mi-ai fost lunǎ dragǎ.
eu sunt rǎsǎritul.

nedreptate

astrologia îmi pare nefirească
în emisfera ta cerească

zodiile se amestecă între ele
şi devin un amalgam
de aproape şi departe,
ca ceaiul fierbinte
alintat cu stele de gheaţă
într-o zi uscată de ianuarie.

horoscopul prezice unicitatea
cu exactitate aberantă.
pretinzi că gravitaţia
e un banc prost
între pământ şi stratul de ozon,
dar te-am simţit
nesimţit
când mă trăgeai de raze
ca şi cum aş fi fost o cârpă de şters
lumina din praf.

acum m-am prins, în sfârşit,
cum stă treaba
cu constelaţiile eu şi tu
şi noi în sistemul nostru solar.
te văd aşa cum eşti, din pietre şi gaze
şi doar un strop de iubire
neînsufleţit, însă întotdeauna corect
din punctul de vedere al fizicii.
îţî înţeleg calculele
şi ochii obosiţi de propria seninătate
şi ziariştii care-ţi iau numele la mişto
ca să dea maselor ce vor masele.
îţi iubesc ziua, dar am ajuns
să îţi şi înţeleg noaptea

şi nu îmi convine deloc
să mi se spună cine sunt
doar pentru că, din întâmplare,
am renăscut în luna afecţiunii tale.

lacrimile lui Jupiter

nu şi tu, astronomul meu drag!

nu mă numi Jupiter
cu jumătate de gură
şi firimituri de ironie
între dinţi -

tu nu vezi
că mă desprind
din mine însămi?

te rog, şopteşte-mi acum
că îmi stau bine inelele
pe care singură ştiu să le ţes
încontinuu
din praf cosmic
şi să le port ca pe nişte bijuterii unicat.

te rog, aminteşte-ţi
cu voce tare
că dăruiesc atâtea luni luminii,
ca într-un dans cu universul

şi te mai rog, recunoaşte tu
că sunt specială
cu marea pată roşie
ca o furtună de zâmbete.

nu fi şi tu
un ecou palid al inchiziţiei
care mi-a poruncit să mă învârt în jurul
unei planete mai mici decât mine,
să mă port ca o stea căzătoare
şi să îngenunchez în faţa nopţii.

nu mă complimenta şi tu ca toţi ceilalţi
cu obrajii umflaţi de adevăr nespus,
că am într-adevăr gravitaţie şmecheră
şi pot păcăli cerul să se facă una cu mine
şi să trăim fericiţi împreună.

nu-mi trebuie mie
sateliţii cu care-şi fac umbră
altele;

eu sunt femeia Jupiter
şi ţin sistemul solar pe umeri
cu toate rănile lui
şi cu toate bucuriile.

te rog, doar spune-mi cu voce tare
că îţi place să mă priveşti
prin telescop din când în când,

că sunt şi eu
demnă
de emisfera ta.

oare nu ştii?

pe tine te iubesc cel mai mult
dintre toţi astronomii

şi cred că tu
ştii să mă descoperi
cel mai frumos.

cristalizare

scot nasul afară, să mă pişte realitatea personală a celorlalţi
şi mă mir de mine.
lumea se îngustează. oamenii vorbesc cu ei înşişi
în limbi pe care şi le-au creat pentru sine
şi, din când în când, în vreun jargon al anatomiei sufletului.

ascult. mă fac intrusă simpatică
şi mă mir de mine.
eu n-am nevoie de auditoriu ca sa fiu hamlet.
n-am nevoie decât de limba pe care am inventat-o pentru mine însămi
şo aia îmi este deja reflex necondiţionat.
anatomia sufletului mi-o descriu şi eu în cuvinte de savant, da;
mă fascinează să număr şi împart atomii, oasele, globulele albe din sânge,
săruturile furate în vis pe care nu le-aş recunoaşte nici de mi-ar depinde viaţa de asta.

vedeţi voi, mie nu îmi ajunge
să pot scrie o carte de poezie
despre tata şi tot ce mi-a lăsat
o vânătaie pe suflet, ca acum
să respir asa, într-un ritm defazat,
murind puţin câte puţin mai mult
în fiecare secundă.

nu-mi ajunge. oare sunt eu prea simandicoasă? un pericol public pentru sfinţi?
oare sunt singura?

dacă e sa vorbim de mine, de poezia mea ... poezia mea n-are niciun afurisit de gust
fără tine.
dialectul meu personal n-are niciun farmec
dacă nu mă holbez în ochii tai, să mă reflect
un pic mai diamant decât mă credeam eu înainte
şi dacă nu au ecou cuvintele mele în vocea ta.

eu vorbesc cu mine însămi de când m-am născut.
învăţ concepte noi în fiecare zi
şi-mi văd de măcelarirea propriei fiinţe cu cuţitul înţelegerii.

diferenţa constă în faptul că
tu îmi eşti extensie.
unde se termină expiraţia mea, tu inspiri
şi când eu am un fir de nisip în suflet
tu mă speli într-un val de emoţie.

nici macar nu vin aici
pentru ca e liniste, pentru ca se vorbeste cu accentul meu,
se traieste in cuvintele mele
si, in loc sa se moara, se studiaza numai cadavrul trecutului.

nu, dragul meu. eu vin la tine.
vin ca sa nu mai vorbesc cu mine insami. vin ca să te cunosc
pe tine din mine
şi să îmi reconstruiesc istoria din balast
alături de cineva..
eu vin la tine pentru că tu dai sens
silabelor nearticulate din vocabularul meu.
vin la tine
pentru că alaturi unul de altul, simt cum
cu fiecare secundă
mă nasc puţin câte puţin mai mult.

nu vin aici
să fiu eu cu mine.
eu vin la tine
ca o boabă de strugure
care dă pe-afară de must.
vin să te îmbăt de fericire
şi, mai mult decât orice,
vin să zâmbesc.
să zâmbim împreună.
să ştiu că nu vei lăsa pe nimeni
saă mă mai stoarcă vreodată.
vin să te iau cu împrumut, să mi te înglobez în mine
ca pe un organ vital care mi-a lipsit la naştere.

în limba mea, nu pot pronunţa “vindecare”
fără sa spun “te iubesc”.