Mama surogat și iubirea autentică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La tezaurul de lumină

al Mării

rămân datornică;

mi-a împrumutat cândva 

o promisiune de sens,

un val de viaţă

când eram mai mult decât moartă,

iar acum trudesc

să îi răs-plătesc mar-inimia

cu un pumn de încercări 

şi-un mănunchi de erori

să mă ridic din genunchi, 

din nisipurile mişcătoare

care mă iubesc mai mult în pântecul lor înecăcios

decât în orice urmă a bucuriei de a fi.

O văd încă

în fotografii, în poezii, în lumina firească

ce mi-a rămas pe piele de când am aflat-o:

cândva, m-a iubit şi o Mare

care nu avea nevoie de mine

şi m-a primit ca pe un cadou,

să plutesc uşoară şi liberă 

în deplinătatea ei.

desensibilizare

numere de toate culorile
trec prin fața ochilor mei
ca niște împăienjeniri
de întuneric cu lumină
deșirate în joacă de o pisică neagră
cu privirea fosforescentă
cuțit ce taie prin mine

numere numere numere
șiruri de cifre orbitoare
big crunch-uri în urechile mele
de vată
devin păpușă în mâinile de copil
ale destinului
numără morții și răniții
numără reparațiile până te calmezi
numără elementele care nu se potrivesc
cu așteptările firești de la viață
câte încap în oala de noapte
a unui singur fir subțire de timp
până ți se pare normal?

simboluri fără sens
ritualuri care nu mai au puterea
să încheie nici un nasture
iar să începem altceva
pare blasfemie

numere numere numere
cuvinte oficiale
idei abstracte turnate mecanic
în capete concrete de copii speriați
care deja s-au vindecat de instinct

dar tot atâtea momente de reculegere, când?

feedback

câte primăveri m-a costat
să te iubesc

atâția oameni de zăpadă
furibunzi
cu soare clocotind în vene
cresc în inimă ca-ntr-o seră

ia-i
îi rostogolesc
spre tine
cu drag
cu indignare
cu sinceritate
ți-i dăruiesc

avalanșa
îi va ține de sete
copilului nedreptățit
din tine

minusrealitatea

un sat întreg

mă îmbracă forţat.

îmi împinge capul prin ceaţă

ca printr-un pulover mâncat de molii.

beau sticla lui alice

sperând să mă regăsesc

pe mine cea de ieri, dar vai!

mă micşorez iar. mi se înnegreşte inima.

şi mi se aspreşte pielea de la iarna presimţită

în aerul crocant şi greoi.

era otrava care le-a fost dată drept pâine.

acum mă împărtăşesc şi eu cu piatra

care îmi va fi funerară, crezând-o sacră şi atât.

cunoaştem toţi, din moşi strămoşi,

dracii de sub pielea mea

şi toţi oamenii mărinimoşi

până la moarte pe patul vocii mele, procust.

dar ca să vezi: nimeni nu mai ştie

rima corectă pentru numele meu.

sunt un diavol în ceaţă şi mă întreb

ce s-ar întâmpla dacă

ar lăsa soarele ingenuu să-mi zburde pe chip

mai mult de o clipită?

smerenie

scot adevărul din mine

ca pe un copil murdar

rătăcit între valurile mării şi pielea încreţită

şi timpul pitit după o mare iubire spartă la mal.

îl scot cu toată ruşinea lui

cu ochii închişi, să uite că este

văzut

milimetru cu milimetru,

toate cuvintele pe care le smulg cu forcepsul

din mine însămi.

fiindcă mi-au putrezit iluziile în nervi

şi au făcut viermi,

acum îmi despletesc din ochii înceţoşaţi

fire de sunet clar

să îl auzi.

le prind pe ghergheful sensului

şi îmi descos din ele întrebări

pentru fiecare personaj

al poveştii pe care o trag uşor

de pe raftul cu texte sacre.

plâng în faţa celor pe care nu îi poftesc să mă aline

şi rămân goală în faţa unor respiraţii mai scurte decât a mea.

mă fac om în faţa oamenilor

şi după ce s-a luat de pe mine carnea, nu doar pielea,

ca şi cum ai pescui metaforele dintr-o poezie

şi ai lăsa în ea doar durerea,

nu mai e nevoie să fiu mai caldură sau să conţin mai lumină

decât atât.

decizie cu nostalgii de toamnă târzie

iubirea în colțuri

de catifea

acum mă ocolește

precum apa, corpul bătrân al gâștei:

știu deja unde duce

cărarea asta din voci împletite

ca un cocon de mătase -

ne întoarcem precum phoenixul superficial

în aceeași stare din care ne-am înflăcărat prima dată.

mă mângâie catifeaua iubirii tale zig-zag. mi-aduce aminte

de toate iubirile mele zig-zag și, de pe piscul muntelui acum,

văd cum am alunecat de fiecare dată.

îmi aud propriul glas ca pe o chemare înapoi în mine.

știu că aici, la mine în gât, sub omușor, unde mi-e focul mai crud,

nu este loc și pentru tine.

armata sufletului

îmi recrutez aliaţi

din rândul frunzelor verzi

pentru care iulie este un fel de

primăvară coaptă.

aleg diamante

pe care nu le pot avea, căci

le-am văzut în stare de carbon,

dar lumina lor îmi alină privirea

pentru o clipă elastică.

mi se trezesc picioarele.

mi se înseninează stomacul.

tac

şi, între două bătăi ale inimii mele la uşa lui,

îmi pot auzi din nou

vocea.

aliniez cuvintele prietenilor

pe care până ieri poate nu îi numeam prieteni -

egale în înălţime. echilibrate

pe bârna iubirii, îmi susţin emoţiile de cârpă udă.

compar silabe, accente, dialecte -

ajung la concluzii matematice

în legătură cu aerul pe care îl respir

şi meritul muşchilor care împing şi trag.

*

capitulez.

aşa îmi petrec timpul liber.

visând la o îmbrăţişare gri-cald.

o ciocolată cu lapte care îmi plăcea când aveam opt ani.

la moduri de a ascunde cinci ani şi cincisprezece dureri

sub un preş ieftin, la intrarea în ceva

în care nu ştiu dacă vreau să intru.

capitulez

brusc ca şi cum aş orbi temporar

şi aş crede că, surpriză! s-au şters toţi norii.

până văd eu că sunt în ochiul furtunii ...

o armată întreagă luptă pentru sufletul meu,

dar numai un fir de suflare ce se află în mine poate

da ordinul de retragere, pentru a salva

tot ce creşte frumos aici.

vacanţă în iad

corpul meu gemea după seninătatea întunericului -
o tăcere a stelelor şi sorilor şi norilor şi
a găurilor negre din mine,
să nu mă mai jignească cerul
scuipând uitare peste istoria noastră
sau peste eroismul meu mărunt, de duminică
în care nu mi-am luat liber.

mă mint
că îmi permit
bilet dus-întors
numai pentru iad ...
fac plajă la lumina
focului care îmi mistuie
fiecare atom, fiecare iubire,
fiecare urmă de a fi fost om ...
focul ăsta făcut din foamea frigului
celui mai primitiv din mine
înot într-o mare cu bulgări de pământ
în gură, în nări, în urechi -
liniştea bubuitoare a surzilor,
tăcerea durerii de măsea.
îmi miroase inima a păcat
cu urme de sulf şi smoală
care mă şterg din memoria timpului.
mă odihnesc pentru că
nu mai există orizontal,
nu mai există vertical -
ca şi cum mi-aş fi luat un concediu plătit de la viaţă.

mă voi întoarce.
voi înflori din nou.
mă voi reproduce din mine
altundeva, încet-încet deplasâmdu-mă
în inima unui sol mai fertil.
îi voi aduce aminte timpului cine sunt
şi, înapoi pe cer, în bătălia dintre neant şi lumină,
voi străluci mai tare decât înainte

şi data viitoare
îmi voi cere întunericul plată
pentru munca de a fi ţinut
un sistem solar privat de soare
pe umeri când era cel mai greu,
îmi voi aminti eu istoria
şi voi fugi mai departe decât iadul,
acolo unde seninătatea este mai sfântă decât lipsa ochilor,
liniştea mai melodioasă decât o durere prea mare ca să o port în cuvinte.

sezonul despărţirilor

este sezonul despărţirilor
când copacii îşi cern frunzele
prin sita culorii
şi rămân goi, nuzi în frigul
lui împreună gerar de unul
singur
mai bine decât o primăvară
cu flori de gheaţă în loc de ghiocei.

pentru că merit viaţă,
adaug în calendar
al cincilea anotimp:
sezonul despărţirilor
când plouă cu lacrimi
să potolească setea pământului
înzăpezit în îmbrăţişarea
unui soare care i-a rămas mic
şi a uitat de ce obişnuia să strălucească.

sărbătoare mare în pieptul meu cucerit de spasme:
este sezonul despărţirilor!
acea lumină gri, obtuză
care mă obligă să văd cu adevărat
şi acel miros de moarte
care mă invită la un dans cu creşterea.

fac curăţenie generală
în casa sufletului -

deci nu veni cu mine astăzi,
nici mâine.
nici pe întuneric,
dar nici în lumină
nu te mai primesc
pe tine, crăiasa minciunii
sau pe tine, ginerele mării turbate
sau pe tine, poezie care ţi-ai dat
arama pe faţă abia in ultimul cuvânt al ultimului
vers.

vă scriu la revedere tuturor
pe acul meu de brad,
singurul verde
în acest sezon al despărţirilor.

pântec de copilă iubită cu ochii închişi

poveştile nespuse ...

zilele purtau pantofii mamei lună.
credeau că pot merge drepte pe vârfurile mareelor.
apoi şi-au julit genunchii
şi au început să creadă că se vor îneca mortal într-o singură lacrimă.
au suspinat atât de mult încât nu-şi mai dădeau seama
că gâfâie, inspiră ianuarie şi expiră iunie, inspiră august şi expiră
noiembrie ...
mă infectez cu virusul timp de la praful stelar
pe care nu l-au şters de pe bibliotecă
pentru că nu le venea să creadă prin ce călătorii cosmice au
trecut ...

poveştile din pântecul meu ...

alergau lunile
şi făceau muzică prea grăbită pentru melodie
cu tălpile lor care parcă dureau de fiecare dată mai mult,
cu pantofii lor care parcă de fiecare dată fereau mai bine
de zgârieturi. alergau anotimpurile
în ochii mei - primăvara, un ghiocel care şi-a plătit curajul cu viaţa.
adolescenţa cerului, acneea soarelui, învăţarea bolnavă, incurabilă a
tânărului care iubeşte pe altul până se arde. vara,
un trandafir al cărui miros
îţi dă amnezie, căci valorează mai mult decât toate săruturile
dintre spini şi degete. toamna
cu tabloul ei pictat cu păcat
şi mărul nerăbdător să fie savurat, care mi s-a aruncat sinucigaş în cap
şi cu care n-am ştiut ce să fac. iarna arcaşă şi săgeţile sale din cristal
care m-au nimerit în miezul meu de lumină
şi încep să-mi amintesc că sunt altcineva.

poveşti nespuse în pântecul meu şi mâna ta ...

s-au luat toţi la întrecere
în plămânii mei care tocmai fluturau un steag alb.
tropăie pe gazonul inimii mele.
dintr-o dată, vine arbitru anul cărunt -
ne aşează în cerc, ne sărută pe frunte ...
“iată cât de departe aţi ajuns!
şi cât de aproape ar fi trebuit să fiţi!”
ne laudă pentru un paradox.
eu şi zilele, tu şi lunile, noi şi anul.
când îmi învăţ ochii să se plimbe,
văd
drumul lung şi picioarele ce grăiesc

poveşti din pântecul meu
care pot fi spuse
- chiar dacă nu în pas alergător -
şi mâna ta care mă mângâie
exact în miezul întunericului din lumina mea,
chiar dacă nu ştii ce se află acolo,
chiar dacă s-ar putea să nu auzi niciodată
naivitatea şi disperarea şi frumuseţea
din poveştile noastre nespuse de mine.

povestea de sub preş

la şezătoare în satul altcuiva,
vorbind în altă limbă,
nu am mai spus povestea copilei
arse de tata soare
când s-a făcut lună pentru un minut
şi a îndrăznit să mâzgălească cerul cu razele ei
sperând să îi lumineze şi ea lui
noaptea.


la şezătoare în satul altcuiva,
vorbind într-o limbă vie
la căldura focului, mi s-au topit cuvintele
şi au curs natural într-o cu totul altă poveste,
povestea înghesuită sub preş, prima poveste
demult uitată.
povestea femeii
cu mâini în formă de rugăciune şi inimă în formă de noi
care a iubit soarele din toate craterele ei
ca nişte răni semicicatrizate.
ea nu a îndrăznit să întrebe nici măcar în şoaptă
dacă
gravitaţia sa îl atrage …
ştia răspunsul
de la ciupiturile de frig de pe pielea ei
palidă ca un deja-vu.


ce curaj, să spun povestea femeii îndrăgostite
care a îmbrăţişat soarele încontinuu
cu ochii săi goi, timp de o eternitate.
ce responsabilitate, să îmi amintesc prima poveste,
povestea femeii rănite şi iar îndrăgostite
care acum trebuie să se împace cu dovada
mai mult decât vie
a miilor de feluri mărunte în care
braţele sale în formă de nevoie
nu au reuşit niciodată să atingă
umbra dragului soare.


ce miracol, să spun în limba adevărului
povestea femeii
care a strălucit şi s-a făcut lună nouă
şi a ars de frig cu soarele degerat în braţe,
femeia care nu a mai fost părăsită
nici măcar când a acuzat toate stelele
de întunericul ei cronic
şi de iubirea ei în formă de întrebare nerostită.

ziua de aşteptare

ziua de aşteptare
învelită într-o mână de îngheţată topită:
se chirceşte un deşert în interiorul meu
ca un fetus care a crescut mai mare decât uterul mamei natură
şi marea asta parcă ţese
valuri numai din sare
pe spatele meu asediat de soare
şi de dor călător înăuntrul şi în afara speranţei.

ziua de aşteptare
jucând baba oarba, legată la ochi
cu un prosop gros de îndoială,
aceste 86400 de amintiri, dintre care multe
cu bucurie uitate, câteva cu uimire
cântate.

într-o armură de carton, astăzi
mă aventurez în ceaţa a ceea ce mi-am scris în sânge
cu mâini tremurânde când părinţii nu erau atenţi:
o creştere împreună, un soldat în ţara optimismului
care a rămas fără cârpe albe
căci şi le-a murdărit intenţionat pe toate
cu suc de portocală şi vis,
iar acum nu poate, nu vrea, nu mai are voie
să abandoneze.

învăţând să ne iubim degradé

vărs
lacrimi de lumină
din cupa ochilor-dimineţi
peste pieptul tău
spart de pulsu-mi nebun
în bălţi de culoare
împrăştiate neregulamentar
pe tabla de şah

(ai încredere, iubite când îţi spun -
nu mai suntem rege şi pion
alb sau negru).

meditaţie

simt
corpul meu
întins
pe pâinea realităţii

o câmpie
trasă în patru direcţii
de încăpăţânarea orizonturilor

şi totuşi
abia acum
mă regăsesc
în fiecare copac

aud
cum fierbe seva
în venele pământului
din care mă nasc
pe mine însămi

prin cezariană

tai burta mamei vulcan
cu bisturiu din rază de soare

îmi observ ţipătul
ca pe un musafir
care ştie că e binevenit
înainte ca eu să fi învăţat
să îl primesc

simt
cum îmi înmugureşte buricul
bucuros de despărţire
îmbălsămat cu durere
fragil
ca diamantul confundat cu un ciob de sticlă

îmi miros
începutul şi sfârşitul
le intuiesc din gustul experienţei
le omenesc cu o o cupă de lacrimi spumante

aici şi acum
în ţinutul preafrumosului
în stil de răsărit
sunt martora mirată
a felului în care mi se deznoadă muşchii
la cea mai mică atingere a ta
care mi s-a imprimat pe pânza umerilor

mă zdruncin de onoare
la şevaletul fiinţei mele
pictează întruna
cei mai mari artişti

îmi gâdilă omuşorul
ca un măr aromat
loial grădinii

mă inund
de cadoul
liniştii
prezentului
ca un fluviu
pe care nimeni nu l-a instruit
să curgă

şi totuşi

chiar aici

deasupra ochilor tăi
după ce m-ai privit
şi m-ai retuşat prin văzul tău în culori
vii

simt cum
continui să mă întind
bolborosesc
căci m-am molipsit de la tine
suspin
fac valuri în mine
pe care apoi le mărturisesc fără ruşine

da

aici şi acum
deja sunt
nimic mai mic
şi nimic mai îndrăzneţ
fără să mă mai compar
sunt
marea

sărbătoresc cu pescăruşii

cică nu ştiu cui

ca pe un compas condamnat la perfecţiune,
te păstrez conştiincioasă în trusa de geometrie
a plămânilor
să-mi desenezi cercuri de aer
pe care le-aş respira
mai simetric. mai viu.

te oblig să zgârii foaia de hârtie
deşi urlă pădurea din rădăcini
pentru copacul ce nu şi-a dat acordul
să te iubească aşa, murdar de cerneală,
obsedat de propriul contur
fără să te intereseze
pătratele din caietul de matematică -

acum triunghiuri umede
pe care mi le-am decupat din inimă
şi ţi le-am dat pomană
pentru cea care nu mai am de gând să fiu.

oul sau găina, omul sau oglinda, gelozie sau creştere exponenţială, eu şi tu

eu în piramida mea din cuarţ roz
mă transform.
fac exerciţii de respiraţie
şi repetiţii de zbor
până îmi va năpârli sufletul;
abia atunci voi considera
întregul din mine
cu adevărat întreg.

tu în cubul tău din sticlă
ciobit, zgâriat -
inventezi sfere!
zbori înainte de a-ţi fi înmugurit aripile.
îţi rămâne mică pielea
pe drum
şi te laşi vulnerabilă în voia vântului
celui mai jucăuş din tine
şi te traduci într-o limbă
pe care o creezi în timp ce scrii
şi, culmea, omul de rând te înţelege
oricum.

cum vrei
să nu mă fac balon de săpun?
eu mă umflu de lumină, dar
singura poveste pe care o ştiu
este lovirea de peretele rigid al universului

şi mă frâng.

cât despre lumina pe care am crescut-o
în pântecul meu fragil ca o idee prea îndrăzneaţă …
sigur era a ta?

oare chiar tu ai inventat sfera
sau pur şi simplu, ai avut curajul să te deschizi
când nu eram atentă
şi te-ai văzut prin ochii mei?

o altă soluţie

lasă.

lasă toamna să fie pictoriţă
mai talentată decât mine
fără acuarelele mele scumpe,
cumpărate cu sudoarea sufletului
din atelierul artistic al cerului.

lasă frunzele moarte
să fie moarte.

ascultă murmurul norilor
înrăiţi pe faţa ridată a lui noiembrie.

lasă iarba să se usuce,
alt galben decât al soarelui.

lasă soarele să fie al lui dumnezeu
şi lasă lumina mea să fie lumina mea
de lumânare parfumată ce sunt.

lasă anotimpurile să treacă.
usucă-te când nu ai apă.
fă-te tu zăpadă!

stă în firea lucrurilor

şi îmi stă în fie

să ofilesc ca o floare
şi să înmuguresc ca o floare
când vântul dorului îmi arde buzele
şi parcă înăuntrul meu
sunt mai mult iulie

şi nu vreau furtuni. nu vreau frunze pictate de o toamnă
pe care, zic eu, n-ar fi trebuit să o cunosc.
nu vreau frunze moarte pe aleile mele
şi este sub demnitatea mea să mătur
îmbrăcată subţire şi tremurând de frig, târziu
în pântecul neprimitor al lui noiembrie,
când singurul meu păcat e că la douăzeci şi trei de ani, încă
îl iubesc pe moş crăciun.

aşa că, după multe retuşuri şi poezii care mi se usucă-n gât,
îmi dau voie să o spun cu glas tare:

frunzele moarte sunt frunze moarte.
eu îl iubesc pe moş crăciun.
toamna cea severă pictează
uneori mai mult, mai fin şi mai uşor decât mine.

l a s ă .

atât sǎ-mi spui:

atât sǎ-mi spui:

când ai uitat

sǎ-mi strângi inima la piept
ca şuviţele rebele într-o coadǎ de cal,
ca silabele într-o rimǎ îmbrǎţişatǎ?

în ce clipǎ
a cǎrui mileniu
din care zi

s-a scurs ultimul fir de nisip
al iubirii tale
din jumǎtatea mea de clepsidrǎ ieftinǎ
pe care te-am rugat sǎ o pǎstrezi
sub perna cea mai moale pe care o ai?

în ce anotimp
din care urdoare a soarelui
a devenit felul în care mǎ pronunţi
mai puţin decât o artǎ?

sau poate doar eu
alerg în jos pe scara rulantǎ a nopţii.
poate doar mie
mi se pare mai poetic sǎ te privesc
prin ceaţǎ.

mǎ demachiez de întrebǎri
pânǎ rǎmânem
un singur punct
strǎlucitor
prins în ochiul stâng al universului.

când am uitat

sǎ îmi simt inima bǎtând
într-o camerǎ micǎ
şi intimǎ
din vila pieptului tǎu?

atât sǎ-mi spui.

furtuna

te spǎl de pe sufletul meu
ca pe o patǎ de îngrǎşǎmânt natural
care a rǎmas de la festinul florilor
cu toate culorile înfruntând vântul.
mǎ modelez din focul fulgerelor.
mǎ şlefuiesc pânǎ la limpezimea
apei de ploaie; aleg ploaia
în loc de lacrimǎ.
aleg aerul
cu plǎmâni noi.

sunt la pertu ...
cu mine însǎmi!
lumina şi-a înfipt rǎdǎcinile în pântecul meu
acum douǎzeci şi patru de veri
şi, în sfârşit, îmi amintesc!

îmi amintesc de ce sunt în seiful
cu cifru necunoscut
al universului.

confesiuni la doişpe noaptea

i.


îl iubesc
pe zmeul din hârtie
de care mǎ leagǎ
doar un fir de aţǎ
şi copilǎria mea departe de casǎ.

*

mǎ bucur de el
ca soarele
care primeşte fiecare nor
cu braţele deschise
în lumina lui.

*

poezia asta -
nu, nu cuvintele amǎrâte
pe care le citeşti tu acum -
Poezia
asta, care-mi bate în piept
certatǎ cu ritmul,

nu
încape
în
mine.

este.

îşi dǎ voie
sǎ existe
prin mine
când uit sǎ mǎ uit
pe unde merg
de atâta drag.



ii.

vreau.

*

vreau
o bucǎţicǎ
din ciocolata ei,

aş urla

pânǎ se crapǎ cerul
într-un colţ, pe margine -

dar mami m-a învǎţat
cǎ nu-i elegant
sǎ înghit în sec -

nu mi se asorteazǎ cu
sufletul.

*

tac.

nodul în gât
merge cu o duşcǎ de ceai cald;
se înmoaie, alunecǎ ...

*

şi visez cu ochii deschişi:

se fǎcea cǎ era noapte.
pǎmântul nu mǎ mai vroia
sub aripa lui
rǎnitǎ.

tuna în mine. tuna dinspre cei pe care îi iubesc.
oricând, un fulger m-ar fi putut zdrobi
şi ar fi stors din mine
cenuşa.

se fǎcea
cǎ mi-era tare fricǎ;

nu existǎ legi contra fricii.

*

da, mǎi, mi-e poftǎ
de bucurii acidulate
cu multe euri,
de zbor împreunǎ
şi de el ...