Mama surogat și iubirea autentică

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La tezaurul de lumină

al Mării

rămân datornică;

mi-a împrumutat cândva 

o promisiune de sens,

un val de viaţă

când eram mai mult decât moartă,

iar acum trudesc

să îi răs-plătesc mar-inimia

cu un pumn de încercări 

şi-un mănunchi de erori

să mă ridic din genunchi, 

din nisipurile mişcătoare

care mă iubesc mai mult în pântecul lor înecăcios

decât în orice urmă a bucuriei de a fi.

O văd încă

în fotografii, în poezii, în lumina firească

ce mi-a rămas pe piele de când am aflat-o:

cândva, m-a iubit şi o Mare

care nu avea nevoie de mine

şi m-a primit ca pe un cadou,

să plutesc uşoară şi liberă 

în deplinătatea ei.

Adevărul crud și regretele coapte

 

Mi-ai fost alături, sub piele,

când ai avut nevoie de căldura mea

care părea să răsară din lumina ta,

mi-ai fost alături cu vocea mai moale

şi mai rapidă decât lumina

când îmi stătea la revedere pe limbă

şi încă nu storseseşi toate poeziile de dragoste

din mine ca cerneala dintr-un stilou de plastic.

Am crezut în tine 

cum nu cred unii nici în dumnezeu.

Trupul tău se trăgea din pământul

solid care mă prindea oricând cădeam.

Am fost atât de transparenţi unul cu altul

încât ne-am lăsat reciproc vânătăi 

pe trecutul ca ursuleţul din copilărie

deja rupt de prea mult dor 

şi am jurat că asta inseamnă să fiu

iubită.

Mi-ai fost alături mereu,

mai puţin prin pandemie, morţi, război,

mi-ai fost cântec de leagăn pentru adulţi, lipit de timpan,

să nu pot auzi cum mă usturau strămoşii

pe care i-am înmormântat fără fast la mine în carne,

şi ai tăcut numai când ai greşit dureros

iar eu am sărit prea repede să te iert

ca şi cum viaţa îmi depindea de asta.

Tu erai fundaţia pe care mă reconstruiam

după atâtea răni cicatrizate, încât nu mi-am crezut

tălpile când am simţit, pentru o clipă, la început, că tremură

pământul pe care încercam să mă ridic.

Când a contat, 

când am lăsat să cadă o singură umbră de adevăr pe tine,

acum că universul rămâne tot mai alb 

în liniştea de după o mie de explozii -

eu, cu mâinile goale. Tu, de negăsit.

Deşi îmi ştii bine 

numele şi adresa şi inima şi singurătatea 

şi doliul şi durerea pe care am putea-o 

rupe ca pe pâine la masa nedreaptă 

la care stăm amândoi, vrem nu vrem,

şi cum să umpli golul dintre noi cu o mână întinsă.

Iată, un miracol: o poezie după care

chiar pun punct. Fără să te iert.

 

Declarație de ceva

Sunt muzica falsă

înfășurată într-o mantie de liniște,

dar și tobele care se aprind -

ritmul ferfeniță de flăcări și de haos

și de acea picătură de tu

care a umplut paharul zilei

când ar fi trebuit să îmi fiu eu.

Sunt și minciuna, și spinul de trandafir,

și cuvintele congelate în cerneală proprie

de frică să nu rămână rușinea scrisă,

mai longevivă decât parfumul 

de primăvară interioară.

Sunt glonțul și ghicitoarea.

Sunt și vrăjitoarea, și Gretel, 

și drumul invizibil din firimituri de pâine.

Mai presus de toate, 

în textura largă a tremurării,

astăzi sunt teama urechilor

de a îi face loc lui ești.

rainbowness

vorbim despre ţările calde.

eu sunt o culoare şi tu

eşti o nuanţă diferit, dar

te strecori între liniile conturului meu

ca o coţofană care pretinde

că îi sunt ochii de aur

şi vede în mine viaţă

care n-ar exista fără ea.

tu eşti cuţitul

şi eu untul.

mă văd prizonieră

în forma pe care mi-o dai,

deşi iubeam ploaia

cum se îndrăgosteşte de gâtul meu

până la topire

ca un sărut al curcubeului

înfăşurat în jurul coardelor tale vocale

când mă mângâi cu un cuvânt greu de rostit

şi eu te îmbrăţişez cu o tăcere greu de tăcut.

nu vrem să plecăm.

eu, pentru că am învăţat să mă îndoiesc de aer,

să nu mai cred că m-ar purta mândru

spre un loc mai bun decât braţele tale.

tu, pentru că mi-ai învăţat fiecare piatră

din drumul de ţară care sunt, şi ştii că duc acasă,

şi ştii că fără mine nu ai fi învăţat

să zbori plin. să zbori şchiop.

nu ai fi aflat că ai aripi

dacă nu eram eu să urlu de dorul tău

până când mi s-a rupt inima şi din miezul ei de foc reciclat

au ieşit muguri de aripi ca ale tale.

nu vrem să plecăm.

aici plouă. aici ne punem culorile împreună

într-un cântec pe acoperişul mamă.

aici suntem noi înainte de eu.

dar printre cuvintele umede,

aici eşti tu înainte de noi.

te iubesc şi mă iubeşti

în picături de ploaie

spintecate, din care se naşte

Speranţa,

dar vorbim despre ţările calde.

acolo unde doare să fim noi

pentru că acolo eşti prea tu

şi rămân prea puţine fâşii de curcubeu

în care să mai fiu eu. 

reciprocitate II

pui
sare pe rana
din care a ieşit
poezia

şi eu
îţi mângâi sufletul
cu ghearele
drept
recunoştinţă

urim şi tumim

lumina curge prin
venele mele
ca nişte râuri de întuneric
dansând spre acelaşi ocean

ale cărui valuri
se bifurcă
în eu şi în tu,
în da şi în nu,
în aer şi în pământ -

ce voi respira la anul?
cine contează cel mai mult?

groparul aruncă peste mine
lopeţi de cer pentru care plătesc
cu moalele capului (eu sunt groparul,
dar tu decizi
când se îngroapă cei morţi şi când
cei vii).

la ce adâncime ne putem întâlni
peste aripile amorţite ale unei singure
clipe?
de ce ne coacem unul pe celălalt la lună,
în mii de feluri timp de patru săptămâni mici
şi iar, şi iar, şi iar?

de ce ne iubim aşa, ca nişte criminali în serie
unul pe celălalt, cu briceagul cald
şi cu îmbrăţişarea de argint sterling
şi cu ţipătul de poezie înnodată
de nu ne iese ca lumea din gâtlej?

văd că mi-e un an întreg de tine şi mi-e poftă de somn.
uit leoaicele care au răgit în măruntaiele mele.
uit de păunii mândri ce m-au curtat
când eu mă vedeam când negru, când alb,
fără tu, fără cap, doar un noi ca o pajură
patinând în ritmuri diferite
amândoi pe venele tale ca nişte fâşii de lac îngheţat.

se zbenguie trecutul în mine ca un sugar neconsolat.
zbiară viitorul în tine că s-a terminat nisipul meu
şi-acum îmi rămâne doar diamant tocat.
stele pe care mi le-am decupat din ochi şi le-am făcut confeti
pentru tine, eroul meu, să ai de ce mă vindeca.
pentru mine, crucea ta, să am de ce mă pleca
înaintea focului care eşti. eu, lemn. eu, supus.

dar în spatele întrebării se află prea mult gri.
cotoare de măr pictate cu nori care plâng lacrimi de ulei.
durerea, dincolo de ţipetele noastre ieftine.
o poziţie ... mai moartă decât orizontalul.
o mare cu orizont. ninsoarea pudică la răsărit
când, vezi tu, până şi luceafărul de dimineaţă
îşi ia adio
şi trebuie să ridic universul pe umeri de una singură
din nou. şi să crap de ziuă ca şi cum aş putea.

da, în spatele întrebării, s-ar putea să rămâi
o umbră transparentă al cărui singur rol este
să mă acopere pe mine
într-o pătură groasă de iubire
care mi-a rămas mică şi s-a descusut.

aşa că îmi văd de lumina blestemată
şi de întunericul incurabil
şi de istoria pe care o tot repetă
oamenii din era de piatră, cu arme de foc.



şi nu întreb.

pui orfani şi poveşti nedorite

glandele lacrimale ale cerului
au secat.

un pinguin orfan
se înveleşte cu păturica de nori
şi visează la o lume
în care discurile nu sunt de foc
ci de vinil.

lipa-lipa, îşi lasă urmele somnambul
în formă de poveste
pe inima mea
şi a ta

şi a umbrei noastre care, tot aşa,
este o poveste scrisă fără cerneală şi fără voce,
doar în paşi
pentru că nu am fost atenţi unde călcam
şi am alunecat
într-o flacără pe care cineva, cândva
a lăsat-o în inima mea şi-n inima ta
într-un colţ de seră în care nu trebuia.

pe nemestecate

am înghiţit
mareele dumneavoastră
cu toate zaharurile de nisip umed pe tălpi de copil iubit
şi cu tot piperul înecăcios al braţelor de sirenă strangulând cerul,

v-am iubit la ovulaţie când vomaţi stele la kilogram
şi când năşteaţi prin corpul meu de mamă surogat poezii pătate cu sânge
tot v-am iubit,

nebuneşte stimată
doamnă lună!

simbioză

nu mi-am recunoscut ecoul:
firimitură de suflet
ruptă din sufletul meu -
limba sa maternă, cuvintele mele
date spre adopţie.

nu mi-am recunoscut ecoul
o dâră din sângele meu
între marginile oglinzii -
grupa sanguină nu se potrivea ...

nu mi-am recunoscut ecoul
într-o gură străină
care nu-şi recunoştea propriile cuvinte
prizoniere între buzele mele
strident rujate cu ruşinea
lui. a ecoului
meu.

kama sutra (variantă despre ploaie)

o palmă la fundul cerului
şi ţipă
(marea).


s-a săturat
de norul misionar.

s-a săturat
de vid, aşa că-l umple cu apă;

dar s-a săturat până şi de creasta curcubeului
care se crede mai şiret decât toate şireturile
prost încheiate la pantofii durerii
cu bombeu din îngheţată de ananas
şi umbră care se preface mai neagră decât este de fapt
pentru că soarele refuză orice răsplată şi orice recunoaştere
a faptului
că a răsărit
astăzi pentru a infinita una oară.


aşa a început eclipsa:
un “odată ca niciodată”.
cel mai bârfit threesome al secolului.
un fotograf gură-cască, acum orb şi faimos.

eu am tras un pui zdravăn de somn în ziua aia, cătană în armata viselor
despre un cuplu sănătos între lună şi pământ,
doar puţin condimentat de mofturile adolescentine ale soarelui.

am tras un pui de somn în ziua aia, căci mă temeam
să aud dacă a urmat “fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi”
sau clinchetul unui clopot
făcând tratat de pace cu marea: bine, nu vei mai fi atrasă niciodată
de cerul masochist. nici nu va mai ploua de durere. nu vom mai lega pe nimeni
la pantofi cu niciun curcubeu.

n-ai decât să te usuci!

doar tu eşti adultul cică responsabil
din circuitul apei în natură.

dependenţă

şi eva a muşcat din mărul lui adam.
s-a întins peste universul
interior
care nu-i aparţinea. şi-a întins
chiar vârfurile degetelor
până a format un cerc
în jurul vocii lui. un el mut.
o ea care îi poartă inima drept bijuterie
şi pielea, drept mască.
parcă ar fi o lume în miniatură
şi eva uită cât de departe s-a întins.
mărul nu mai are gust acum, l-au abuzat
cu dinţii lor încleştaţi într-un sărut
până a devenit insipid.
acum e numai cotorul de iubirea lor

dar oamenii flămânzi nu pun punct
doar pentru puţină cianură.

copilul tace.

când un vulcan erupe în inima mea
şi mă arde pe rugul respingerii
de vie, din interior, iar din afară tu vezi
doar că îngenunchez în formă de cenuşă
ca şi cum aş fi o actriţă care îşi joacă singură
efectele speciale;

când mor
atât de lent încât pare că renasc
de o mie una de ori
ca şi cum s-ar fi supărat doamna karma
că i-am furat iubitul ochi al furtunii
şi ar fi făcut o glumă proastă cu dumnezeu
pe seama mea;

când mă spăl de păcate
cu inundaţie după inundaţie
încât mă înec în propria uscăciune
şi mă sufoc de prea multă respiraţie -

copilul plânge.

mă înnod ca un fetus.
te zgârii pe umeri
cu îmbrăţişările mele de la second-hand
ca şi cum te-aş fi iertat
când eu de fapt fierb
şi te dizolv în mine
ca pe mama sugarului care a uitat să fie
orice altceva decât mama sugarului.

te iau cu mine în iad
şi te ridic înapoi
ca marea când îşi aminteşte că are nişte poliţe de plătit lunii
şi se revoltă cu valurile ei
mici dar învolburate ca naiba.

copilul ţipă, ţipă
până i se fac plămânii confetti.

*

dar când plouă lapte
din sânul cel bun
al cerului

şi norii se lasă în jos,
pufoşi la atingere
şi egali, atât de egali
cu scâncetul meu;

când mă acoperi cu o pătură de soare
exact cât simt nevoia,
mă umpli de anotimpuri frumoase
şi pline de sens
împărtăşit
şi mă înveţi să mă joc cu zăpada
până se face om
cu inima caldă -

copilul tace.

încă nu s-au inventat cuvinte
suficient de moi, nu am
cuvinte mătăsoase, cuvinte atât de
încăpătoare
încât să se potrivească
unui asemenea
miracol.

când ne scăldăm împreună
într-un râu de munte
şi din noi izvorăşte
armonie,

nu există niciun ecou
care să poată reda fidel
această binecuvântare.

*

copilul tace.

mama adoarme
ca şi cum nu ar fi fost iubită
până dincolo de cer
şi înapoi în buricul pământului.

viaţǎ de împrumut

mǎ împrumut la cineva cu plǎmâni mari:

un pumn de aer, împachetat cu drag
de cǎtre degete dibace care intuiesc
exact cum sǎ îmi evite nodurile.
funda din fire de aur
este din partea casei!

vǎd prin ochii tǎi
culori care nici mǎcar nu au
apucat sǎ existe încǎ
şi simt mirosul catifelat al soarelui
în nǎrile tale
atât de obişnuite sǎ transforme totul în
prospeţime
încât întregul univers pare o floare.

mǎ simt acasǎ
când mǎ îmbǎt de atâta tu.
merg în zig-zag pe asfaltul murdar al cerului.
uneori mai calc câte o stea pieton
din greşealǎ, pentru cǎ n-ai avut inima sǎ mǎ avertizezi
cu privire la legislaţia rutierǎ din paradis.

dar dacǎ te plângi
cǎ îţi fac foc
din stejarul tǎu preferat,

o sǎ-ţi ţip propriile tale cuvinte,
iar apoi, fǎrǎ nicio ruşine,
mǎ voi plânge
cǎ nu îmi mai împrumuţi timpanele tale
prin care tu m-ai ascultat cândva
cu atât talent
încât ai transformat zgomotul în muzicǎ.

cândva ne-am contopit.

eu eram un zâmbet efervescent
şi m-am dizolvat în tine,
am închiriat fiecare camerǎ, fiecare bisericǎ,
fiecare parc, fiecare bancǎ,
fiecare filarmonicǎ şi fiecare salǎ de conferinţe
din tine.
m-ai luat acasǎ într-o zi de varǎ
şi eu m-am pǎcǎlit pe mine însǎmi
cǎ împreunǎ aveam sǎ potolim setea tuturor.
împreunǎ eram un miracol
care avea sǎ mǎ vindece de moarte pentru totdeauna.

dar astǎzi nu mǎ mai simt acasǎ.
am fǎcut autostopul pe autostrada sufletului tǎu
prea mult timp
şi a venit vremea
de furtunǎ
şi tu te întinzi pe prea mulţi kilometri din existenţa mea
sǎ mai fiu de acord sǎ ghicesc norii
prin distanţa spumoasǎ.

de ce m-oi fi mirând?
dacǎ am scos aşa mult profit
din acţiuni la bursa iubirii tale,
era de aşteptat ca mai devreme
sau mai târziu sǎ îmi pui impozit
pe fericire.

dar nu şi mie.
nu şi aici, în grǎdina asta frumoasǎ
cu straturi de pǎpǎdie
îngrijite cu preţul vieţii.

nu mǎ mai simt acasǎ.

iatǎ tragedia împlinirii
printr-o viaţǎ de împrumut:

dupǎ ce am fost noi
yin şi yang
îmbrǎţişaţi în acelaşi beţişor parfumat
şi ne-am ars pe noi înşine
într-un singur fir de fum,

pânǎ când îmi gǎsesc eu
altǎ monedǎ, alt creditor,
alt nume şi altǎ limbǎ maternǎ -

am o sclipire de faliment în ochi.
o prǎpastie între buzele crǎpate.
rǎmân goalǎ
pe dinǎuntru, ca o tulpinǎ de bambus

şi nu existǎ singurǎtate mai mare.

pneumonia zorilor

da, simt acum
cǎ zorii vieţii mele
sufereau de pneumonie.

cine îşi mai aminteşte
cum tuşeau stele
şi îşi ştergeau nasul cu neruşinare
pe mâneca rǎsǎritului?

cine îşi mai aminteşte
cum sfidam noaptea
pictându-mi autoportretul din cercuri şi linii
pe o icoanǎ?
aproape v-am pǎcǎlit pe toţi.

numai într-o mlaştinǎ
pe teritoriul sufletului meu fǎrǎ graniţe
se mai zvonea
cǎ de fapt eu eram baba cloanţa
iar tu, doar un cǎlǎtor nǎuc
în cǎutare unei fântâni cu apǎ vie.

eu îmi îngropasem adevǎrul
adânc sub straturile de flori
plantate în onoarea unui singur bǎrbat
(de fiecare datǎ era singurul.
de fiecare datǎ el avea sarcina ingratǎ
de a fura seminţe de vis
pentru mine.)

mǎ lǎudam cǎ sunt
captivǎ sub o lunǎ nebunǎ
şi menirea mea pe pǎmânt
era dintotdeauna nici mai mult, nici mai puţin
decât sǎ îmi gǎsesc drumul spre camera tronului
în castelul pieptului tǎu.

aşa mi-am plâns, pe rând, toate copilǎriile
pânǎ la ultima picǎturǎ.
aşa am îmbǎtrânit
cu urme de noapte supurantǎ în plǎmâni.

îi avertizam pe toţi
prin câte un semn discret din cap
cǎ eu sunt specialǎ, cǎ am fost atinsǎ de zei
şi nu se mai ia amprenta -

dar acum îmi dau seama
cǎ de fapt

era doar un caz de pneumonie a zorilor.

fuziune

tot ce însemni tu
mă conturează pe mine
iar fiecare moleculă din mine
conţine cel puţin un atom
din povestea ta de viaţă.

suntem două baloane de săpun
născute împreună.

suflete siameze.

al meu şi al tău
se confundă
într-un vis
în care ne spunem de trei ori, ca o rugăciune,
că de fapt suntem învăluiţi de somn. că tot ce trăim acum
nu-i nimic mai mult decât o simulare a existenţei.
o copie nereuşită a cine eşti tu şi a cine voi deveni eu.

repetăm întruna cuvintele astea,
de ne rămân nod în gât
ca un refren în gândul unui afon

dar nu ne trezim.

nu se ţipă în visul ăsta
pentru că, nu-i aşa? este cel mai frumos vis
pe care l-aş fi putut visa eu despre tine
şi cea mai împlinită fantezie pe care tu ai fi putut-o imagina
despre cum m-ai creşte tu pe mine.

of, vechea idilă
dintre mâinile brutarului şi aluatul proaspăt!

şi visul ăsta, visul ăsta
în care suntem mai fericiţi
dacă dormin în continuare
şi ne facem că trăim împreună
pân’ la adânci bătrâneţi,
visul ăsta atât de feeric
încât nu ne mai trebuie
fructele necoapte ale arborelui de adevăr

devine coşmar numai când, uneori,
observăm cu stupoare
timp de o miime de secundă
că nu putem fugi.

în orice caz, nu putem fugi
în direcţii opuse
că doar tot ce însemni tu
mă conturează pe mine
iar fiecare moleculă din mine
conţine cel puţin un atom
din povestea ta de viaţă.

ni s-au lipit tălpile
unuia de celalalt,
de suflete siameze ce suntem.
de întreg ce formăm noi împreună:
un eu mai complet decât mine
şi un tu mai perfect decât tine.

ce-i drept, am putea ţipa în coşmarul ăsta.
am putea ţipa ca un nebun
când moare pe tabla de şah,
dar aşa nu reuşim decât să ne asurzim pe noi înşine.

încercăm mai bine să ne facem linişte.
împreună. împreună dincolo de timp.
ne facem că nu observăm
cum ne frângem
chiar şi sub greutatea zgomotului alb
dintre noi.

ne dăm reciproc şah mat
şi nu mai câştigă nimeni -

aşa nu riscăm să pierdem nimic.

iubăreţii

noi ne lipim
ca acadeaua de limba copilului.
acum facem parte unul din celălalt
şi împreună formăm aurora boreală a sufletului.
arătăm spectaculos aşa, înfriguraţi împreună,
cea mai tare atracţie de la polul nord
atâta timp cât rămânem
împletiţi ca două fire într-un mărţişor
că asta-i tradiţia, chiar dacă 1 martie vine purtând şal de zăpadă
şi inimă de gheaţă.

ne înnodăm mâinile să ne ţinem de cald
şi eu îmi brodez umerii tăi pe pânza braţelor mele
să mă păcălesc că nu sunt singură.
ţie îţi place bâlciul
cu mulţimea de culori vii şi arome
aşa că nu zici nu
când eu te invit la un dans cu eternitatea.
minţi că-ţi place coreografia
ca să te aleg pe tine pentru încă un pas.

doar ne ştim de atâta timp!
ne putem recita unul pe celălalt
dintr-o suflare, ca pe o poezie
repetată de mii de ori în faţă musafirilor.
ne ştim pe dinafară.
părţile în care rimăm sunt cele mai uşoare.
suntem dulci când ne potrivim la sfârşitul rândului.
ne ştim pe dinafară
chiar mai bine în locurile unde nu rimăm,
cuvintele dificile, împrumutate,
când ne stăm unul altuia pe limbă, greu de pronunţat
şi cu atât mai greu de înţeles.
sunt părţile pe care le-am greşit şi repetat ani de zile
încât acum ne ies perfecte
şi ochiului neexperimentat i-ar părea că ştim despre ce vorbim.
că am trecut peste trecut
şi cu atât mai mult peste viitor.

noi suntem iubăreţii.
ne închidem în paranteză
şi dăm factor comun.
când pe alocuri suntem numere prime,
dăm factor comun existenţa
numai ca să pară că încă avem
un argument cât de cât valid
să respirăm acelaşi aer.

noi suntem prieteni
până dincolo de moarte

căci se asortează minunat
pânza umerilor mei
cu acul de argint al braţelor tale -

doar ne ştim de atâta timp
şi nu în fiecare zi găseşti aşa ceva!

ar fi inacceptabil să ne încheiem şi noi ca orice poveste.