când porţi în
carne
o armată de
femei şi bărbaţi
în formă de
cruce
paralizaţi
până la
mişcarea browniană
când îi uzi cu
lacrimi
ca şi cum ar
fi grădina ta
în mijlocul
deşertului
şi la fiecare
monstru de sub pat
din copilăria
fiecăruia dintre ei
amplificat
ţi se usucă
sângele în tine
te locuieşte
frigul
te dezmoşteneşte
şi te înjură
îngerul tău interior
când nu îi
laşi
îi cari ca pe
consecinţele propriilor păcate
deşi sunt doar
cauza
când îi mângâi
cu părul tău tuns
cu corpul tău
supt de neant sub duş
cu vocea ta ca
un melc pe jumătate mort
care îşi caută
casa cu disperare
pentru c-a
amorţit atât de tare
încât nu-şi
mai simte pe spate
cochilia
cât doare
cum
să porţi toc
înalt
să te trezeşti
înaintea soarelui
să faci din
zâmbetul tău arca lui noe
să salvezi t.o.a.t.e.
speciile de om rătăcit
să înoţi până
la mal prin minciunile lor vâscoase
şi să te
ridici în picioare
când ţi-ai
cântat melodia vindecătoare
pănă la greaţă
până la leşin până la blestemul
de acum trei miliarde
de ani
cum să mai
faci un pas
de dans
