se strecoară, seara, când nu sunt
atentă,
în timp ce îmi întind corpul
ca pe un elastic cu noduri de speranţă la capete
după o zi cât o cană de lapte îndoit cu apă.
mă trezesc în întuneric
cu greutatea ei echilibrată strategic
între piept şi plapumă, între mine şi vis.
respir atmosfera încinsă
a popasului unde am tras, obosită, fără să ajung.
miroase noaptea a transpiraţie, a mucegai
şi a moarte
ameninţând cu răpirea cel mai acerb
pe cei al căror sicriu este sortit numai pentru umerii
pământului.
devin altceva. toată carnea mea
este acum amprenta ei,
amplificată,
vocea sa îmi curge din gâtlej în loc de ţipăt
şi aşa se formează oceanele de insomnie
cu insulele lor de poezie.
obrajii mei îi sunt megafon.
glasul său sparge toate geamurile
deşi trupu-i cadaveric nu lasă nicio urmă
de unde sonore
pe nisipul de treburi tăcute pe care calcă,
a căror vreme a erodat demult.
de asta se încăpăţânează degetul mic
de la piciorul stâng
să nu se mişte
decât greşit, vânăt, acuzator.
de asta îmi urlă muşchii
să mă întorc la hainele negre
croite din altceva decât o lună
mediocră şi un trilion de stele
îngrozite de apropiere.
eu am putere. cu ascuţiş mai luminat
decât al unei săbii de neînfricat.
poate o voi măcelări cu un vârf de stilou
cândva, când mă prinde răsăritul soarelui
şi poate în vreo viaţă de apoi
o voi preface în cuvinte
şi o voi îmblânzi.
dar nu astă seară.
nu în mileniul ăsta
prea roşu, de-mi ia ochii
şi nu mai văd cu ei
decât o mochetă murdară
şi popasul unde am tras, obosită,
fără să ajung, în paşi de uriaş
melc, nicăieri
