fotografie alb-negru, fotagrafie color

alb-negru
dungile unui tigru
pe limba mea, sufletul
bun sau rău, la soba înțelepciunii
presupuse a celor ajunși mai devreme
se cerne și rămâne rău,
un râu cu o singură direcție,
fulger orizontal, cuvinte electrice
al căror singur scop
este să străpungă carnea pământului
și să scormonească în măruntaiele ei
până dă de iad.

color, nuanțat, la lumina propriei gândiri
mă văd ca printr-un caleidoscop.
rănile mele, cioburi de evenimente și decizii,
se rearanjează la fiecare mișcare.
niciun cuvânt care m-a descris nu este eu. eu sunt
silabisirea infinitului până devine clipă.
mă botează căldura dinăuntru
la malul mării. precum valurile, mă strecor
între mofturile vântului și foșnetul frunzelor
și hainele aspre care îmi zgârie pielea
și mușchii fermi în iubirea lor susținând, conținând,
menținând memoria norilor.
prin întunericul dintr-o picătură de pierdere
se cerne curcubeul
și îl văd
cum naște din mine, chiar așa, dezmoștenit de cei dinainte, așezați
prea jos să mai observe,
în colțul ceții de dimineață, am crescut
oranj, rază de soare, râzând
înainte să mi se fi uscat de tot lacrimile
pe pieptul gol.

ambele demersuri, artă fotografică.
dar modern, din mine, se năpustesc cascadă
nuanțele
și mă definesc prin arome
încă nedescoperite ieri.
nu sunt cine m-ați vrut
când mi-ați pus în leagăn o păpușă să mă iubească doar ea
și să mă cred înfiptă ca un cui în fruntea patului.

ci curg

spre mine, mare.

Degustare de Viaţă

Erai o străină
și m-ai invitat la o poveste tristă,
dar nu te cunoșteai atât de bine încă
așa că ai pretins că mă inviți la o cafea
cum nu mai băusem eu niciodată.

Amarul din ea și amețeala din baia cu bec verde după
meritau savurate la fel de mult ca dulceața laptelui.
Mama vacă. Iubirea care n-a fost.

Mi-ai spus povești pe care nu le meritam
și mi-ai dăruit idei în care încă nu întrezăream diamantele.
Am plutit puțin mai lin pe lacul
unei vieți solitare, respirând adânc
același aer ca tine.

Tu care după ploaie simțeai curcubeul în oase
într-o cameră fără ferestre
cu oameni care nu vorbeau aceeași limbă ca tine
deși foloseau aceleași cuvinte
și aceleași poziții
și prin venele lor curgea același sânge.

Eu nu am știut niciodată unde cade lumina,
în ce punct se despică precum un pește mort
în căutare de icre, și găsești în el
perle de promisiune divină.
N-am știut nici când lumina din tine
a căzut pe umbră infertilă - doar pentru un moment -
și un ecran alb-negru te-a despărțit de spectrul vizibil
și de semințele de văz pe care ochiul de om
încă nu le poate culege.

Nu am citit printre rânduri
decât ceea ce nu se scrisese încă în mine
și un strop de empatie de la tine,
care m-a mângâiat ca pe o floare în furtună
la finalul călătoriei tale, în mijlocul pădurii care
sunt.

M-ai invitat la o poveste tristă
cu iubire și tâlc și mă bucur
că am rostit câteva propoziții în cor
care, pe papilele mele gustative, au fost
peisaje de primăvară
cu aromă de speranță subțire, pe care nu am văzut-o
dar, iată, o simt în mușchi,
vocea ta curgând ca un fluviu prin mine
cu tot ce a fost mai melodios în izvorul
întâlnirii noastre întâmplătoare.

pasul

zăcând în urma pumnului de foc al patului

şi fiind iubită în pântecul de turcoaz al mării,

oh, doar să plutesc

între două respiraţii ale durerii

ca o urticarie pe faţă, în gât

şi mai adânc, unde nu vede nimeni!

să îmi amintească o firimitură de cuvânt

ceea ce ar fi fost de necrezut, dar a fost spus

când eram un stol de păsări rupte, migrând toamna spre ţările reci.

statui cu ochi de poet sau oameni cu picioare rădăcini.

dacă aş putea păstra

un singur lucru

între buze, ca o rugăciune,

ar fi acest pas.

toate limbile în care mi-am zis să mă întorc din drum

şi inspiraţia primită direct în miez,

cheia sol întoarsă în uşa sufletului meu,

decizia să merg înainte

chiar dacă nu ştiam la cine ajung. şi cine voi fi când ajung.

felul cum îmi tremurau ochii şi îmi plângeau mâinile

când m-a întrebat ce s-a întâmplat

şi vocea rezistentă ca pânza de păianjen

când am insistat să răspund.

prima oară când pleci pentru că pleci pentru că vrei

seacă mortalitatea în tine
și ți se crapă buzele și
între ele înflorește gura ta.

este ca primul țipăt
din care, rupând ceva vital în tine,
ți se naște vocea.

este ca un doliu de patruzeci de
tăceri întregi, nu doar zile,
ce se întind peste stomacul tău
golit de dor și de omizi care în viața lor
nu au văzut un fluture - încă.

prima oară când pleci pentru că pleci pentru că vrei
ți se pare că ai picioare de ceară
și mofturi de furtunoasă
primăvară

dar pasul ăsta pe care îl faci
din lacrimi și mușchi încordați
și trecut înfiorat de mâini imprevizibile
este pasul de dans ce rupe ritmul
este felul în care
îți ies, ca niște muguri, tălpile

decizie cu nostalgii de toamnă târzie

iubirea în colțuri

de catifea

acum mă ocolește

precum apa, corpul bătrân al gâștei:

știu deja unde duce

cărarea asta din voci împletite

ca un cocon de mătase -

ne întoarcem precum phoenixul superficial

în aceeași stare din care ne-am înflăcărat prima dată.

mă mângâie catifeaua iubirii tale zig-zag. mi-aduce aminte

de toate iubirile mele zig-zag și, de pe piscul muntelui acum,

văd cum am alunecat de fiecare dată.

îmi aud propriul glas ca pe o chemare înapoi în mine.

știu că aici, la mine în gât, sub omușor, unde mi-e focul mai crud,

nu este loc și pentru tine.

ADN-ul unui vis în timpul siestei

În pântecul cerului, se ţes culorile viitoarei lumini

cernute printr-un nor. Se va naşte, rebelă,

trecând printre graniţe de ramuri înfrunzite şi cântec de pasăre

şi, poate, unele raze vor ajunge pe pământ

să scrie destinul cu numere romane.

Viaţa de sus în jos trece şi prin mine

ca un blestem binevenit. O caniculă care vrea,

când creşte mare, să se facă poezie,

să dea lumii-napoi înzecit, o meditaţie

de umbre la care să stai şi să te aştepţi

până devii un tu mai tu decât erai înainte.

Aşa cum fără orbi, nu există lumină adevărată,

nici fără nori nu există cer senin; dar uneori, dacă

priveşti până în inima de întuneric a soarelui la amiază,

vei observa cum se naşte întreaga lume 

din zdrenţe de ceaţă

din care, cu atenţie şi răbdare,

chiar tu poţi scrie un nou destin.









Foto: Raluca Dinescu

şase ani de căutare

şi nimic despre clipa când m-am simţit

mină de creion tocit la vârf şi la rimă.

şase ani şi am învăţat, quark cu quark,

că şi cristalele cresc -

tu ai gâsit seminţe de lumină

uitate adânc în pământul ochilor mei

şi eu le-am cusut, rază cu rază,

până am confecţionat un nou soare.

în şase ani de căutare

ai timp să-ţi tai mâinile

şi să sângerezi din suflet,

ai timp să nu îţi mai recunoşti amprentele

şi să-ţi dezmoşteneşti sistemul solar, construind altul ...

în şase ani, singurul lucru

de care nu ai timp, este să nu fi

cea mai importantă stea

măcar pe o faţetă a unui diamant

cu nume propriu şi spirit de strălucire.

în şase ani de căutare, se schimbă

până şi legile fizicii.

puii de coşmar

puii de coşmar
în şir indian
se bagă la somn abia spre amiază,
când îţi ştergi ochii de firimiturile de lacrimi
şi îţi croieşti pijamale noi
din cele câteva fire de păr
care ţi s-au sculat pe spinare azi noapte
şi, somnambule, au înotat în balta mică de sudoare
până la fruntea ta încreţită de uitare.

puii de coşmar
îţi fac piu-piu la ureche
în miezul liniştii, unde eşti fără apărare
şi nu-ţi mai aminteşti de ce
povestea asta în care răul învinge binele
nu-i adevărată,
cel puţin nu neapărat şi nu de fiecare dată.

puii de coşmar au speranţa de viaţă
măsurată-n minute lungi
şi-n picături elastice de ceaţă,
mor repede şi dor verde
ca nişte cai pe pereţii sufletului
după care eşti nevoit să alergi în continuare
până te trezeşti cu adevărat
şi reuşeşti să îţi scrii ţie însuţi
o poezie de soare,
cu alt final.

până la urmă, înainte de a cădea noaptea
şi de a face din nou ţăndări cerul,
tu afli zi după zi
tot mai sigur, tot mai alb pe negru,
că orfanilor puişori de coşmar
le este mai frică de tine decât ţie de ei.

iluminarea noastră cea de toate zilele

era grea dimineaţa. cărase-n cârcă prea mult alb. prea mult păr cărunt. un sac de gunoi prea plin de vise rupte, expirate, vise cărora li s-a refuzat din oficiu onoarea de a fi reciclate. credeam că pământul este al meu; ocazia mea de a deveni cineva. ca şi cum ritmul respiraţiei mele simple nu însemna decât ... un spaţiu gol, lipsit de sens, în dicţionarul existenţei.

am adormit uitând de mine şi am crezut că fac o favoare universului.

prin ceaţa amiezii,
m-am trezit surprinsă să nu mă mai văd.

norii ţipau, născând prematur umbre
şi înfloreau găuri negre din muguri de stea.

am înotat de la estul inimii mele
răsărind ca o lumină din mine însămi
când aproape mă înecasem în întuneric.

îmi scot iubirea să o spăl.
îmi scot umbrela din buzunarul sufletului.

nu e noapte. doar plouă.

blues (varianta completă)

fetiţa sărbătorită
cu mâini de adultă
poartă doliu
în jurul ochilor
şi ca o palmă peste pieptul bluzei.

şi-a pierdut antrenamentul
la zâmbet fără cenuşă,
la foc fără motiv întemeiat,
la voce fără cuvinte nespuse ...

nu ştie că azi se sărbătoreşte,
dar ştie că este o dată importantă.
are talent la cifre (dar nu la aritmetică).
aşa că ea comemorează
soldaţii imaginaţiei, căzuţi în lupta cu destinul.
înghite lacom coliva pe care şi-a scris propriul nume
în bomboane din ciocolată
albă.

hai la mulţi ani,
că tot n-avem de unde
şi tot n-avem de ce!

*

muzica se ţese pe sine
din gura muzei
trecătoare să lase un răvaş scris în piatră,
sunete care se fac nisip
şi poate nu ating niciodată decât marea neagră,
dar nu te îndoi de asta:

marea neagră nu va mai fi niciodată la fel.

valurile dansează.
improvizează în pas cu cerul.
tsunami se iubeşte cu luna într-un colţ.
ei în penumbră, restul lumii
parcă nicăieri. parcă pretutindeni.

o singură trompetă
şi două voci.

nu sunt cuvinte nespuse -
sunt doar versuri
care se scriu cu peniţa subţire a cântecului
pe foi de vânt.
o clipă şi s-au şters. o clipă şi lumea a înflorit
cu o floare mai bogată.

*

femeia iubită
îşi scoate masca de pe ochi
încetul cu încetul -
o mască invers, menită să deghizeze
întreaga lume, să i-o ascundă.

cea care în fiecare zi
devine cu o nuanţă mai puţin oarbă
a primit cadou astăzi
vreo cinci albastruri noi.

încă nu-i destul să construiesc un rai, îşi spuse
numărând pe degete, hai mai bine
să le pun pe hârtie, să văd cum le stă într-o poezie
peste care voi pune încă o cărămidă de albastru,
apoi voi bate încă un cui de vers!

*

iată!
ceea ce ea credea că este o colivă
pentru cei prea-puţin-vii,
s-a dovedit a fi cutie cu tuburi de acuarele albastre -
o nuanţă pentru cer, o nuanţă pentru mare,
o nuanţă pentru bucurie, o nuanţă pentru vocea lui
şi o nuanţă pentru îmbrăţişare.

e timp pentru moarte.
mai e timp şi pentru viaţă.

primăvară mixtă

cred că ţi-am uitat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat, într-o poezie mâzgălită pe un şerveţel

cred că-ţi pierd vocea din vocea mea puţin câte puţin
mai bine-am ieşi noi doi cu o vioară la un pahar cu vin

cred că te iubesc pe tine dintr-o fotografie din ce în ce mai mult
azi spun să fie ce-o să fie, eu vroiam doar să te revăd pentru un minut

în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

simt că mă scurg încet încet din braţele tale
ca o apă nebună curgătoare, pornită la trap
ca şi cum am un drac în mine, ce-mi aminteşte
că azi n-am alt loc în lume, dar am alt împărat

simt că mă laşi să evadez din rai prea uşor
simt că nu mai ţii melodia când cântăm în cor
simt că ud din stropitoarea ochilor mei un pământ pustiu
simt că la capătul drumului, să mă opresc va fi prea târziu

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

văd c-am vrut să rămân aici, la dreapta ta
să ajut când în sufletul tău de mine pierdut
se va aprinde cu bucurie lumina
văd c-am vrut să-ţi fiu şi eu ţie început
văd c-am vrut, văd c-am vrut

dar acum miroase a nori în inima mea
acum se coase cu fir prea fin tragedia
care trebuia să vindece răni
şi-acum doar plânge şi sparge căni de cafea
văd c-am vrut să rămân şi eu cu tine în noaptea ta
dar vreau mai mult să învăţ, să aflu că merit să fiu altundeva,
că totul doare mai puţin dimineaţa ...

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta spun o poveste ochilor tăi cândva binevoitori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău a devenit al meu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai iubitoare şi verde decât toate prin care-am trecut
o floare călcată-n picioare, bocitoare o mie
dorul tău cu miros de curcubeu
când îţi mulţumesc pentru ploaie şi plec eu

cred că ţi-am păstrat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat intenţionat, într-o poezie transcrisă cu chef
de pe calculator pe un şerveţel

vacanţă în iad

corpul meu gemea după seninătatea întunericului -
o tăcere a stelelor şi sorilor şi norilor şi
a găurilor negre din mine,
să nu mă mai jignească cerul
scuipând uitare peste istoria noastră
sau peste eroismul meu mărunt, de duminică
în care nu mi-am luat liber.

mă mint
că îmi permit
bilet dus-întors
numai pentru iad ...
fac plajă la lumina
focului care îmi mistuie
fiecare atom, fiecare iubire,
fiecare urmă de a fi fost om ...
focul ăsta făcut din foamea frigului
celui mai primitiv din mine
înot într-o mare cu bulgări de pământ
în gură, în nări, în urechi -
liniştea bubuitoare a surzilor,
tăcerea durerii de măsea.
îmi miroase inima a păcat
cu urme de sulf şi smoală
care mă şterg din memoria timpului.
mă odihnesc pentru că
nu mai există orizontal,
nu mai există vertical -
ca şi cum mi-aş fi luat un concediu plătit de la viaţă.

mă voi întoarce.
voi înflori din nou.
mă voi reproduce din mine
altundeva, încet-încet deplasâmdu-mă
în inima unui sol mai fertil.
îi voi aduce aminte timpului cine sunt
şi, înapoi pe cer, în bătălia dintre neant şi lumină,
voi străluci mai tare decât înainte

şi data viitoare
îmi voi cere întunericul plată
pentru munca de a fi ţinut
un sistem solar privat de soare
pe umeri când era cel mai greu,
îmi voi aminti eu istoria
şi voi fugi mai departe decât iadul,
acolo unde seninătatea este mai sfântă decât lipsa ochilor,
liniştea mai melodioasă decât o durere prea mare ca să o port în cuvinte.

(rămas) bun pentru bun (venit)

celui care mototoleşte stele
ca pe nişte bucăţi de sugativă uzate
şi le aruncă la gunoi

îi scriu azi:

*

da’ mai înnoadă-ţi singur
propriile tălpi fundă peste fruntea-ncreţită
sărutându-ţi ochiul drept cu unghia degetului
mijlociu de la piciorul stâng
trecut prin inimă!

ia, luminează-ţi propriul sistem solar!

de ce să primeşti tu viaţă
fără să plăteşti nici măcar
cu un ban de zâmbet?

*

eu am să plec acum
într-o lume nouă mie.

o lume unde, dacă ofer
un buchet de flori
din grădina timpului,

voi fi plătită
greutatea sufletului meu
în raze de lumină.

poate că sunt începătoare
în arta primirii înapoi,
dar cred că mă voi descurca
în hăţişurile terogurilor şi
mulţumescurilor

fără tine.

deschidere către rai

astăzi mă simt
bogăţia cerului
înflorind
în mâinile unui sărac

mugure de lumină
ud de lacrimi

din ploaie
îmi fac pelerină

din vânt
îmi ţes rădăcină

şi din tine
mă nasc
chiar dacă
într-o zi
am ţipat

astăzi ştiu
că sunt
vie

astăzi îţi simt
braţele crengi
cum mă împovărează
numai cu fructe

puterea de a îţi pune întrebǎri

mǎ întreb
dacǎ mǎ învârtesc în jurul propriei axe
prea mult,
mǎ întreb
dacǎ îmi bate inima în prea puţine feluri
pe minut,
mǎ întreb dacǎ nu cumva
a venit timpul
sǎ strǎlucesc.

mǎ întreb
de ce te tot învârteşti în jurul meu
ca o matcǎ fǎrǎ stup,
mǎ întreb
dacǎ eu sunt singura ta albinǎ
lucrǎtoare, singura ta şansǎ
de supravieţuire.
tu, se pare, nu vezi
cǎ eu de fapt sunt regina tânǎrǎ
şi am nevoie sǎ roiesc
din stupul tǎu îngust,
nicidecum sǎ te hrǎnesc pe tine.

dacǎ tu te mǎsori în milimetri
şi eu în ani luminǎ,
îmi dau voie sǎ mǎ întreb,
de ce rǎmân în lumea ta
unde mǎ vomitǎ cerul şi mǎ înghite marea?

puterea îmi deformeazǎ braţele.
îmi conţin presiunea propriei gravitaţii
ca pe un fetus de redecizie.
sub semnul întrebǎrii, pot fi oricine.
sub semnul întrebǎrii, pot sǎ te aleg
sau nu.
picurând din streaşina curiozitǎţii, pot
sǎ mǎ rǎzgândesc.

merg pe sârma realitǎţii.
mǎ clatin spre stânga, spre dreapta,
spre tine, în mine;
am curajul sǎ pun fiecare pas
în faţǎ.

câtǎ verticalitate în haos!
cât de importantǎ ai fost tu în mine!
oare cât de liberǎ pot eu sǎ fiu?

mǎ întreb
dacǎ mǎ învârtesc în jurul propriei axe
prea puţin,
mǎ întreb
dacǎ îmi bate inima în prea multe feluri
pe secundǎ,
mǎ întreb dacǎ nu cumva
a venit timpul
sǎ vezi cǎ ai orbit demult.

despre vocea mea din cârpǎ

pânǎ nu demult, o foloseam
sǎ lustruiesc pantofii
doamnelor şi domnilor
mai demni decât mine.
le fǎceam tǎlpile lunǎ
cu zâmbetul ei ca o stea
cǎzǎtoare.

astǎzi,
puţin câte puţin,
centimetru cu centimetru, decibel cu decibel,
îi descopǎr feminitatea.
ne luǎm de mânǎ. o sprijin
sǎ se ridice.
vocea mea ca o cârpǎ
poate curǎţa şi diamante.

îmi voi broda pe ea
ceva frumos -
un suvenir pentru mine însǎmi
din ţinutul cântecului.
apoi, voi crede într-un basm
şi voi zbura pe ţesǎtura-i caldǎ.

curând, mai curând decât am visat,
mi se vor bulbuca ochii de iluminare:
vocea mea nu este şi nu a fost niciodatǎ
o cârpǎ.

Cuvântul

mi-e poftǎ de fructele zemoase
ale Cuvântului.
am nevoie sǎ mǎ scufund în vitaminele lor,
sǎ-mi ungǎ sufletul.
ce hrǎnitoare mi-ar fi
din mâinile tale atotputernice!
eu aş fi copilul. mi-aş tǎcea fericirea
din piept pânǎ în vârful picioarelor,
chiar dacǎ încǎ n-aş şti sǎ îmi ţin capul sus.

vreau fructele alea
sǎ-mi alunece alene pe limba recunoscǎtoare,
numai cǎ n-am plantat sǎmânţa Cuvântului
în solul fiinţei mele.

*

Cuvântul
este o plantǎ unicǎ, interzisǎ în post.

mai bine îmi cred grǎdina inimii infertilǎ
decât sǎ mǎ hrǎnesc
din adâncul pǎmântului.
pe fiecare frunzǎ, vǎd pete de
silabǎ care roşeşte la rǎsǎritul soarelui. arde.

tu mǎ arzi. eu mǎ ard.

mi-e teamǎ cǎ mǎ vei porecli incendiu
şi cǎ aşa-mi va rǎmâne numele, pângǎrit de un foc pǎcǎtos
dacǎ renasc, mǎ înconjur de albine şi fluturi
şi adaug la refrenul cântecului privighetorii din mine Cuvântul
nu.

replâns

lacrimi replânse.
lacrimi bucuroase
care nu mai încap în mine
nici după un an.
nici după zece îmbrăţişări.
nici după o iarnă
când a ajuns prea la modă
semnul minus.

retrăiesc
o viaţă în miniatură
ca un castel din hârtie
unde sunt prinţesă şi bestie
şi sunt din nou.

un val care se sparge de sine
şi se naşte din sine
numai când se îndrăgosteşte
de vreun mal.

ecou cu avalanşă.
ecou fără avalanşă.
vocea ta în mine
ca marea
acceptată drept dar etern
de către scoică.

circuitul apei
în natura mea
replâns, replânse cuvintele
frumoase şi nespuse,
replâns fii tu
în fiinţa mea
ca stropul de fericire
care îşi revendică puterea
să alunece primul
pe buza zâmbitoare a paharului.

de acum încolo, cu voce tare.

de vorbǎ cu vinovǎţia

nu mai ţipa la mine,
te rog,
vorbeşte-mi în şoaptǎ.

mǎ cocoşez ca un semn de întrebare
gata de atac.
ea îmi rǎspunde
ca o zi de iarnǎ care te surprinde cu seninǎtatea ei
neaşteptatǎ:

mai demult, când ţi-am vorbit blând, nu m-ai auzit.
de atunci, mi-am astupat urechile cu ţipǎtul
şi nu am prins licǎrirea de muzicǎ
din clipa când te-ai schimbat. nu cred în schimbarea ta.
(îmi şopteşte) eu sunt semnul. ca mirosul de gaze.
te pişc de suflet
sǎ-ţi atrag atenţia la tine însǎţi.
la capitolele pe care nu le vei mai încheia niciodatǎ
dacǎ mâzgǎleşti punctul ǎsta aici şi acum, pentru niciun motiv anume.

îmi susţine privirea
ca o balerinǎ care şi-a exersat echilibrul
de atâtea ori, încât acum echilibrul face parte din ea.
nici nu-mi amintesc când a început ea sǎ mǎ iubeascǎ.
abia îmi revin vag crâmpeie din viaţǎ
când, într-adevǎt, tot ce vroia
era sǎ mǎ înveţe sǎ dansez fǎrǎ sǎ trebuiascǎ vreodatǎ sǎ cad
şi sǎ mǎ julesc mai rǎu decât ştiu sǎ mǎ vindec.

nu îmi convine cum mǎ vezi tu, ca pe un lanţ,
nici nu îşi muşcǎ buzele, atât de uşor îi alunecǎ afarǎ din gurǎ
cuvintele unse cu ulei de înţelepciune.

îi îngǎdiu un înţeles nou,
lanţul care mǎ sufocǎ la momentul potrivit
nu permite aerului otrǎvit sǎ intre în mine.

facem plecǎciune una în faţa celeilalte.
ea îmi promite, cu un rǎsǎrit de zâmbet pe faţǎ,
cǎ îmi va rǎmâne alǎturi chiar şi când sunt
bunǎ cu mine.
cǎ, în felul ei, ca o noapte care dǎ cu împrumut soarele,
ea încǎ va şti sǎ îmi sarǎ în ajutor,
chiar dacǎ deseori mǎ voi înǎlţa la nivelul aşteptǎrilor
şi voi ajunge sǎ-mi aprind lumina
în inimǎ.

ne împrietenim, eu şi vinovǎţia. avem sens împreunǎ.

limpezime de lacrimă

am limpezime de lacrimă
ascunsă în spatele ochilor.

aş vorbi tare
dacă aş avea voie.
aş da glas tăcerii
şi aş boteza-o în izvorul
din care răsar în fiecare zi.

dar sunt un curcubeu
strivit de prea multă ploaie.
atâtea milioane de picături
pe acoperişurile celor dragi!
îmi adun toate forţele.
astăzi mă colorez singură
pentru că ceilalţi au fost spălaţi
ca nişte pete de pe inima pământului
ca eu să exist.

încă nu mi-am revenit. apun.
dar am strâns în viaţa asta
mult mai mult decât întuneric.

poate am învăţat prea de mică
obiceiul ăsta prost
de a mă ascunde în spatele propriilor ochi
şi, e drept, nu mai dau glas tăcerii.
amuţesc. nu vorbesc cu limpezima lacrimii
de care mi-e poftă.

dar ştiu să tac în şapte culori.

şi râd.