Oul de lumină

... şi cântecul îmi arde carnea.

Carnea mi se sparge de trecut

ca marea de mal şi se face spumă.

Spuma tremură până vine o briză de furie

şi mişcă pietrele cu un milimetru. 

Milimetrul de mişcare infectează toată planeta

şi se învârte totul în jurul schimbării

până se crapă de ziuă. Iar ziua asta proaspătă

se ridică precum praful şi se preface

în cântare ...

Curgerea pe care am confundat-o cu o explozie

 

Furia mea a fost 

un râu mai turbat decât marea,

un subţire mai amplu decât orizontul.

Am fost un copil mai mare decât

lumea în care m-am născut. 

Aşa că m-am prefăcut 

că sunt izvor

hrănitor

gheaţă în formă de curgere

într-un univers vid, nud fără emoţie,

dezgolit de căldura care mi-ar fi topit

structura clară înapoi 

în dansul cu munţii care ar fi trebuit

să mă primească.

linia de plutire

mă agăț de greșelile tale
ca de niște ancore
înfipte în țărmul stimei mele de sine.

privind epuizarea în față

epuizarea mea s-a transformat.
nu mai e pui, ci zare.
o zare spre care mă târăsc
în timp ce trecutul și departele îmi strivesc spinarea.

nu mai doare atât de tare încât să mă limitez
la existența de floare presată intre paginile
de istorie cu război și sânge
ale patului.

acum că am făcut cunoștință
cu dorința focului din mine
de a te arde pe tine cel din mine
până îmi purific inima
care nu a fost niciodată a ta
ci doar împrumutată într-un moment de
singurătate,

dansez salsa cu durerea mea
ca o renaștere din propriul pântec incomplet
care nu-i despre tine,
ci despre ecourile de cuțit pe care le-ai lăsat
la mine în carne și încă mai sunt
și nu-i despre nimeni,
ci despre ochii mei care încă mai văd lumină
după noaptea mai mult decât polară în care m-am învelit
când nu ți-am mai încăput între brațele analgezice.

protoconversaţie

când îţi poţi simţi din nou furia

eşti pe jumătate vindecat

şi o treime din strălucirea

ta, cel care eşti,

se aruncă din nou cu braţele deschise

în întâmpinarea propriei poveşti.

binele nu învinge răul

şi nu te pândesc monştri din toate colţurile

în care ai rămas încă aspru şi întuneric.

când în sfârşit îţi poţi ţine furia în braţe,

îi mângâi tentaculele

şi, de sub pielea ei de venin

care nu a avut niciodată alt sens

decât să te protejeze,

începi să simţi licuricii

cum ţi se târăsc uşor

înapoi în voce.

numele tău are gust de bucurie cu cardamom.

kafkaian

vindecătorul m-a tratat                   

de mine floarea-soarelui

ce încă mai credea

într-un nod de explozii

în jurul căruia mi se învârteau

rădăcinile

mă întorceam spre el

ultimul punct de est

pe harta vieţii mele

mereu

mă întorceam

cu speranţa şi cu durerea spre el

chiar şi când în el se lăsa noaptea

vindecătorul m-a tratat

de anxietate

îmbrăcându-se în viitorul meu

ca într-o pijama ruptă

care îi rămânea tot mai mică

nu mai încăpeam şi eu în ea

şi îl doream pe el

prea mult el

pastila era de zahăr

tratamentul mai preţuit decât vindecarea

vindecătorul m-a tratat

de copilul care ţipa din mine

cu biciul de la capătul unui cuvânt

mi-a tăiat venele cu lama despărţirii

obligându-mă să nu mă sinucid

când gândurile suicidare erau păsări albe

şi eu un nor de vârât capul ca un struţ suprarealist

singurul lucru pe care l-aş fi încheiat fără ameninţările lui

era tăcerea ca de mormânt

despre unde durea mai tare

atunci şi acolo eram cea mai vie

cel care a depus jurământul lui hipocrat

şi-a acuzat pacienta că i-a făcut rău

el s-a făcut foc

a ars tufişurile de frică din ea

a ars dulceaţa de trandafiri din ea

a rămas doar scrum de iubire

de comisii folosite greşit

de plângeri

de cuvinte goale

de nerostit

după tortură rămâne sânge şi pe mâinile călăului

mai ales când ţi s-a prezentat drept cel mai bun

prieten

cenuşa din mine

nu se vede cu ochiul liber

doar îi sufocă pe pompieri

pică toţi în faţa mea ca florile-soarelui

când le spun că în mine nu mai e valabil sistemul

solar

despre faptul că îţi uitasem

uitasem transpiraţia ca o rugăciune fierbinte.

uitasem furia ca apa care încearcă din toate moleculele

să nu fiarbă, chiar dacă sunt o sută de grade

şi o mie de feluri în care treci peste mine ca peste linia continuă.

uitasem gheaţa din vocea ta ca dintr-al prea multulea pahar de whisky

şi antarctica sprâncenelor tale calme ca un ştreang.

ca să mă uit pe mine.

te-am iertat

în alb.

ca să doară doar viitorul

până îmi lasă oasele lucioase,

dar măcar să nu mă jupuie de vie trecutul -

am uitat luna nouă din tine. întunericul tău ritual

cu care voiai să îmi înlocuieşti mugurele de strălucire.

ştiam că deveniseşi oglindă strâmbă

cândva, într-un vis bolnav de-ale mele,

dar, pe furiş, am dus la gunoi pungile negre de sub ochii

doldora de amintiri despre răul absolut

din tine.

m-am convins că numai iubirea din tine

mi-a deşirat şira spinării înnodată din naştere.

mi-am inventat imn ... cum că nu ţi-am suportat

sănătatea ca o otravă pentru dracii incurabili din mine.

o inimă nătângă să fiu, am jurat,

decât să îţi conţin haosul de supernovă care se crede soare

şi nu-i decât o pitică albă în devenire

ca noi toţi.

da, uitasem ceea ce mi-ar fi putut răpi basmul preferat din copilărie

şi salva viaţa.

pentru că doare al naibii să îmi desprind, strat cu strat de pansament plin de puroi,

sufletul tău cald de pe rana deschisă cu care n-ai avut habar ce să faci

decât s-o adopţi din orgoliu şi din praf de stea şi din nevoia ta

de a iubi când nu ştiai pe cine. 

o radiografie a Singurătăţii

când cei şapte ani de acasă au fost

de fapt şi de nedrept

cei doi ani ghiftuiţi cu desene animate,

dezvolţi toleranţă la lipsa de iubire

şi sevraj la orice microscopică absenţă

a acelei specii de singurătate

care emană căldură prin toţi porii, până te vindecă

de tine cel ca o molimă.

eşti prea mic

pentru ura din tine

şi ştii să pronunţi

cuvinte prea mari

pentru iubirea din tine.

le iei pe amândouă şi le expui

nude şi inutile

în vitrina relaţiilor

cu acces interzis

şi semn care-ţi ordonă să nu atingi

nimic, chiar dacă îţi aparţine.

ai vrea să mori,

dar le-ai lipsi pietrelor domesticite,

păpuşilor şi prietenilor imaginari.

ai vrea să trăieşti,

dar nu te-ar auzi nimeni.

ai vrea să cânţi,

dar vocea ta este o vioară dezacordată

dintr-un film de groază

şi nimeni nu ar ţipa

şi nimeni nu ţi-ar acorda

dreptul să înveţi cum să

devii puţin mai tu. puţin mai sânge

şi mai os şi mai acţiune şi mai carne şi mai

furie şi mai iubire.

domnu’, domnu’, mai eşti curios

în legătură cu singurătatea mea?

se vinde scump şi nimeni nu cumpără.

e un nasture. o paietă, atât.

îţi ia ochii cu strălucirea plictiselii

să n-o vezi şi să mai ceri

o porţie de îmbrăţişare, ca ea să hiberneze

încă o clipă de primăvară.

să miroasă a speranţă şi să creadă

într-un viitor în care ea nu va mai exista, dar

nici nu va mai fi vitală.

celei care a tăcut

că m-a şters cu buretele

din planurile mele

ca şi cum eram un punct

şi nu autoarea,

fie.

că am zâmbit

după ce am vorbit cu tine

şi am decis împreună

să mângâi o sută de oameni

cu ce aveam mai luminos în mine,

doar ca să-mi arunc zâmbetul

cu hotărâre la coşul de gunoi

să-i fac pe plac unuia singur

cu bezna măruntă a vieţii mele,

fie.

că fiecare răscruce

între vasele mele de sânge

este o alegere

şi de multe ori am ales intenţionat greşit

drumul care ducea altundeva

decât spre inima mea,

fie.

că tu l-ai văzut

cum încerca să îmi şteargă numele

de pe foaia de hârtie

care îmi era inimă

ca să se iscălească el, soarele

care îşi arată culorile

doar pentru un minut la apus

într-o zi de iarnă

şi ai tăcut

şi i-ai oferit radiera răbdării tale

şi mi-ai decupat lumina din ochi

cu sprâncenele tale strânse,

nu pot să iert.

strigăt

acesta nu este un strigăt de ajutor.

acesta este sunetul unui elastic

care te pişcă atunci când te apropii

să îi modelezi cutele, să îl eliberezi

din strânsoarea zilelor care trec năucitor.

acesta este un ţipăt

construit din molecule umede de tăcere

care ţi s-a lipit de talpă

când am încercat să te îmbrăţişez

şi te-ai risipit ca un nor

la vestea că ţi-am aflat numele.

aceasta este o furie de abur.

o sirenă amnezică

după ce i-au crescut picioarele

reproşându-le tuturor

visarea ca o uşă spre lumi

imposibil de cucerit.

aceasta este şoapta neputinţei

pirinsă în capcana unei bule de aer

care s-ar fi întrupat din dragostea

între frigul omniprezent în jur

şi cuvântul pe care l-aş fi rostit

dacă nu aş fi ales să îi îmbălsămez

cadavrul mic de frică

în linişte.

aceasta este doar o poezie.

vă rog să nu o luaţi în serios.

doar la lumina unei insomnii de iarnă, dacă se poate,

să o priviţi din alt unghi, să o primiţi sub unghii şi în articulaţii

şi în bucăţile din voi cu care, vreodată, poate chiar

aţi iubit.

pentru că ți-ai imaginat că ai dăruit și acum pretinzi doar să primești

tremură carnea pe mine în formă de cântec. 

îmi atârni tu de omușor ca de ultima speranță

să te spânzuri. mă vezi ca prin ceața

basmelor pe care ți le spuneai singur la culcare

în care binele învinge răul

și tu ai răpus vrăjitoarea din mine

și nici nu încap în vocabularul tău

cuvinte mari ca inchiziție sau

persecuție (decât dacă ți se năzare c-am dat eu în delir

și te-am părăsit pentru o halucinație) sau

respons-abilitate (decât dacă-i a mea și

mi-am lăsat-o intenționat, ca din întâmplare,

pe vreo bancă în vreun parc în vreun oraș

în care poluez și eu ca toată plebea).

nu. tu ești charisma îmbrăcată în ochi înflăcărați și mușchi de zeu. 

ție îți este destinată liniștea - pe care tu o transformi în aur

când faci gargara cu ea. tu faci minuni 

din tăciuni aprinși și incendii care mă ard de vie,

tu numești asta purificare și îmi strigi din izvorul tău cu acces interzis săracilor

că am destulă apă în suflet

și că moartea, din unghiul tău ascuțit de vedere, este doar naștere.

cântecul meu e de sânge, domnule păpușar. 

cântecului meu îi scârțâie încheieturile de când mi l-ai repetat fals. 

s-a zgâriat discul și nu mai e nimeni să-l repare

iar silaba care se tot repetă nu este decât 

o șoaptă înfiorătoare, o șoaptă albă ca noaptea

de renunțare.

rupturi de hârtie

m-am săturat 

de cei care vindecă pe hârtie

și în tridimensionalul lor arămiu

doar ucid fântâni, le lasă uscate 

ca pe niște cadavre de promisiuni

fără să le înlocuiască măcar

cu o sclipire în vreun colț de zâmbet

rotund. 

*

am obosit 

să îmi car vocea după mine

în formă de păduri tropicale defrișate

ca un pumn de oameni să audă

că, parcă, mi-a scos sufletul o șoaptă

cât o rană ascunsă sub armură

doar că nu o ascunsesem

și era țipăt

dar numai cerneala mea

pare suficient de albastră

să fie plânsă

drept sânge.

*

am albit 

ca un soare care nu vede nicio altă cale 

de ieșire ,

am albit de când aștept

ca celuloza pe care mi-am (des)compus-o din rapsodia inimii

să valoreze cât o fracțiune din celuloidul în care tu te-ai

oglindit.

introiecţii

ai avut dreptate. mi-a rămas din tine:

căldura moale în gîtlej

ca un acasă în voce, o îmbrăţişare în surdină

din interior spre periferia rece a singurătăţii 

şi un pitic în ţinuturile deşertice din creierul meu

care-şi face treabă cioplind pietre

cu reguli fără scop şi cu sensuri care se pierd

ca fluturii prin spărturile plasei de siguranţă.

piticul bate din picioare

de nervi că oamenii sunt ca picăturile de ploaie -

unici fiecare în felul său de a nu asculta

înţelepciunea lui de un metru patruzeci

şi urechi înfundate cu pagini de carte

iar căldura mi se cuibăreşte în muşchi -

urmând prezentul după miros

şi după urmele fine de vitalitate,

mă îndrumă, fără grabă, spre ieşirea

din labirintul de sufocări.

înlocuiri și confuzii (cu intenții bune)

port un monstru în pântec.

fetus de furie

pe care am încercat să îl avortez

dar deja îi crescuse tăișul de spadă

și, în loc să îmi extirp ura

din măduva oaselor trădate

sau măcar din stomacul spart

în care spărgătorii au convertit toți fluturii la nihilism,

mi-am străpuns miezul.

am răsucit în rană

viitorul pe care mi l-ai rescris tu fără să ceri voie

să îmi mânjești măruntaiele

cu vocea ta ca o mătase

scumpă

cât distrugerea coconului care îmi conținea

linia melodică a libertății -

nu eram pregătită să zbor

din îmbrățișările tale

pătate de sânge, de liniște

și de încredere imperfectă

irosită ca o păpușă de vată în mâna unui copil răsfățat

pentru care orice mai puțin decât totul înseamnă nimic.

*

asta ai vrut

pentru rana mea care nu se vindecă

decât cu descântece în care te-ai hotărât

brusc

să nu mai crezi?

nu îmi găsesc puiul nenăscut de Furtună

între arterele și venele înnodate

cu Focul întors asupra mea însămi

ca tu să îmi rămâi acasă precum cochilia

unui melc demult mort, dintr-o specie demult dispărută.

*

prefer să naști tu Furtuna

de furii și muze

și răzgândiri ca tunete din senin.

mă gudur ca o pisică la picioarele păroase ale credinței oarbe

în seninul din tine

și în electricitatea sălbatică a propriului meu suflet.

*

... dar, din când în când,

doar cât timp închide ochii universul între două big banguri,

mi-e dor de brațele puternice ale femeii

care înfigea unghii de viață în carnea înflăcărată a unui pumn

și zbiera la nedreptate, să audă dumnezeu

că nu există divinitate decât când accepți însuși diavolul

din omul bun la suflet pe care îl iubești cel mai mult.

un gând izgonit.

respiraţia ta mă sufocă

precum un miracol fundamental

ce nu mai lasă loc

omului fragil

cu crăpături prin care intră

întuneric nediluat.

străinul dintre buzele tale

ai pus între tine și mine un nebun

din abanos de trecut

și eu nu te pot vedea din turnul

în care m-au închis demult

și încă nu am cheia.

îți dansează buzele

pe ritmuri sado-masochiste

ținând suspendat în aburul lor moale

un străin mie - ființă de tenebre

și mătăsuri țesute din moarte atât de fină

încât oamenilor de rând le pare eleganță.

ai tras între mine și tine diagonală

lungă cât durerea ta

și ești prea pătrate de alb și negru

în conturul meu.

țipi negru peste culorile așternute cu grijă

ca patul făcut seara pentru un copil drag.

țipi din rărunchii lui dumnezeu.

încerci să îmi trântești ușa cerului în suflet

când dansez în ploaie lent, fără destinație,

liberă ca o lebădă care își știe cântecul pe de rost,

dar mai are de exersat liniștile ...

căci liniștea mea, deși naște pui vii de iubire,

încă nu se poate îndoi pe orice

segment de extremă dreaptă.

se respinge din obișnuință corpul străin

care dintre buzele tale aspre, mi se insinuează în carne.

Nostalgia

îmi amintesc

când îți simțeam numele rece

ca apa ce țâșnește poznașă din robinet

pe fața mea bolnavă de vară toridă.

îmi amintesc

când sufletele noastre nu erau la pertu

și tu erai doar un musafir oarecare,

cu bune maniere și fără dorințe,

în muzeul durerii

din mâinile mele care nu simțeau cum lovesc aerul.