Ceața

 

Lumea m-ar vedea prin ceaţă.

Mi s-ar deforma conturul şi mişcările,

mi s-ar desprinde sinele de el însuşi,

mi s-ar ciocni stelele unele de altele

şi ceilalţi ar numi asta 

explozie, nu început

dacă şi-a ridica ochii către mine

din unghiul ascuţit 

care nu le dă lor dureri de cap.

Mi-ar zări lumina

şi ar numi-o moft.

Ar prinde o imagine fulgerătoare

a erupţiilor vulcanice din genunchii mei

sau a gheţarilor care mi se topesc în inimă

într-un ritm alarmant, şi m-ar asigura

că nu se întâmplă nimic.

Că halucinez când zbier de durerea

tuturor molimelor care au existat vreodată 

în fiinţa mea şi în jurul ei, întorcându-se.

Când mă simt asfinţit, mi-ar spune

că licăriri ca a mea se găsesc la tot pasul

şi nu se pot numi lumină

în adevăratul sens al cuvântului,

iar agonia alunecării e doar natura umană.

Când mă simt om, 

mi-ar spune că nu aşa se face,

că am greşit povestea, 

că sunt prea ţipătoare culoare în contratimp -

dacă m-ar - când mă vor

privi

dintr-un colţ de ochi 

blazat.

Să rămân singura 

care crede într-o poezie

pe care n-are nimeni chef să o

guste?

Ca să nu mă ia prin surprindere

acordurile false când îmi vor strivi carnea,

mă privesc acum prin ambele oglinzi.

Astăzi eu sunt cea care mă văd prin ceaţă.

 

Un corp cu toate ușile încuiate

 

Într-un corp cu toate uşile încuiate,

în alertă

de singurătate,

are loc durerea să ricoşeze 

de pereţii din carne,

are ecou paranoia

când o hrăneşte la sân mama linişte.

Ferestrele se încordează 

în poziţie de drepţi

dar tot se face curent,

tot se albesc

părul şi copacii dezgoliţi,

tot acelaşi e refrenul 

la care se întoarce inima

indiferent cât de profund

ai avut noroc să respiri de data asta.

 

Uragan

înăuntru.
îmi plesnește organele vitale
cu palme de apă rece.
trece
și totuși nu rămâne în trecut.
inundă cutia toracică
unde m-am ascuns
în căutarea ochiului furtunii.
văd prin țipetele jilave, mucegăite,
de copil care nu a crescut -
ura la tot pasul. dispreț în tot glasul
neornamentat cu flori multicolore
să-l transforme în glastră.
pe fereastră îmi arunc un gând
că poate uraganul s-a născut
din ceafa mea nesusținută înainte de a răsări mușchii
și poate ura cuvintelor sale înghețate - săgeți
este doar ropot pe acoperiș, muzică
pentru urechile care știu să o asculte
și poate frigul trăia deja în pielea mea
iar norii de furtună sunt doar musafiri demult așteptați

deși îl privesc adânc în ochi,
îi sap groapa marianelor în suflet
cu nevoia mea negrăită
și în continuare văd griurile metalice
cu care eram obișnuită dintr-o viață anterioară.

când două anxietăți se ciocnesc

pui cuvinte de benzină
repede și gălăgios curgătoare
căci nu crede că își merită
prețul

peste flacăra albastră
adăpostită într-o voce indiferentă
a cărei alarmă de incendiu
sună numai la frigul interior
pe care niciun cuvânt nu îl descrie

și explodează.

fugă sau îngheţ

(suspinul gladiatoarei în grădina cu trandafir)

eşti ca o ficţiune care îmi creşte canceroasă

în măduva oaselor, sub formă de frig.

o celulă de iubire care mi s-a împrăştiat

din miezul fiinţei, dându-se maliţioasă în leagănul sângelui,

peste gardul catifelat al pielii,până când şi după ce

a devenit un basm cu monştri.

înconjurată de privirea ta de foc

cu parfum de trandafiri şi superstiţii despre nenoroc,

îngheţ.

nu-i loc să lupt cu spinii înfloritului trecut

decât ofilindu-mi ochii. asprindu-mi tălpile

cu fuga de tine, şlefuindu-mi muşchii

cu veninul amorţelii precum cel mai fin lux

pe patul de moarte al unei idei fixe

care se ţine de viaţă ca de o pânză de păianjen.

cum să ucid verdele

când, fără el, strălucirea care îmi suflă din piept

devine ieftină şi opacă?

există legende mai importante decât sănătatea.

eroi ce respiră mai adânc

decât marea ca o mamă primitoare.

identitate care înghite prin sânul său ud de lapte

orice urmă de dorinţă.

aşa îmi eşti. un vis de neatins cu pana fericirii.

doar pe întunericul unei inimi intenţionat amnezice

te pot avea.

 - nicidecum învinge. -

se făcea că tu erai soarele

şi eu eram luna. o piatră rătăcită în recele ei banal.

se făcea că toată lumina mea venea de la tine.

şi se făcea că, dacă ne-am reîntâlni, m-ai arde

cu o mână de cuvinte ...

odă unui om fals

îmi înfigi un ac de sunet în ceafă

ca şi cum mi-ai extirpa, aproape neintenţionat,

liniştea.

*

prezenţa ta are gust de absenţă

şi textura aspră a morţii

care te urmează ca o umbră loială

pe holurile largi ale unei vile,

în parcuri sau în catedrale

poleite cu aur întru cinstea celor sfinţi

în care, deşi ai încercat,

nu ai reuşit niciodată să crezi.

*

vocea mea rugineşte

în excesul de oxigen al plâmânilor tăi

flămânzi de mama şi speriaţi de soarta

pe care singur ţi-ai croit-o

din imitaţie de vis.

*

frica ta nu depăşeşte nivelul mării

din oase -

*

vărs bucăţi nedigerate de timp pierdut

când îţi văd ochii îmblânziţi

de furtuni demult-uitate

până ce au devenit iepuri

în pumnul neiertător al pădurii

care mă înghite, de altfel,

şi pe mine.

aşteptând un ghiocel sau o furtună de zăpadă

fac pluta pe suprafaţa liniştită a
timpului lung cât o zi de vară elastică
pe vreme de iarnă; speranţei
îi degeră degetele de la picioare,
i se crapă tălpile şi cade prin
duşumeaua de întuneric a viitorului
care încă nu îi deschide uşa, deşi deja
se face 28 februarie şi încă
nu se ştie dacă este sau nu an bisect
iar autorii dicţionarului nu au ajuns
la litera P de la primăvară.

fac pluta pe suprafaţa liniştită a
destinului pe care mi l-am scris singură
cu ochii închişi
şi nu îmi mai simt spatele, să recunosc
dacă sub mine este
doar o pojghiţă subţire de frig cristalizat
sau tăcerea furtunii care se pregăteşte
să mă invite, elegantă, la dans.

invitatie la joc

ca sa existe lumini,
trebuie
sa ne impovaram cu umbre

asa ca uneori iti imprumut
intunericul meu de plumb
sa jonglezi tu cum stii
cu mortile mele
pe care nici nu vreau sa le gust
sa vad de ce ma descompun
desi sunt un intreg, eu si lumina alba
si nici nu le ingrop
ca o complexata cu simt civic ce sunt.

iti dau tie umbra mea
sa jonglezi cu ea cum te pricepi

si, daca te simti
coplesit, inspirat
sa o fierbi in suc propriu,
sa o impletesti cu noptile tale de plumb,
cu pleoapele tale trase ca perdelele
peste ochi larg deschisi, pana sunt pregatita eu
sa ma trezesc
si sa te vad prin prisma vietii, asa cum esti tu
de-a lungul spectrului vizibil;

daca te simti vizat personal
de anii care ma cocoseaza,
de nu-urile mele care inseamna da,
de da-urile scrise ca metafora
intr-o poezie pe care stiu ca nu o vei citi,
ca sa-ti fac pe plac;

daca te dovedesti jongleur atat de bun
incat sa te cred copil, iar pe mine sa ma vad balon cu aer cald

in timp ce tu te dai peste cap pe pamantul meu
in speranta ca poate vei reusi
sa repari gravitatia in sistemul solar
de nori in care-mi ascund eu inima -

doar atunci voi sti
ca esti de acord, sincer de acord
sa iti ajustezi ochii la incandescenta mea.

doar atunci imi voi permite sa am
trup langa suflet

si vom dansa.