pe limba ta vei muri.

oricine înveţi să fii

din buze, din piele de împrumut,

din copaci tatuaţi cu un gând

rănit, care n-a putut altfel

să zboare din cuib,

din guri de străini

sau săruturi de ocean -

tot în dialectul ponosit

al femeilor dinaintea ta

se povestesc serile

când era prea greu să îţi treci

braţele prin mâneca de lână

a pijamalei, capul prin bluză

şi, la graniţa dintre tine şi lume,

apa care niciodată nu te spală

de cine eşti tu în oase.

tot pe limba ta, muşchi puternic,

nefolosit, cu vocea atrofiată
pentru că n-ai ştiut ce să faci cu ea

în afară de a zgâria tocul uşii

spre inimile în care nu ai încăput,

numai în cuvintele ca un duş scoţian

pe care le-ai simţit în sânge

înainte de a le articula

îşi găsesc grai durerile care te lasă descreierat,

desacrat, despuiat.

cât trăieşti, te mai poţi naşte într-o mie de lumi

dar numai pe limba în care ai mers

de-a buşilea, nearticulat,

demascat

se moare.

nordul dinăuntru

viermi-promisiune în ochii tăi:

iarbă îngropată sub straturi de istorie

nedemnă de a fi scrisă

dar scrisă - nostradamus se naşte întotdeauna

cu mâini de compost - mă afund

în hăul în care zace mâine ca un erou.

dezgrop uimirea sănătoasă

în miezul de mocirlă

din inima ta ofilită înainte de a înflori.

şi din cuvântul meu se clădeşte fortăreaţa

în care luminii fragede îi creşte muşchi proaspăt

pe al şaselea simţ.

pentru că am văzut găuri negre

din care iau fiinţă mai multe şi cu sens

decât din tine

iar eu pot să renasc din aurora boreală

care mi-a explodat în carne

când tu cu vocea ta ca o lamă

m-ai fărâmiţat înainte de a mă naşte.

trei ani, criza de identitate în doi şi un coşmar

împlinesc trei ani

de când am început să mor

arsă pe rugul cuvintelor tale

ca un fetus de întuneric

sacrificat

pe altarul orbitor al negării.

înainte să mă nasc,

nu îmi exista universul.

acum, împlinesc trei ani

de când depun singură

ouă de gaură neagră

pe străzi, în biserici,

sub grindină pe banca din parc

şi în adăposturile pentru cei uitaţi

chiar şi de neant.

de sunt cuvintele

săbii cu dublu tăiş,

le-aş întoarce pe ale mele

spre mine însămi. aş înghiţi

otrava trecutului pe nerăsuflate.

mi-aş scălda sufletul încântat

şi descântat, în nedreptate

şi în iubirea ta pe jumătate

- poate aşa mi-ar ieşi

înapoi

răni de viaţă pe piele

în loc de ciupercile poroase

de astăzi, de pe oase.

unui destul de străin

cuvintele tale ca un paratrăsnet

bolnav de scepticism

mă obligau să iubesc pe jumătate

fulgerele care mi se înfigeau

în pământ

înainte să îmi aud gândul-tunet

cum îmi ceartă plămânii că

respiră.

mă oglindeai ca suprafaţa unui lac curat

ale cărui adâncimi nu le-am pătruns

şi nu râvneam.

mă oglindeai până când mă prindeai

ca pe un Narcis muncit de copilărie,

îngropat în sine, apoi sfidai lumina

cu fiinţa ta de căldura înflorindă a primăverii

ridicând o sprânceană, mişcând uşor

un colţ de gură, formând un semn de

întrebare ca o sămânţă de speranţă

pe care mi-ai plantat-o sub sânul stâng

fără să ştii, aşa că nu ai mai venit

să îmi strângi lacrimile în stropitoarea

empatiei tale fără destinatar

şi să îmi uzi cu ele roşul din obraji.

o pierdere neobservată

mi-e dor de

cuvintele tale

care nu îmi erau adresate -

e ca şi cum aş pierde

o lume paralelă

în care iarna miroase

a flori de cireş

cu doar câteva luni

mai tinere decât viaţa.

doza de dragoste

trăiesc pentru cuvintele tale

ca o picătură de balsam 

între două suspine alungite 

confortabil în hamacul lunilor, 

rupându-le în milioane de clipe

sub greutatea lor

de a respira.

îmi pun în gură cuvintele tale

ca pe un căluș. ca pe o pușcă încărcată. 

ca pe cel mai eficient și blând medicament.

înghit iubirea ta regurgitată ca pentru pui de pasăre

în loc de uitări spumoase. 

cel puțin astă seară.

mă privesc în oglinda cuvintelor tale 

și sunt o idee mai vie decât ieri. 

profilul Victimei

se apleacă

în faţa vieţii

precum salcia

plângătoare.

îşi profanează

templul propriei

fiinţe

- cea cu miez

din carne şi lumină -

folosind cuvintele tale:

îi dai un deget

de argument

să se ridice, să

danseze cu vântul

şi ea îl preface

în pumn de oţel,

şi-l înfige ca pe o săgeată

cu vârf otrăvit de intenţie

în propriul piept.

profilul Victimei

este uscăţiv,

un deşert

cât negru sub unghie

care cerşeşte

o singură picătură

de la doamna fântână

şi nu învie

nici cu un ocean.

dacă o priveşti în faţă

cu ochi de iubire fluidă,

ţi-i va scoate

cu unghia

de la degetul tău de argument

rupt în mii de bucăţi de ecou.

poligloţie nevrotică

am dărâmat uşi. am construit pereţi.

mi-am împărţit mintea in mii de cioburi.

fiecare ciob, un laborator de poezie.

inimi pulsânde. nici una nu ştie de celelalte.

dacă s-ar vedea, s-ar tăia între ele

cu lama câte unui cuvânt neşlefuit

lăsat să atârne la finalul zilei, ca un apus fără soare

cu febră musculară la picioarele de lumină

şi negare cronică a iminenţei nopţii.

*

am demolat sensuri ca să restaurez silabe.

să modernizez structuri gramaticale

ca şi cum aş face castele de nisip

în litiera unei pisici bătrâne, să dau formă

de altceva

trăirilor mele din ultimele ei săptămâni de

chin.

*

mă împart între viitor şi trecut

şi îmi dă cu rest de clipe sfărâmate

când mi-am trădat tălpile

că pământul infertil pe care îl călcam

şi pe care călcâiele mi l-au memorat

ca pe imnul naţional al unei ţări

în curs de dizolvare în sine.

*

fiecare inimă simte altfel sunetele.

în unele se umflă aerul precum un păun

cu pene pe care tronează, pictată de natură,

ruşinea.

în altele, pădurea păşeşte timid

lăsând urme subtile de verde, ca şi cum

s-ar teme să nu lase prea mult

noroi de ego pe faianţa strălucită

a urechilor cuiva drag care ştie să asculte.

în câteva, puţine, trag sufletele baloanelor

trântind uşa aproape în acelaşi timp, obişnuită

cu ticurile lor nervoase şi cu tabieturile lor

de oameni care doar în familie îşi permit

să fie bătrâni.

dar în nicio inimă, moştenită sau construită,

nu găsesc formula magică

să vindec bumbumul ăsta obscen

de tăcerea asurzitoare dintre

rugăciuni.

mediocrităţii

... şi într-o zi, nici nu te-a mirat

că am ajuns să măsurăm totul

în foi subţiri de ficţiune,

pe care feliem capete visătoare

de oameni care n-au închis ochii decât

după ce au tânjit şi creat mai mult

de atât.

se confecţionează câte un dumnezeu

după chipul şi asemănarea oricărui

voitor negânditor muritor

care îşi permite minutele elastice

de minciună şi pudră de dat

pe buzele înşelate de cuvintele ce ies prin ele.

pe podeaua tăcerii, stau cocoşată

sub greutatea sensului pierdut.

aici construiesc, respiraţie cu respiraţie,

un templu pentru seninătăţi şi furtuni

reale, deşi nu întotdeauna ale mele.

uneori, pun mai multe picături de sudoare

decât versuri măsurate în metafore şi bătăi de inimă -

atunci se găseşte câte un posesor de zeu-imitaţie

să mă acopere cu etichete vechi

de pe euri demult expirate şi năpârlite.

mă scufundă în arhaisme. mă botează

un nume pe care îl poate pronunţa el.

şi eu ... mă întind ca untul în dicţionar,

leneşă, autentică şi loială

tăcerii mele care permite undelor

să se formeze şi, din fluiditatea lor,

să nască alte unde.

semioniric

îmi amintesc

o noapte de primăvară

cu gust de fără-cuvinte

proptită de buzele mele

alfabetizate doar în limba

înmuguririi.

îmi amintesc

golul din stomac

în care am căzut

ca într-un film mut

cu explozii

unde dispărea lumea

sub o eclipsă lunară

de trădare.

îmi amintesc

nodurile de sânge zbătându-se în gât

care au pornit la război cu iubirea

când căldura s-a învechit

şi a început să îmi pută a rece între vise

şi m-am trezit şi am văzut

că nu visasem. povestea din cartea pielii mele

nu mai era citită de nimeni.

mă scufund în peisaje uitate

ca într-un purgatoriu

pe care am învăţat să îl numesc acasă

căci pentru ce simţi

când nu poţi vorbi dar deja decizi

că tu nu vei înflori,

nu există cuvinte.

funcţia sintactică a cuvintelor scut

pe pielea cuvintelor scut

se află atelierul de inimi artificiale -

aceste opere de artă nu se frâng

în zborul lor dinspre sine spre altul.

sunt metafore meşteşugite

care se gudură pe lângă picioarele din hârtie

ale arborilor centenari învinşi.

sunt vorbe curgătoare, menite să flateze

sau să ucidă soarele din ochii celuilalt.

*

în spatele cuvintelor scut

stă tolănit, imperturbabil

semnul întrebării

meditând

în hăul dintre nu înţeleg şi nu suport

peste carnea sfâşiată a trecutului

fâşii de iubire crudă se coc neiertat de încet la căldura lunii

în spatele cuvintelor scut

fiecare notă muzicală este îmblânzirea unui geamăt

orbecăind pe cărarea înainte spre viaţă

mama risipitoare (de cuvinte)

sunt

murdară de stea

pe mâini

nu ca tine

pari

incandescentă

născătoare de lumină

morfină

durere aţipită

în pântecul tău

insipid

*

fotosinteză metalică

vers alb pe muzică

(păcălim surzii

ce circ

ce bucurie)

*

crâmpeie de fiinţă

sfâşiată

plâng

un plânset rupt

ca un ursuleţ

care a aparţinut unui copil

ai cărui părinţi l-au iubit

pe jumătate

*

narcis

doar

medita

*

calci pe suflete

lăsând urme de cerneală

nici mai puţin

nici mai mult

un tunet

m-a lovit,

plat

şi jegos de lumină care distruge,

dintre urechile lui ca două cremene.

vocea lui era ca cerul

din care credeam că am fost izgonită cândva

pentru că mă durea spatele

de trecut şi de viitor şi de piele înroşită

şi de iubire care mi-a ieşit cioburi, cioburi

din cutia toracică

şi cum altfel să-mi explic agonia, decât

că poate, cândva, înainte de frică,

am avut aripi.

buzele lui

numai bune de sărutat cu marginea ascuţită a tristeţii mele

s-au apărat.

m-au lovit

fix între pre-supusele aripi fantomă

şi, în loc să se oprească universul în loc,

să albească şi să înceapă să se micşoreze

că eu sunt muritoare

şi că el îmi plesneşte poezia cu dosul palmei unui cuvânt surd,

eu am plâns

şi el a tăcut

şi, printre scântei,

a fost loc de viaţă,

dar moale şi pâlpâindă

căci cremenele au fost udate

şi între noi nu mai există foc;

doar lacrimi

şi binecuvântările tăcerii

dintre cuvinte,

care încălzeşte.

iată. plouă.

cioburi, cioburi de iubire,

după ce au tăiat cerul cu cruzime,

hrănesc trandafirii călătorind spre

înmugurire.

o contemplare a ireversibilului

la marginea unui sunet,

stau drepţi, în vârful limbii,

cu ochii măriţi

şi mă întreb dacă a sosit

momentul să sar

în groapa adâncă

ce mi se cască la picioare

ca o eliberare leneşă,

care este cuvântul.

ceea ce meriţi

fiecare fir de iarbă

îşi merită verdele,

aşa-mi spuneai

când încă erai soare

şi aveai destulă lumină

pentru toţi

şi la propria-ţi lumină      

mă vedeai pe mine

îndoindu-mă

că pot dărui lumii,

din seva mea păcătoasă,

flori.

*

puţi a spini

şi rareori îţi mai simt

parfumul de trandafir,

aşa mă striveşti azi

sub talpa aspră a unui cuvânt.

te-ai chircit

alb şi rece

şi verdele nu mai e de ajuns

să merit înaltul senin

în ochii tăi.

*

îmi zboară seminţele

în toate direcţiile

şi nu ştiu dacă vor găsi pământ

să se mai nască iubire din ele

şi tu ai uitat

că aproape mă conviseseşi

că şi păpădiile suntem flori.

nu orice fir de iarbă

îşi merită verdele,

mi-ai şoptit azi dimineaţă

când plângeam rouă,

dar ai în miezul tău

un strop de lumină din lumina mea

şi nu sunt pregătit să renunţ

la lupta de a te transforma

în altceva.

*

rămân sub ochii tăi.

statuie de ceară verde.

un fals. un vas care să conţină

viaţa artistului

şi da, pentru că rămân în muzeul dedicat ţie,

îmi merit picăturile care se topesc la flacăra zilei de ieri

şi curg din mine pe podeaua de piatră

şi sunt măturate de aici

şi rămân de fiecare dată mai puţin eu.

monştrii cu ochi de soare

mă lupt cu fiecare

din adâncul oaselor

şi, după fiecare

monstru cu ochi de soare

urmează altul

parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,

mi se strecoară şi câte un

hoţ de buzunare cu ochi de lună

pe sub pleoape şi-mi fură somnul

când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii

de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost

avertizată că există baubau

şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji

asfinţituri roşii

ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă

pentru tot restul vieţii

cât de talentat îmi este sufletul

la arta sângerării ...

totuşi eu am avut

curajul

să uit.

să zâmbesc oglinzii.

să iubesc lumina din tine

reflectată în mine.

să privesc oamenii în ochi

şi să îi văd pe ei, nu doar

răsărituri care mi-ar putea aduce

sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut

dincolo de picăturile de ploaie

prin care lacrimile mi se vedeau

ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul

mai mult decât cinstit

de a construi, cuvânt cu cuvânt,

curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut

fără oglinzi şi caleidoscoape

drept în plămânii uneori prea leneşi

să respire altceva decât pământ,

tu

mi-ai dat

şah mat

şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet

dinţii de soare

trădător

iarna

*

şi acum

tăcerea mea -

ca everestul.

eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb

mă escaladează

pe mine.

pe mine - 

întotdeauna complement,

niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -

tot un dar de la tine.

prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste

iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine

în faţa publicului

mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist

care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt

fiecare monstru cu ochii de soare,

rând pe rând, să nu mă doboare

chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare

să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,

subsemnata, supusa umbră,

singura parte din mine

spre care încă mai priveşti.

sărăntoaca

are numai săbii
care nu schimbă lumea.

îi lipseşte focul din ochi
şi nu îşi dă seama

că taie flori
în plină înmugurire.


sărăntoaca are
un buchet întreg
de cuvinte dezrădăcinate
şi spini fără trandafiri

iar sufletul i se usucă
pe zi ce trece
căci este alergică la
apă.

amintiri restaurate

fosile cu luciul şters de ocean.
ani cu soarele şters de zile cu ceaţă.
eu ştearsă de atâţia tu prea importanţi.

*

cândva trăiau-
pagini respirând vântul,
braţe întinse către cer
ca o rugăciune

fără cuvintele

astea care sufocă foaia de hârtie.
fără gramatica inventată de om
să nu mai existe loc pentru zgomot,
o muzică artificială.
un jurnal mai mult scris decât trăit împreună.

*

tu în banca ta, eu în banca mea
şi doar braţele noastre ca nişte crengi
împreunate pentru rugăciune

îşi mai amintesc,
între atâtea rânduri
şi atâtea legi,

ce este iubirea.

memoria din carne şi sânge a uitării

în groapa amintirilor reciclate
merge din ce în ce mai scundă,
purtând un şal de orizont pe umeri
şi o singură lacrimă de soare
la graniţa de sud-est a ochiului ei drept.

îşi spală trupul
în balsamul tuturor cuvintelor
pe care nu îşi aminteşte cum să le pronunţe.
buzele ei nu mai cunosc
decât alfabetul sărutului;
iubirea lor amnezică se ascunde
între două râsete care rimează
parcă din întâmplare.

uitarea este o memorie din carne şi sânge.
o gaură albă în pieptul universului.
felul în care oftează un dumnezeu
care nu îşi aminteşte de ce a început să creadă în el însuşi
şi totuşi ...

ea mărşăluieşte mătăsoasă
pe verticală, prin nisipuri mişcătoare, în jos
spre miezul ei de amintire
fără limbaj şi fără imagini, ca o formă de prăjitură
în care poţi coace Viaţă
în toată dulceaţa ei, cu toate condimentele
şi cu toate tresăririle ...

pleoapa pe care rămân lipite lacrimi

prea mult pentru cuvinte.

hârtia
îmbibată în sânge
plânge
cu lacrimi de cerneală
după seva care n-a mai fost
să curgă

iar eu
îmbibată de tine
mă usuc.
mă satur de mine
încuiată în albul unui ochi
care n-a plâns
niciodată
în cor cu tine.

prea mult pentru cuvinte -
mă tem că limba-mi va străpunge
ca o suliţă cerul
gurii (tale,
poate,
mai ştii?)
şi vor emigra papilele gustative
din imperiul iubirii

şi nu-mi voi aminti niciodată
cum este / a fost / ar fi
să te simt dulce.

prea puţin pentru cuvinte.
mai bine am bea o cană de ceai împreună
şi ne-am preface pentru încă o oră
că niciunul dintre noi nu-i mai important
decât celălalt.