fiului risipitor

 dacă eu sunt pădurea
și tu ești un copac în inima mea,
de ce am uitat că îmi pot găsi nordul
în orice alt copac, în stele și în rouă?

m-am îndepărtat de rădăcinile mele
în căutarea coroanei tale
în timp ce fructele cădeau din mine
dulci, lipicioase și umede, sânge mut
pentru că eram surdă, animalele
din arterele mele erau vânate
de sportivi care nu joacă cinstit
și eu cu idila mea iluzorie
dansam după cum cântau ei din pușcă

pentru că în zorii unei zile blestemate
cum îți pica soarele în breton,
mi s-a părut că ești o idee mai verde
decât secolele care îmi curgeau liniștite
în corp, râuri înțelepte, riduri șerpuite.

iartă-mă. te-am prețuit doar
pentru că am uitat prețul istoriei.

scrisoare deschisă

dragul meu, 

am avut un an gol. 

mai gol ca un nud

în miez de iarnă

acoperit cu o singură frunză de mentă

uscată.

ba mint:

a fost un an plin

de frig care mi-a ars toată ființa

până am omorât copacii și-am înnebunit vecinii

și-am făcut inundație ca să acopăr cu ceva durerea 

din membrul fantomă.

a fost un an plin 

de lucruri regretabile pe care nu le-am mai regretat

pentru că cel puțin ele rămâneau. rămâneau. rămâneau. 

un an plin de spărturi și de scrisori și de gânduri rotunde

și de tine. de tine. numai de tine.

ai avut dreptate. nu se poate rămâne 

în același punct. chiar dacă îngheți în timp

și-ți faci ferfeniță buletinul într-o poezie și două uitări

și nu mai înaintezi în vârstă decât în ochii celorlalți. 

ar încălca legea sacră a stelelor

ironizate de spațiu și de timp.

nu, dragul meu, eu am ajuns departe, atât de 

departe încât nu m-ai recunoaște. am părul mult mai

alb decât l-ai văzut tu vreodată și de când nu m-ai mai văzut

mi-am tuns sufletul zero și mi-am amputat 

tot ce m-a făcut prea vie pentru un vindecător.

iată-mă, rigidă pe masa rece a viitorului peste care am pictat ceață

cu pensula cea mai groasă. iată-mă așteptându-te să îmi asculți 

tăcerea și să îmi pui diagnostic și etichetă cu număr astronomic

și, dacă seninătate nu mai ai pentru mine, măcar

un certificat tipărit pe ultima pagină a cărții mele:

dacă nu că am fost om,

măcar că am fost bun.

fugă sau îngheţ

(suspinul gladiatoarei în grădina cu trandafir)

eşti ca o ficţiune care îmi creşte canceroasă

în măduva oaselor, sub formă de frig.

o celulă de iubire care mi s-a împrăştiat

din miezul fiinţei, dându-se maliţioasă în leagănul sângelui,

peste gardul catifelat al pielii,până când şi după ce

a devenit un basm cu monştri.

înconjurată de privirea ta de foc

cu parfum de trandafiri şi superstiţii despre nenoroc,

îngheţ.

nu-i loc să lupt cu spinii înfloritului trecut

decât ofilindu-mi ochii. asprindu-mi tălpile

cu fuga de tine, şlefuindu-mi muşchii

cu veninul amorţelii precum cel mai fin lux

pe patul de moarte al unei idei fixe

care se ţine de viaţă ca de o pânză de păianjen.

cum să ucid verdele

când, fără el, strălucirea care îmi suflă din piept

devine ieftină şi opacă?

există legende mai importante decât sănătatea.

eroi ce respiră mai adânc

decât marea ca o mamă primitoare.

identitate care înghite prin sânul său ud de lapte

orice urmă de dorinţă.

aşa îmi eşti. un vis de neatins cu pana fericirii.

doar pe întunericul unei inimi intenţionat amnezice

te pot avea.

 - nicidecum învinge. -

se făcea că tu erai soarele

şi eu eram luna. o piatră rătăcită în recele ei banal.

se făcea că toată lumina mea venea de la tine.

şi se făcea că, dacă ne-am reîntâlni, m-ai arde

cu o mână de cuvinte ...

patul și dumnezeu

patul rămâne martor

liniștii ce se zbate pe el

ca un șarpe decapitat

căruia îi ia decenii întregi să moară.

în fiecare clipă, tăcerea este

cu un gând mai strigăt.

instrumentele de tortură se rezumă la

metafore asimptote care se apropie infinit de sens

dar nu îl ating niciodată,

un tavan alb și un dușman imaginar

cu degetele în urechi. atât.

în mușchi se înnoptează.

fără să îți țină cineva lanterna în ochi

ca singurul tău somn să se confunde

cu negarea convinsă a propriului

miez de lumină spumoasă,

doare oricum tot ce îți curge prin corp

ca un râu rebel al cărui izvor

nu l-ai găsit, să îi îmblânzești

copilăria de singurătate sălbăticită în munți.

mai ai numai această sarcină în viață:

să te faci cerc

de carne putrezită, prizonier gravitând

în jurul întrebării de mătase

al cărei răspuns vital s-a pierdut

pe aripile unui fluture

care a zburat iremediabil din coconul

iubirii tale de muritoare.

obsesiv

mama mi-a spus
sa nu imi imprim
pulsul nimanui
atat de adanc in inima

incat sa-i aud ecoul
si prin somn, si cand fierbe cafeaua de dimineata,
si cand visez urat cu ochii deschisi, si cand stau de vorba
cu altcineva.

*

eu sunt
ceva care s-a rupt din soare
cand luna i-a soptit o eclipsa
prea raspicat:

imi masor pasii dupa urmele tale.
imi aleg propozitii potrivite
in care sa incapa cuvintele tale.
numele tau mi-a adoptat papilele gustative
si nici macar nu am curaj
sa te iubesc.

eu sunt umbra soarelui
si primul fir de par alb al lui peter pan -
dar numai cand cred
ca tu ai fi de acord.

*

da, tin minte avertismentele
si schiopatez, imi pun piedici
in drumul meu spre
caldura
prea mare pentru cea care mi-a aratat
cum sa-mi fie frig
si sa-mi construiesc in continuare oameni de zapada in suflet.

da, tin minte ca am ales
sa fiu doamna
mai tanara decat anii
care nu renunta niciodata

si, ca un compromis, promit
sa nu fiu fericita
cand imi gasesc un semineu primitor
la vreme de iarna.