minusrealitatea

un sat întreg

mă îmbracă forţat.

îmi împinge capul prin ceaţă

ca printr-un pulover mâncat de molii.

beau sticla lui alice

sperând să mă regăsesc

pe mine cea de ieri, dar vai!

mă micşorez iar. mi se înnegreşte inima.

şi mi se aspreşte pielea de la iarna presimţită

în aerul crocant şi greoi.

era otrava care le-a fost dată drept pâine.

acum mă împărtăşesc şi eu cu piatra

care îmi va fi funerară, crezând-o sacră şi atât.

cunoaştem toţi, din moşi strămoşi,

dracii de sub pielea mea

şi toţi oamenii mărinimoşi

până la moarte pe patul vocii mele, procust.

dar ca să vezi: nimeni nu mai ştie

rima corectă pentru numele meu.

sunt un diavol în ceaţă şi mă întreb

ce s-ar întâmpla dacă

ar lăsa soarele ingenuu să-mi zburde pe chip

mai mult de o clipită?

bătăi de inimă

un

nu

me

iar

şi

iar

şi

îmi

cur

ge

po

e

zi

e

ro

şi

e

du

re

roa

să

pe

coap

se

le

coap

te

tu

re

ge

al

e

xi

lu

lui

îmi

po

ceşti

rit

mul

m-ai

vin

de

cat

de

ru

ti

na

iu

bi

rii

zglo

bii

a

cum

doar

frag

men

te

de

men

te

de

pia

tră

şi

ru

şi

ne

escaladare

noaptea cu miros de chiparos

îmi străluceşte albul oaselor.

în splendoare nu doare

deşi nu te-ai fi gândit la asta.

în splendoare, mă doare

numai gândul la tine

dar se pierde şi el în abur

şi prin labirinturi întregi

construite exclusiv din trenuri

pe care le-am pierdut

pe motiv că eram prea tânără

şi ele duceau la mine, dar

opreau în braţe la tine doar

preţ de jumătate de minut.

dacă refuzi să mă pictezi cu lumina ta ...

eu ştiu, să ştii, a mă întuneca

mai tare decât bezna cea mai deasă

care ţi-a împresurat ţie vreodată

Inima ca pâinea caldă, după ce s-a răcit

pentru a prea multa oară.

profilul Victimei

se apleacă

în faţa vieţii

precum salcia

plângătoare.

îşi profanează

templul propriei

fiinţe

- cea cu miez

din carne şi lumină -

folosind cuvintele tale:

îi dai un deget

de argument

să se ridice, să

danseze cu vântul

şi ea îl preface

în pumn de oţel,

şi-l înfige ca pe o săgeată

cu vârf otrăvit de intenţie

în propriul piept.

profilul Victimei

este uscăţiv,

un deşert

cât negru sub unghie

care cerşeşte

o singură picătură

de la doamna fântână

şi nu învie

nici cu un ocean.

dacă o priveşti în faţă

cu ochi de iubire fluidă,

ţi-i va scoate

cu unghia

de la degetul tău de argument

rupt în mii de bucăţi de ecou.

decizie cu nostalgii de toamnă târzie

iubirea în colțuri

de catifea

acum mă ocolește

precum apa, corpul bătrân al gâștei:

știu deja unde duce

cărarea asta din voci împletite

ca un cocon de mătase -

ne întoarcem precum phoenixul superficial

în aceeași stare din care ne-am înflăcărat prima dată.

mă mângâie catifeaua iubirii tale zig-zag. mi-aduce aminte

de toate iubirile mele zig-zag și, de pe piscul muntelui acum,

văd cum am alunecat de fiecare dată.

îmi aud propriul glas ca pe o chemare înapoi în mine.

știu că aici, la mine în gât, sub omușor, unde mi-e focul mai crud,

nu este loc și pentru tine.

jocuri de putere

moartea mea ridică o perdea de putere
în trupul celui ce mi-a pus capăt zilelor -

crima sa cu intenții materne
încalcă legea gravitației,
complice cu pleoapele
care se visează zburând ușoare
peste dimineți și hârtii mâzgălite:

împreună vom naște o stea.


dar cât timpul își relaxează mușchii
și respiră adânc din ochi, vede
că prea rar reușește să privească
prezentul drept în inimă, iată
cât de lipicioasă este amintirea -
se lipesc secundele de ea
ca licuricii

căci cine mănâncă monștri de vii
țipându-i din carne după îndurare,
nu poate iubi cu adevărat zeii.

oracolul

arzi marginile eului meu
la flacăra lumânării care ești,
pentru efect artistic

și, ca să te pot iubi în continuare,
te ascult ca o oarbă anosmică
prefăcîndu-mi sufletul, atom cu atom,
într-o foaie subțire de hârtie.

sensul giratoriu din suflet

e roşu

zâmbetul tău la care aştept

să cresc prea mare pentru mormânt.

îmi amorţeşte viitorul sub greutatea trecutului,

dar merg înainte

autodeclarându-mă daltonistă de dragul inimii tale

galbene

ca o frunză toamna

care nu îşi mai poate ţine cuvântul de onoare

de astă primăvară

şi uite de asta, data viitoare când se face verde

şi îmi înfloreşte cineva în piept,

o să uit intenţionat cum se iese

din sensul ăsta giratoriu care eşti tu în sufletul meu

pentru că aici macar ştiu ce mă aşteaptă.

teren minat

faţă în faţă cu tine,

îmi înec paşii

ca pe nişte pisoi

mult iubiţi.

în spate, ei ar fi

victimele paşilor tăi

mai rapizi şi mai aritmici

decât ai mei,

nişte tigri

care nu îşi recunosc

strănepoţii.

la stânga, spre estul

care era cândva inima ta,

sunt doar ruine acum.

continuă doar un război rece

şi mă tem că din cauza ta

îmi va face pneumonie

istoria.

în faţă, pe cel mai drept drum,

mă aştepţi cu braţele deschise

ca nişte săbii îndrăgostite

de sângele curgându-mi pe obraji;

mi-e groază să te privesc în ochi

şi să îmi dau seama că a îi deschide

pe ai mei către tine

nu schimbă nimic, căci coşmarul

a evadat din noapte şi mi-a asediat

fiecare minut ca o coală de hârtie

goală de sens.

la dreapta, să fug cu prietenii spre alte zări

este ilegal în ţinutul gâtlejului tău

şi poate de asta dai drumul din lesă

tuturor gândurilor cu incisivi de ţipăt

să facă zdrenţe din mine

şi să le dăruiască cerşetorilor

drept experienţă coaptă

până i-a crescut zeamă de înţelepciune

în măruntaie.

înăuntru, explodează cerul

într-un tunet

şi eu, asurzită, mă prefac în confetti

de lumină la apus

sfâşiată de ghearele nopţii

din vocea ta plată.

nu am unde să mă duc. stau nudă în faţa ta, nemişcată

ca ideea unui copil pedepsit pentru că a respirat adânc.

virgină vestală dinainte de a mă naşte, doar veghez

ultimul foc din mine, să nu se stingă.

terapia prin coşmar

fragme
nta
t.

*

frunzele înşelate de culoare
se miră de toamnă, de galben şi de moarte -
ghioceii le şoptiseră altceva
când se băteau în piept cu clopoţei albi.

*

nu.

elemente chimice
care nu se topesc.

poezie incurabilă
în prima noapte fără insomnie
şi
încredere terminală
în străinul care arată aşa cum tu desenai îngerii
când erai mic şi nu ştiai
că aşa arată monştrii.

*

ciuperci exagerat de jucăuşe
ca tot pământul să ştie
că sunt otrăvitoare -

dar omul şi-a tăiat rădăcinile
crezând că îi vor creşte aripi
şi nu mai ştie. şi le devorează.

*

e groază roz şi iubire-ntre picături de sânge cu ploaie.
eşti tu ca un reportofon la care mi-am înregistrat
acele părţi de viaţă pe care le-am cântat cel mai fals

şi cel mai cu suflet.

le-am ţipat. le-ai primit.
pe unele acum le ştergi,
cu altele te ştergi la fund
şi cu restul îmi ţeşi un labirint

fără ieşire.

*

eu, în toată povestea asta-

cheia care se aruncă singură în mare.
sirena ce renunţă la picioare, la dans
şi la voce
pentru un basm.
pentru un cerşetor îmbrăcat în prinţ.
pentru că a văzut filmul, dar nu a citit cartea …

*

ruleta rusească
între doi laşi încăpăţânaţi:

eu n-am curaj să trag
nici cu gloanţe oarbe.

tu n-ai curaj să nu tragi
nici cu vorbe.

*

terapia prin coşmar
nu se bazează pe dovezi,
nici pe spirite:

este tremuratul fără furtună.
este furtuna din pântec.
este pântecul meu desenat de tine în aur
pe zăpada proaspătă din ochii mei

(şi, în primul rând, este lipsa mea de
căinţă pentru păcatul capital
de a refuza să citesc ultimul vers
înainte de a îl accepta pe cel mai frumos.)

PEDEAPSA

soarele îngheţat, care încă mă orbeşte,
este doar o căpşună care a explodat de prea mult dulce
într-o zi de iulie când m-ai certat cu nori şi cu fulgere
pentru că, obişnuită, m-am aşteptat
la căldură.

nu mai există nimic
valoros în polenul ăsta.
albinele au uitat demult gustul meu.
mă apropii de cer ca de o uşă fără clanţă
şi n-am încotro, prizonieră
între braţele tale de fier ruginit şi de vise
mucegăite ...

Surghiun

inima mi se face purice.
mă pișcă de piept
cu pofta mortului care încă-și amintește
ce însemna să fie viu.

te privesc. tu nu îmi vezi ochii
precum doi licurici care se compară cu focul,
cu primul foc descoperit de om -
cel care părea că nu se va stinge niciodată.

dansezi pe scena vieții mele.
o coreografie care mi-a marcat
podeaua din parchet laminat
a oaselor.
tu nu mă simți sub tălpi
și nu îmi auzi vocea cum te strigă
măruntă cât o șoaptă din cârpă ...

atunci inima mi se face lup.
urlă la luna palidă care mi-e gură
când îi întorci spatele,
mă devorează când nu te uiți
și mă regurgitează pentru a mă devora iarăși.

dar cel mai rău este când nu îmi întorci spatele.
când rămâi doar
într-o poziție oarecare
fără niciun unghi cu mine, fără puncte concurente
în segmentele de dreaptă care ne-au mai rămas
din viață.
atunci inima îmi îngheață
și îmi degeră urșii polari în vene.
atunci îmi amintesc că am uitat cum se moare.

atunci îmi amintesc că mi-am respirat deja tot aerul,
l-am împachetat cald într-un balon, i-am pus fundă
și ți l-am făcut cadou fără să-ți spun
a doua zi după ultima dată
când ai încercat să mă privești
dincolo de ceața unor ochi prea dragi.

și nu știu de ce
ți-am făcut așa un cadou trăsnit
și nu mai știu de ce
nu l-ai primit.

durerea unui ecou

strig
cuvintele tale
în formă de gâtlej dat prin răzătoarea ruginită a neputinţei.
mă sufoc
în ultima ta şoaptă
şi te sufoci
în prima mea respiraţie.
vibrăm împreună
eu dintr-un motiv verde, tu dintr-un motiv sângeriu. târziu
înţelegem umbrele
din tabloul luminii
şi mă dor punctele de suspensie
pe care nu le pot uni
în desenul jucăuş din cartea de colorat
viitoruri.

stric
cuvintele tale
cu sensul meu, cu realitatea ca o lămâie rasă
în salata de vieţi împletite, afumate,
vii -
pe care o poartă fiecare om în jurul inimii.
tu nu o mai suporţi, tu doar taci cu voce tare cuvintele tale fără sens
şi eu mă autoproclam sisif în ţara de nicăieri,
însă se vede treaba
că strig în locul tău
durere pură deşirată din cuvinte putrede.

jucăm telefonul fără fir:
chiar dacă se întâmplă să am în buzunarul vocabularului
mai mult decât tine,
tot să repet încercam. tot am greşit. tot am pierdut

numai că acest joc
niciodată nu se pierde singur.

imnul nicăieriului

molia
evadează din sine -
trece de toate zidurile
ostile, din piatră, îşi rupe
aripile în straturi imperceptibile
de zbor şi de uitare a zborului.
molia evadează din sine
cu un zâmbet amar-acrişor
pe piciorul stâng -
către ceea ce a crezut din toată
micimea inimii ei
că era
lumină.

magie neagră involuntară

crucea
cu ochii închişi
ghiceşte în palma
unor fragmente de nimic,
şopteşte în barbă
numele tău
ca pe o incantaţie -

magia neagră, involuntară
ca un spasm muscular
când alerg prea mult după cai
verzi cu picăţele de nicăieri
pe pereţii bisericilor în care nu cred
(dar mă rog) îmi ţâşneşte din schelet.
mi se crapă oasele
sub presiunea vieţii tale -
o tonă de porţelan extra fin
în grija toreadorului … bravo,
aşa creativitate! aşa sfârşit în spirală
care împlineşte zece ani şi merge spre
infinit!

oare cât mai are rost să credem
în bau-bau?
flirtez cu nemernicul
întuneric-în-loc-de-carne
de prea mult timp fără succes mai mare
decât
o firimitură de zâmbet scârbos în colţul gurii.

da, ştiu, sunt mesia în ţara orbilor surzi.
acum vreau doar să mă târăsc un minut. am zburat deja
prea mult pentru cineva care nu
a avut niciodată aripi.

Piscina

faci sărituri de la trambulină
în poezia
cu apă adusă din marea neagră
în cerul gurii
şi mă priveşti cu ochii tăi, ăia
prea plini de metaforă ca să mai încap şi eu în albul lor
înnorat printre rânduri, subtilităţi de fonetică
licenţiată poetic
pe care aproape nimeni n-are timp să le mai citească.

te scufunzi
în repetiţii şi litere, fără avertisment,
fără tub de oxigen,
mă tragi de vârfurile degetelor mari de la picioare
şi îmi pierd
echilibrul pe bârna realităţii,
de dragul tău, vis sărat
cu lacrimi degresate!

arta
este mai importantă pentru tine
decât viaţa care abia mai fumegă slab
în craterul tău de corp
uitat.
înoţi
din pasiune pentru febra musculară, nu ca să te ţii la suprafaţă.
respiri ca să se audă
curajul plămânilor tăi de a sfida aerul

şi mă simt trădată
de rimele pe care le porţi drept costum de baie
pe frigul ăsta din mine
când îmi spui că în zăpadă se înoată ca într-o poezie cu miezul zemos,
nu se dă jos de pe maşini cu lopata, cu nodul gordian în gât şi
fără mânuşi -

şi nu, dulceaţă, nu pun punct
dupa capodopera ta
dedicată mie

lumânarea care se stinge

lumânarea care se stinge
se învoieşte etern de la serviciul
pur şi simplu
de a-şi lăsa lumina să contureze
moliile moarte la picioarele sale.

întunericul
parcă-i mai întuneric, te îneacă
împiedicată-ntr-un pârâu de buimăcie -
tocmai
îţi lăsaseşi ochii să zburde nesupravegheaţi
şi (aşa-ţi trebuie!) s-au îndrăgostit de flacără

chiar în clipa când
învăţa
arta kitsch de a îşi dărâma fiinţa -
ca piesele de domino, văzul tău
preia căzătura contagioasă, dar asta
nu se vede.

urmăreşti lumina asta mică ce te-a ghiftuit de atâtea ori -
deja pâlpâie - făcându-şi vânt cu un evantai din ceară topită -
te holbezi la ea ca şi cum
te-ai crede vânt
în împărăţia cerurilor, o minune
atât de grea pe umerii naturii, încât

tu eşti responsabilă pentru
lumânarea care se stinge
în sufletul vecinului de peste drum.

pleoapa pe care rămân lipite lacrimi

prea mult pentru cuvinte.

hârtia
îmbibată în sânge
plânge
cu lacrimi de cerneală
după seva care n-a mai fost
să curgă

iar eu
îmbibată de tine
mă usuc.
mă satur de mine
încuiată în albul unui ochi
care n-a plâns
niciodată
în cor cu tine.

prea mult pentru cuvinte -
mă tem că limba-mi va străpunge
ca o suliţă cerul
gurii (tale,
poate,
mai ştii?)
şi vor emigra papilele gustative
din imperiul iubirii

şi nu-mi voi aminti niciodată
cum este / a fost / ar fi
să te simt dulce.

prea puţin pentru cuvinte.
mai bine am bea o cană de ceai împreună
şi ne-am preface pentru încă o oră
că niciunul dintre noi nu-i mai important
decât celălalt.

sentimentul interzis

vulcanul vomită pământul din care s-a născut
ca pe un prezervativ uzat, tocat
în bucăţi de piatră şi tocăniţă de vis pe jumătate digerată.

lava urlă la cer. decibelii
se răzvrătesc împotriva vântului
când pompei stă în loc
şi femeia care mătura într-o dimineaţă oarecare,
acum lustruieşte cu mătura sa toţi pantofii istoriei.

muntele taie cordonul ombilical
al pârâurilor care nu şi-au cerşit viaţa, ci sperau numai
să li se dea dezlegare la o lingură de moarte.
n-au avut norocul ăsta
şi inundaţia este alegere, nu destin.

iar eu, cu foc, încă încerc să sting apa
dar, tare mă tem, într-o zi cu ceaţă, voi realiza prea târziu
că am ars toate mările.

kama sutra (variantă despre ploaie)

o palmă la fundul cerului
şi ţipă
(marea).


s-a săturat
de norul misionar.

s-a săturat
de vid, aşa că-l umple cu apă;

dar s-a săturat până şi de creasta curcubeului
care se crede mai şiret decât toate şireturile
prost încheiate la pantofii durerii
cu bombeu din îngheţată de ananas
şi umbră care se preface mai neagră decât este de fapt
pentru că soarele refuză orice răsplată şi orice recunoaştere
a faptului
că a răsărit
astăzi pentru a infinita una oară.


aşa a început eclipsa:
un “odată ca niciodată”.
cel mai bârfit threesome al secolului.
un fotograf gură-cască, acum orb şi faimos.

eu am tras un pui zdravăn de somn în ziua aia, cătană în armata viselor
despre un cuplu sănătos între lună şi pământ,
doar puţin condimentat de mofturile adolescentine ale soarelui.

am tras un pui de somn în ziua aia, căci mă temeam
să aud dacă a urmat “fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi”
sau clinchetul unui clopot
făcând tratat de pace cu marea: bine, nu vei mai fi atrasă niciodată
de cerul masochist. nici nu va mai ploua de durere. nu vom mai lega pe nimeni
la pantofi cu niciun curcubeu.

n-ai decât să te usuci!

doar tu eşti adultul cică responsabil
din circuitul apei în natură.