un gând izgonit.

respiraţia ta mă sufocă

precum un miracol fundamental

ce nu mai lasă loc

omului fragil

cu crăpături prin care intră

întuneric nediluat.

când îi deschizi uşa doamnei pe tocuri roşii

când îi deschizi uşa doamnei pe tocuri roşii,

devii nimic mai mult

decât un fluviu leneş, în a cărui suprafaţă se reflectă

obrajii săi de trandafir minus parfum

împărţit la cerşetorii care n-au aflat că merită mai mult.

o primeşti

nu doar în casă, ci în măduva oaselor.

îi primeşti loviturile de briză peste porii deschişi.

te îneci în marea de ochi pe care ea îi îngroapă

ca pe nişte seminţe de moarte, la tine sub piele.

nu îţi dai seama dacă, prin vreun gest necugetat, tu

ai invitat-o.

dacă râvneai la un strop de atenţie

şi te-ai mulţumit cu a fi privită de sus -

un fel de iubire invers

care îţi întoarce pielea pe dos, îţi despleteşte stomacul

şi îţi ţese peste sine broderii cu civilizaţii în contact cu natura

după ce au aflat că sunt primitive ...

odată ce i-ai deschis uşa doamnei pe tocuri roşii,

se va simţi ca acasă în suspinele tale

de om singur în mulţime.

dacă o serveşti cu cafeaua amară a autoironiei

şi dulceaţa compromisului din dragoste nemaigândită,

dumneaei va reveni. musafir obişnuit

în cotloanele sufletului tău prea explorat

şi prea puţin îmbrăţişat.

încălzirea globală dintr-un singur om care s-a crezut împreună

îmi cresc țurțuri din omușor.

țurțuri care dau muzica din mine tare,

să nu se mai audă zgomotul alb al absenței

tale -

că a mea nu se aude.

absența mea este portativul refugiat

din calea ochilor lacomi de tine,

pe motiv că viața se cântă

de către eroi,

nu se silabisește ca un abecedar

de către o pungă de plastic în care poți arunca orice

ca mine.

îmi cresc țurțuri

din focul-rană moștenit de la mama -

un loc pe lângă care

tu - nimeni altul -

ai pășit în vârful degetelor

ca un hoț, furându-mi tot mărunțișul de singurătate,

lăsându-mă nudă - fără căldura ta -

în fața morții.

albastrul din mine înroșește

- vulcan cu vulcan - cum te-am aprins fără să vreau -

o lumânare pentru univers, ultim rug în calea izbăvirii

sufletului pe care eu - nimeni altul - mi-l credeam 

curat.

efect de seră, da. asta ai compus 

ca o simfonie în jurul inimii mele 

de pădure închisă într-un ciob de 

chihlimbar - relația mea cu tine -

deghizat în întreg de miracol 

înfăptuit de un martir - iubirea ta pentru mine. 

dar, nu-i așa? numai eu m-am sufocat

între brațele tale ca între niște flăcări. 

eu - antarctica - plângându-mă de frig 

ție - empatic fără granițe și cu polii greșiți -

noi, bolnavi incurabil de omenie.

Boala (diformitatea)

corpul său este o rană deschisă.

papilele gustative pot distinge

până la o mie de gusturi diferite ale durerii,

iar prin ţesutul infecţios al trecutului

devine una cu textura unică

a cristalelor de lacrimă

transformate în apă obişnuită, cu structură dărâmată

şi capacitate sub medie de a se întâlni

cu setea deţinuţilor care ţipă dinăuntru,

ţinându-se cu disperare de gratiile pulsului

de oţel.

corpul său este o rană deschisă -

adică nu poate închide ochii

şi astfel se lasă orbit

de toate nuanţele de întuneric

care ar fi trebuit

să cadă secerate în afara spectrului vizibil

- cel puţin dacă ar fi fost om -

n-ar fi simţit mirosul fricii

lui dumnezeu,

n-ar fi înţeles instinctiv

că este condamnat la viaţă

în forma asta de adevăr deformat, purulent,

o victimă fără drept de apel

în carcera propriului sine, cu vocea stinsă

ca să poată dormi ceilalţi

somn uşor cu vise plăcute

despre un viitor fără rana asta murdară

pe genunchiul casei lor

de oameni cu intenţii bune şi limite

cărora le-a rămas strălucirea în ochi.

"se vindecă," i-au asigurat doctorii,

dar nu au îndrăznit să scrie în clar reţeta:

o mână de pământ.

lada de zestre

comoara în al cărui halou 

mă prețuiesc,

mă îmbolnăvește de strălucire

trăgându-mi brațele și inima

brutal, cu o rază de tremur

înspre pământ

- iubirea ta de plumb -

mă adăpostește de această Iarnă

și, stând 

între pereții ce dor și încălzesc,

nimeni nu mă poate ridica

spre alte orizonturi,

ascunse de confort și răpite de vânt ...

nespus

eşti nespus, i-am reproşat.
eşti mută, mi-a răspuns.
atunci învaţă-mă să vorbesc! am rugat-o.
învaţă singură să te rogi, m-a provocat.
am învelit-o în aripile mele
şi ea m-a târât prin noroi.
zboară alături de mine! mi-am găsit în sfârşit vocea,
dar era prea târziu, căci aripile mele
deveniseră hârtie ruptă, mânjită
pe când ea ... ea era lumina.
îşi luase zborul demult, crescuse mare, nespus
de mare, mai mare decât valurile, mai mare
decât o pot iubi eu.
străluceşte pe cer în fiecare zi
şi niciodată pentru mine.
orbeşte-mă! m-am sacrificat eu.
priveşte-mă cum răsar! m-a batjocorit ea.

dragoste într-un triunghi dreptunghic

se dau catetele
netede, şlefuite
din diamant.

le-aş putea admira toatǎ ziua
mai fascinatǎ decât
în faţa unei picturi de colecţie.
mǎ lumineazǎ
segmentele astea de dreaptǎ.
încep sǎ-mi pun întrebǎri
într-o limbǎ pe care nu o cunoşteam înainte
de a se pune problema
pe foaia velinǎ a vieţii mele.

dedesubt, notatǎ cu X, necunoscuta este
dragoste deghizatǎ în ipote(nu)zǎ.
sǎ presupunem cǎ are şi ea un rost.
hai s-o aflǎm, s-o calculǎm, sǎ-i gǎsim o valoare.

numai cǎ în inima mea n-a existat niciun pitagora.
dacǎ mǎ reduci la absurd
încercuind însemnǎrile mele modeste
în pix roşu?
şi dacǎ nu, şi dacǎ îmi mai dai o şansǎ,
şi dacǎ îmi laşi timpul necesar
sǎ formulez o soluţie alternativǎ -

catetele formeazǎ un unghi drept
atât de potrivit,
perfect în asortarea creativǎ a albului cu negrul -
nu mi-aş permite
sǎ rezolv o asemenea capodoperǎ
închizând orizontul cu dragostea mea
deghizatǎ în ipote(nu)zǎ.

asimetrie

eu sunt capul.
tu eşti pajura.

bine delimitaţi
de grosimea aleatoare
a unei monede uituce
care în fiecare zi se trezeşte
crezând cǎ are o singurǎ faţǎ

pentru cǎ, nu-i aşa? tu dai valoare.
ca mine sunt mulţi. traşi la xeroxul universului.
nu ne distingem unii de alţii
decât din greşealǎ,
dacǎ mǎ murdǎresc pe buza de jos de la neplâns
sau dacǎ îmi rugineşte pǎrul de la corupţie.

tu ai mulţi prieteni
care te îmbrǎţişeazǎ cu privirea.
pe tine te citeşte lumea.
ţie ţi se mulţumeşte..

eu? pe mine m-a sculptat cineva cu multǎ migalǎ
demult, când nu aveam glas sǎ accept sau refuz
provocarea asta la şahul vieţii.
acum nu sunt cine ştie ce piesǎ de artǎ.
doar o copie a cuiva care a realizat odatǎ ceva
care însǎ s-a pierdut în traducerea
de la trǎire la desen.

nu-i nevoie sǎ îmi aminteşti
cǎ tu eşti coroana
şi cǎ eu, chiar dacǎ
mǎ numesc reginǎ într-o zi,
pot fi executatǎ.

tu rǎmâi.

eu sunt paharul cu apǎ
pe care i-l dǎruieşti unui trecǎtor sǎrac.
tu, dragul meu ... tu eşti chiar
izvorul.

mizerabilii

îi privesc cu sufletul
prin ferestre prea transparente,
prea subţiri
şi eu devin un amalgam de ei şi el,
o amestecǎturǎ stranie de noi şi tu
în care nu îmi mai disting propria umbrǎ
decât prin strofe cu rimǎ forţatǎ
şi acelaşi numǎr de umor negru
repetat zi de zi.

am opt ani, dar deja sunt mare.
eu am crescut în paşi greşiţi
pe drumul de ţarǎ al vieţii.
am cǎlcat zeii pe degetele de la picioare
şi mi-am huiduit singurǎ inima.

sunt fatǎ mare
pentru cǎ citesc cǎrţi groase
şi îmi ţin respiraţia o clipǎ
atunci când vǎd pe cineva
cum se aruncǎ încǎtuşat în sena
pe sine şi toatǎ munca de-o viaţǎ,
cǎci este mai edificator decât
dacǎ mi-aş privi propria reflecţie în oglindǎ.

mǎ ridic sus, sus, ca pe un avion de hârtie cu prea mulţi pasageri
şi îi susţin pe toţi. merit sǎ le duc eu greutatea
pe care ei nu ar putea-o ridica mai sus de ei înşişi.
eu pot. eu trebuie sǎ fiu puternicǎ, perfectǎ
fiindcǎ am fost ocnaşul destinului prea mult timp
şi acum trebuie sǎ cred cǎ oamenii se pot schimba.

de când mi-ai cumpǎrat întreaga fiinţǎ
cu sfeşnicele din argintul prieteniei tale,
am nevoie sǎ cred în recunoştinţǎ
pânǎ la ultima suflare.

eu eram toţi. toţi erau câte o parte din mine fiecare.
acum am crescut şi în ani, în luni, în stele.
a crescut lumina în mine, dar eu încǎ nu mǎ cred soare.
încǎ mǎ simt avionul de hârtie, acum conştient
cǎ nu pot susţine pasageri din carne şi oase
cum pretindeam cândva, la început, când eram dimineaţǎ
şi orice licurici pǎrea rǎsǎrit.

sunt femeia floare
plinǎ de rouǎ,
mult mai mult decât esenţa moartǎ
de copac presat într-o carte

şi tot mǎ simt
datoare sǎ îi port în braţe pe ei,
mizerabilii care-mi ţin loc de faţǎ
de când în paşi greşiţi pe drumul de ţarǎ al vieţii
am cǎlcat zeii pe degetele de la picioare
şi mi-am huiduit singurǎ inima.

tot mǎ simt datoare sǎ îmi ard sufletul
spre a purifica întregul univers
ca sǎ te rǎsplǎtesc pe tine
şi iubirea cu care ţi-ai rupt o parte din tine
sǎ mi-o lipeşti mie pe piept, sǎ mǎ faci
un om nou: personajul bun al poveştii.