Oul de lumină

... şi cântecul îmi arde carnea.

Carnea mi se sparge de trecut

ca marea de mal şi se face spumă.

Spuma tremură până vine o briză de furie

şi mişcă pietrele cu un milimetru. 

Milimetrul de mişcare infectează toată planeta

şi se învârte totul în jurul schimbării

până se crapă de ziuă. Iar ziua asta proaspătă

se ridică precum praful şi se preface

în cântare ...

Ofrandă

 

O scrisoare către lume

într-o singură literă,

sămânţa din care se va ridica o pădure

şi va îmbrăca muntele.

O scriu după dictare,

dar îmi cântă degetele

în cor cu voi, 

mă cântă soarele de iunie

sub care încap toate,

mă în-cântă ecoul de "bine-ai venit"

pe care l-aş putea avea

când din litera mângâiată de mâinile mele,

lângă atâtea altele, clădite de meşteşugari 

mai pricepuţi şi mai curajoşi decât mine,

va creşte libertatea şi iubirea cu braţe largi,

tot mai largi.

ispășiri

ploi

acid peste ploaie

să nu te uzi.

 

după ce ai sădit

buruieni

care ar fi putut

crește fără ajutor,

sălbatice,

 

aștepți să te înfrupți

din grădina

plivită, privită, iubită

și hrănită

de altcineva.

 

ai îndulcit pământul

cu tone de plastic colorat;

pădurile verzi-palid

urlă din rădăcini.

 

privighetoarea amuțită

așteaptă momentul potrivit

să cânte.

condiţia umană

încet

tot mai încet

drumul de marmură pe care l-am iubit fără să ştiu

mă merge înapoi

tot mai încet

încet

mai dureros decât oprirea

şi mai nemilos decât lipsa de sens

este silaba pe care o cânt în clipa asta

alergând cu limba scoasă şi sudoarea curgându-i pe faţă

imediat în urma silabei pe care tocmai am cântat-o înainte

mă prefac ritm veselie viaţă elastic acum care nu mă mai termin

dar mă rup

mă rupe-n bucăţi

mozaicul din gunoaie colorate decupate în formă de stele

dăruiesc raze călătorilor de lângă mine

apun

şi cel mai dur ustură ideea că mâine

voi răsări

pe un drum în care voi fi şi mai puţin eu

şi voi vrea doar săcântsăcântsăcânt

să mă lichefiez

să uit

şi cântecul meu eretic nu va avea nici măcar

un ecou

cele două zburătoare interioare

i. ciocănitoarea

îşi închide aripile

ca să guste pe deplin

dulcele din lemn.

cioc-cioc-cioc până când

iubirea ei febrilă,

distrugând copacul iubit,

se preface în poartă

spre nicăieriul personal.

îşi face scorbură din trecut.

se culcă în îmbrăţişarea imobilă

a istoriei,

aşteptând să vină ieri

cu un cadou nou

pentru copacul găurit din sine.

ii. privighetoarea

veghează continuu asupra

trilurilor prea mari

pentru corpul său strâmt

din pene, zbor

şi iubire care nu are timp

pentru gravitaţii arogante.

nu iartă nicio dimineaţă

de la ritualul sărbătoririi

şi nicio pierdere

de la dumnezeul tradus în sunet

care, cumva, îi încape

alunecând din piept,

prin gâtlej, afară

ocolind nori şi îndoieli,

croindu-şi alt drum

spre soarele-mângâiere

pe care ieri nu l-a văzut

strălucindu-i.

rupturi din iubire

vocea caldă ca a ta

a unui om care nu mă cunoaște

mi-a mângâiat vârfurile degetelor

ca melodia de pian

auzită neașteptat la radio

de un pianist care a renunțat.

*

acum simt

tsunami în mine.

acum simt

trilurile de privighetoare

cum îmi stau în gât

și mi se albăstresc obrajii

de rușinea din pântec.

acum te simt

în mine:

urme de epuizare în mușchi

și ochii atleți ce nu se pot hotărî

să vadă.

*

doar o bucată de pământ

mă mai poate înaripa

-dar în timp ce îmi iubesc cristalele rupte,

aștept de la pământ, cu sufletul întins,

un cutremur mai mare decât viața.

Ruminaţie

Între foşnetul frunzelor arămii

şi-amarul nopţilor când mă gândesc că ai putea veni

să mă salvezi din nispul mişcător al umbrelor în care m-ai aruncat,

pe frontul emoţiilor, să fii din nou soldat,

eu nu mai ştiu unde sunt cu adevărat.

Îmi amintesc, gândesc, deznod, implor,

visez, creez, blasfemez, înnod

amintiri şi le trimit bărci de hârtie pe fluviul Viitor

dar nu ajung la mal, nu mai ajung niciodată la mal

cât stau şi sper şi te aştept pe tine în larg ...

În largul meu nu sunt, ci muritor,

în largul timpului e înfiorător cu cât talent uit să înot.

Îmi spun singură poveşti despre fenicşi şi cenuşa lor şi ignor cu dor arzător

apa ce-ţi izvorăşte din tăciunii ochilor -

eu nu mai am acasă de foc în oglinda lor.

Şi dacă aş fi? Dacă ai păţi? Dacă m-ai auzi?

Dacă pe veci aş adormi? Dacă tu te-ai trezi?

Întrebări, întrebări ţes ca şi cum nu aş şti,

păianjen blestemat de înţelepciunea din mine

să rămână veşnic neom pentru tine.

Dar sângele sângele sângele sângele

niciodată albastru, niciodată destul nu curge

sângele sângele sângele sângele

singurul dar pe care izvorul din tine

din ugerul mării ce am fost, îl mai poate mulge

şi îmi ţipă răguşeala în gâtlej: cine?

Cine să îmi suporte zborul şi flirtul cu luna

mai bine decât tine?

Îmi amintesc, gândesc, deznod, implor,

visez, creez, blasfemez, înnod

amintiri şi le trimit bărci de hârtie pe fluviul Viitor

dar nu ajung la mal, nu mai ajung niciodată la mal

cât stau şi sper şi te aştept pe tine în larg ...

Că mi-ai fost mamă, tată, dată, sonată,

vişinată, viaţă secată, lozincă strigată,

transparenţă  mată, osândă conştiincios executată,

iubire ratată ...

Şi dacă aş fi? Dacă ai păţi? Dacă m-ai auzi?

Dacă pe veci aş adormi? Dacă tu te-ai trezi?

Întrebări, întrebări ţes ca şi cum nu aş şti,

păianjen blestemat de înţelepciunea din mine

să rămână veşnic neom pentru tine.

Între foşnetul frunzelor arămii

şi-amarul nopţilor când mă gândesc că ai putea veni ...

viaţa într-un murmur

eşti o pădure

cu bube de rubin                                                                         

care nu trec,

dar îţi pun în valoare

cântecul de verde al privighetorii

prin hăţişurile de vânt

şi de pământ.

tu ştii să vezi soarele

altfel decât ceilalţi,

ca pe un mozaic de străluciri

pe nervura câte unei singure frunze

şi din acea singură frunză a ta

prinde rădăcini un nou cer.

rainbowness

vorbim despre ţările calde.

eu sunt o culoare şi tu

eşti o nuanţă diferit, dar

te strecori între liniile conturului meu

ca o coţofană care pretinde

că îi sunt ochii de aur

şi vede în mine viaţă

care n-ar exista fără ea.

tu eşti cuţitul

şi eu untul.

mă văd prizonieră

în forma pe care mi-o dai,

deşi iubeam ploaia

cum se îndrăgosteşte de gâtul meu

până la topire

ca un sărut al curcubeului

înfăşurat în jurul coardelor tale vocale

când mă mângâi cu un cuvânt greu de rostit

şi eu te îmbrăţişez cu o tăcere greu de tăcut.

nu vrem să plecăm.

eu, pentru că am învăţat să mă îndoiesc de aer,

să nu mai cred că m-ar purta mândru

spre un loc mai bun decât braţele tale.

tu, pentru că mi-ai învăţat fiecare piatră

din drumul de ţară care sunt, şi ştii că duc acasă,

şi ştii că fără mine nu ai fi învăţat

să zbori plin. să zbori şchiop.

nu ai fi aflat că ai aripi

dacă nu eram eu să urlu de dorul tău

până când mi s-a rupt inima şi din miezul ei de foc reciclat

au ieşit muguri de aripi ca ale tale.

nu vrem să plecăm.

aici plouă. aici ne punem culorile împreună

într-un cântec pe acoperişul mamă.

aici suntem noi înainte de eu.

dar printre cuvintele umede,

aici eşti tu înainte de noi.

te iubesc şi mă iubeşti

în picături de ploaie

spintecate, din care se naşte

Speranţa,

dar vorbim despre ţările calde.

acolo unde doare să fim noi

pentru că acolo eşti prea tu

şi rămân prea puţine fâşii de curcubeu

în care să mai fiu eu. 

lecţie de ascultare activă

dialect de Foc al cărnii,

nu te cunosc!

nu aşa, sub formă de cântec ars

şi întărit. şi risipit. şi colecţionat

în compartimente de plumb

între omuşor, laringe şi istoria

care nu poate să-şi mai conţină

rănile doar în copaci morţi la datoria

de a respira -

şi ăsta e rolul meu, să traduc trecutul

dintr-o masă omogenă de umbre care ustură,

în ceva ce poate fi înţeles

de sugari şi adulţi deopotrivă,

să forţez cheia sol şi să eliberez

ţipetele prizoniere din deşertul ăsta fără uşi

pe care continuăm să îl ţesem

ca pe o tradiţie de familie

împrumutată de tot universul.

vrei să te arunc la coş

ca pe o aripă fantomă

care încă mai poate învăţa

să zboare?

vrei să te dezgrop pentru a onora

strămoşii fără nume

care au uitat să te stingă

înainte de a adormi la sânul mamei terra

şi au fost certaţi de viitor pentru imprudenţa

de a naşte pui vii de întuneric?

astăzi, aleg să ascult.

tu sari din măruntaiele pământului

până la soare şi înapoi

vii mai puţin arsă, la fel de rotundă,

dar mai cântec. mai ritmată decât te ştiam.

astăzi, te ascult

cu urechi de cerneală

şi schelet de hârtie.

astăzi, eu sunt

şi tu eşti

în mine

o poezie

fierbândă

de viaţă

într-o limbă moartă

şi te respect

pentru că fără tine

nu aş fi putut ţine lupii

la distanţă

când nu eram pregătită

să fac nimic altceva decât

Foc.

creanga care cade

creanga care cade
strigă din rărunchii copacului care a născut-o -
oarbă, către cer. nu vede aripa ruptă a ciocârliei
care se sprijină pe ea.
nu îi aude cântecul. pentru creanga în timp ce se rupe,
istoria se scrie cu sevă.
cântecul nu face parte din istoria care se scrie astăzi -
tot pe foi de copac uitat.
creanga cade. ciocârlia îşi continuă existenţa
cu triluri sau cu sânge.
soarele expiră o rază lungă cât o zi de iulie
şi gata.

Povestea de vi-Aţă

ca şi cum aş scrie o poveste
în cerneala cântecului de ciocârlie,
o poveste pe care nu voi lăsa pe nimeni
să o citească. să o rescrie cu o privire.
să o numească păcat,

desenez nori
direct pe coala de cer gros
cu degetele mele de ploaie.

îmi tună pielea
cu vocea lui
ca vânătaia rămasă după un sărut
ce n-a fost,
îmi explodează cântecul de ciocârlie
în artificii de foc pe care am refuzat să-l
aprind sau măcar să-l las să mocnească.

*

ca şi cum aş de-scrie
povestea mea aşa cum nu a fost
înţeleasă de critici,

o ajut pe ea să îşi re-scrie
un haiku lung cât speranţa-i de viaţă -
doar respiră adânc, îi zic,
şi simte în centrul inimii tale
urma rămasă de la cuvinte
ca mirosul de bine
după ploaie.

eu inspir.
inspir adânc
şi uit să expir
şi nu pot să uit că expir
oricum, cu fiecare zi câte o umbră,
cu fiecare umbră câte o rază de soare,
până voi rămâne doar eu singură
într-un câmp de braţe calde ca ale sale
şi nu voi şti cine să mai spun
că a rămas. nu îmi voi mai da seama
cine
a umplut peretele ăsta gol
cu tot cântecul de ciocârlie
ba nud, ba plagiat, ba acoperit de pene
de zbor înflăcărat şi de ploaie.

cactusul şi ploaia

unul plânge lacrimi de bucurie
o dată pe an, lacrimi
născute din flori de dor;
cealaltă râde picături în sus,
picături de ironie
şi iubire scumpă, vândută cu picătura.

numai unul îl iubeşte pe celălalt
cât iubeşte pământul
un ocean care a secat
aproape intenţionat -
cactusul se dăruieşte
până la sevă.

ploaia intuieşte
că între pereţii de verde ai cactusului
are oricând un cămin,
un sac amniotic din linişte şi lumină
unde se poate adăposti pentru mult timp
de vântul uscat şi de nisip.

iar în anotimpul schimbării,
când nimic nu mai are sens
şi totul este un nimic senin,
cactusul încă mai cântă
o romanţă mută
despre ploaie,
cu vocea ploii

pentru că El a fost
singurul care a cunoscut
cu adevărat
Ploaia
până în sufletul ei
ud de viaţă.

primăvară mixtă

cred că ţi-am uitat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat, într-o poezie mâzgălită pe un şerveţel

cred că-ţi pierd vocea din vocea mea puţin câte puţin
mai bine-am ieşi noi doi cu o vioară la un pahar cu vin

cred că te iubesc pe tine dintr-o fotografie din ce în ce mai mult
azi spun să fie ce-o să fie, eu vroiam doar să te revăd pentru un minut

în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

simt că mă scurg încet încet din braţele tale
ca o apă nebună curgătoare, pornită la trap
ca şi cum am un drac în mine, ce-mi aminteşte
că azi n-am alt loc în lume, dar am alt împărat

simt că mă laşi să evadez din rai prea uşor
simt că nu mai ţii melodia când cântăm în cor
simt că ud din stropitoarea ochilor mei un pământ pustiu
simt că la capătul drumului, să mă opresc va fi prea târziu

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

văd c-am vrut să rămân aici, la dreapta ta
să ajut când în sufletul tău de mine pierdut
se va aprinde cu bucurie lumina
văd c-am vrut să-ţi fiu şi eu ţie început
văd c-am vrut, văd c-am vrut

dar acum miroase a nori în inima mea
acum se coase cu fir prea fin tragedia
care trebuia să vindece răni
şi-acum doar plânge şi sparge căni de cafea
văd c-am vrut să rămân şi eu cu tine în noaptea ta
dar vreau mai mult să învăţ, să aflu că merit să fiu altundeva,
că totul doare mai puţin dimineaţa ...

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta spun o poveste ochilor tăi cândva binevoitori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău a devenit al meu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai iubitoare şi verde decât toate prin care-am trecut
o floare călcată-n picioare, bocitoare o mie
dorul tău cu miros de curcubeu
când îţi mulţumesc pentru ploaie şi plec eu

cred că ţi-am păstrat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat intenţionat, într-o poezie transcrisă cu chef
de pe calculator pe un şerveţel