Tablou gri de decembrie

îmi intră copilăria în nări
crocantă, iubită,
neinvitată

acum când în sfârșit
nu mai am nevoie de nimeni
să-mi facă o cană de ceai de tei
și să-mi spună povești din lână
împletită cu fir de vis cu ochii
deschiși,

acum când în sfârșit
am o pădure de oameni fructiferi
cu rădăcini adânci în mine;
eu, propriul tril de privighetoare.

din ce în ce mai mult
simt cum din mine se țes poveștile.
știu fiecare șiretlic textil -
al meu și al tău.
văd, chiar prin ochi mijiți,
fiecare moș cum nu e crăciun.
fiecare miracol cum începe
cu mâinile, cu urechile, cu buzele
m.e.l.e.

sunt cărămida
chiar dacă tu mă construiești
cu timp din timpul tău.
sunt lovitura
chiar dacă tu mă mânjești
cu rușine din rușinea ta.
sunt revelația
chiar dacă în ochii tăi o văd,
carne din carnea mea.

cât nu ne uitam,
ceva
a continuat să moară
în jurul nostru și în noi.
plâng cu pescărușii,
cu râurile, cu jungla.

nici nu trebuie să mă desclădesc
din costumul ăsta de beton
care nici nu mai pare strâns,
nici nu mai pare costum.

uneori am un dumnezeu depresiv în mine
care se întreabă cât gri poate încăpea pe cer,
cât dor în corpul meu care nu și-a trăit
copilăria dintâi.

dar e târziu. se întunecă
deși mi s-a preaobișnuit privirea

și din zăpadă
mai rămâne doar
mirosul de aer înghețat.

destrămări

se duc
cocorii cât frunzele
și frunzele ruginite de prea multă renunțare
și rămâne doar uleiul alb murdar de albastru
pe o bucată de carton.
peisajul se îmbată cu ploaie,
clătinându-se, de pe inima mea se ridică
și trântește ușa la ieșire
și rămân în vasele mele de sânge
flori ofilite, o pereche de urme de bocanc
și amintirea peisajului, etern
decontextualizată.

așa se nasc îngerii.

te-ai întoarce de dor
chiar iad să fi fost
căci nu poți privi înapoi
ca atunci când era aici
și înțepat de vorbele lor
te-ai făcut arici și ai crezut
că acele lor fac parte din tine.

astăzi, cu pictura ștearsă de timp,
îți închipui cum au fost
doar iepurele transformat ca prin magie în pisică
și gustul de pară în care te-ai simțit acasă
și cum ai învățat să faci din furie dulceață
și pielea de găină sub cerul înstelat
al unei singure nopți de vară.

abia atingi cu vârful mânjit de cerneală
al unui stilou vechi, gândul
că poate tu acum țipi țipătul pe care altcineva
nu l-a reușit a țipa
până la capăt, să ajungă și să aterizeze lin
în urechea cuiva ... să o gâdile măcar puțin
dorul.

nerostit

miroase a zăpadă.
a dor de brad înveșmântat în căldură
de familie prea mare într-o cameră prea mică,
globuri strălucitoare, cadouri de plastic.
pământul răcnește sub picioare.
miroase a imaculat crăiasa zăpezii
dintr-o copilărie care s-a terminat când nu eram atentă
și îmi spun că măcar
când își va fi aranjat toate straturile maiestuoase de gheață,
ghirlande, sărbători, vin fiert cu scorțișoară
și frig
asortat cu o căldură interioară,
tu vei fi deja la loc de cinste.
ea, pretutindeni în jurul tău.
învelit în zăpadă. tot crăciunul
se odihnește în tine

și tu, în mine.

e destul loc anul ăsta.
e destul frig.
o să mă aprind ca un cărbune.

arheologie interioară: descoperirea

curajul tău

păzit cu şapte gratii de fier

să n-audă necredincioşii

că există

stă în cântecele pe care nu ştiai

că le ştii

şi poveştile din ele

rămase în muşchii tăi

şi în respiraţia ta

ca sunetul mării în cochilia scoicii.

te-ai adunat exponenţial

în sinele tău, nevăzută

avalanşă, declanşată

de ceea ce nici nu părea

a fi un ecou

dar iată. într-o postură

a rămas eroul

care nu s-a plecat

la picioarele unei interpretări

greşite.

într-un desen schiţat de alte mâini,

în timbrul vocal al unui străin,

într-un refren

ale cărui versuri nu le înţelegeai,

te-ai păstrat pe tine cel adevărat -

o pereche de pleoape

care se ridică în poziţie de drepţi

chiar în cea mai înnorată

dimineaţă

şi o voce de velur

între ale cărei valuri

îl poţi îmbrăţişa

pe cel mai afon înotător.

roz

văd iubire doar acolo
unde razele soarelui nu ajung
la verde
să dea mâna cu ochii mei
peste pădurile întinse
plămânii dezrădăcinați
un covor de lemn plouat
să pășească v.i.p.-uri
trăind câte o tremurătură de pleoapă
pe lângă victimele dendrocidului
din pupilele mele dilatate
care doar au vrut
doar căldură
de cacao cu lapte
și gust de copilărie
în jos pe gîtlejul ăsta
reconturat de un adult artritic
de prea mi-au ieșit venele și hormonii
și dorul prin găurile lăsate
deconectate
de istorie
de mușcături
de tridimensionalitate

pe limba ta vei muri.

oricine înveţi să fii

din buze, din piele de împrumut,

din copaci tatuaţi cu un gând

rănit, care n-a putut altfel

să zboare din cuib,

din guri de străini

sau săruturi de ocean -

tot în dialectul ponosit

al femeilor dinaintea ta

se povestesc serile

când era prea greu să îţi treci

braţele prin mâneca de lână

a pijamalei, capul prin bluză

şi, la graniţa dintre tine şi lume,

apa care niciodată nu te spală

de cine eşti tu în oase.

tot pe limba ta, muşchi puternic,

nefolosit, cu vocea atrofiată
pentru că n-ai ştiut ce să faci cu ea

în afară de a zgâria tocul uşii

spre inimile în care nu ai încăput,

numai în cuvintele ca un duş scoţian

pe care le-ai simţit în sânge

înainte de a le articula

îşi găsesc grai durerile care te lasă descreierat,

desacrat, despuiat.

cât trăieşti, te mai poţi naşte într-o mie de lumi

dar numai pe limba în care ai mers

de-a buşilea, nearticulat,

demascat

se moare.

să te iubească un băiat de plastic

să nu știi ce îți aparține, ce este comun alor tăi și ce ți-ai imaginat doar.
să fii prințesă între cei ce nu fac umbră pământului.
să ți se ceară atât nimic încât să crezi că tu nu poți să faci ceva pe lumea asta de lumină și praf.
să fii diavol, singur între oameni și adult între copii.
să te iubească un băiat de plastic.

să nu vezi copacul de frumusețea frunzelor.
să nu vezi frumusețea de moarte.
să ai cinci ani și o bandă desenată cu un motan care privește cum un motan într-o bandă desenată privește într-o bandă desenată un motan care ...
și să te gândești că te gândești că nu înțelegi că tu o să mori
și să nu te gândești că nu te gândești că ai doar cinci ani.
să asculți cu nesaț despre nașterile și morțile stelelor, big bang, big crunch, big deal;
să nu știi cum a fost nașterea ta în afară de reacțiile celor care nu erau de față.
să ai zece ani și să amețești pentru că prinzi ideea că nu poți cuprinde în minte cum poate fi universul infinit.

să treacă anii și să pară clipe.
să plece aceia care au spus cu reproș că alții nu au rămas.
să uiți conversații importante; să ții minte exact ce haine, ce accesorii, ce ghete purtai.
să aprinzi speranța ca artificiile ieftine, care nu ard.
să te milogești pentru o copilărie, o fărâmă de acasă care ți-a rămas ca un ciob ascuțit în suflet dar nu și în brațe.
și încă să te iubească băiatul de plastic.

limba luminoasă

o vorbeşte fata de 14 ani care vrea să devină femeie

învăţând să spună „te iubesc”

chiar dacă se bâlbâie.

la început a fost cuvântul cel rău

despre cine era ea încă dinainte de a se naşte

undeva în sângele care îi uruie în măruntaie

atât de tare încât tobele bat la respiraţia ei subţire de lemn tăiat

înainte să fi putut da

r.o.a.d.e.

pe ea

o

roade.

dar ... într-o bună zi

a întâlnit un domn

cu altă culoare a pielii

altă anatomie

din alt tărâm

sau poate doar alt ţinut

alte maniere

şi alte forme de a i se adresa.

a deschis din ce în ce mai larg

o poartă spre grădina din plămânii ei obosiţi

înrăiţi

dependenţi de nerespiraţie precum habotnicul de mântuire

şi cuvântul în care fusese prizonieră

s-a spart. s-a transformat în cuburi şi în cioburi colorate într-un caleidoscop

cu care te poţi juca, le poţi întoarce pe toate părţile de o mie de ori

şi a o mia oară încă găseşti alt fel de a le modela

şi ochii ei au primit în dar

culoarea musonului.

din omuşor i-a curs ca un puroi bun, venit de cine ştie unde,

cerneală de lumină

şi femeia de 14 ani care încă nu ştia ce înseamnă să fie fată

s-a privit pentru prima dată ca fiind

om

cu iubire şi flori de măr şi încă ceva bun

undeva la nivelul pieptului, deşi

era doar o limbă străină şi încă se îngrozea

să pună mâna şi să îşi simtă

ritmul.

o radiografie a Singurătăţii

când cei şapte ani de acasă au fost

de fapt şi de nedrept

cei doi ani ghiftuiţi cu desene animate,

dezvolţi toleranţă la lipsa de iubire

şi sevraj la orice microscopică absenţă

a acelei specii de singurătate

care emană căldură prin toţi porii, până te vindecă

de tine cel ca o molimă.

eşti prea mic

pentru ura din tine

şi ştii să pronunţi

cuvinte prea mari

pentru iubirea din tine.

le iei pe amândouă şi le expui

nude şi inutile

în vitrina relaţiilor

cu acces interzis

şi semn care-ţi ordonă să nu atingi

nimic, chiar dacă îţi aparţine.

ai vrea să mori,

dar le-ai lipsi pietrelor domesticite,

păpuşilor şi prietenilor imaginari.

ai vrea să trăieşti,

dar nu te-ar auzi nimeni.

ai vrea să cânţi,

dar vocea ta este o vioară dezacordată

dintr-un film de groază

şi nimeni nu ar ţipa

şi nimeni nu ţi-ar acorda

dreptul să înveţi cum să

devii puţin mai tu. puţin mai sânge

şi mai os şi mai acţiune şi mai carne şi mai

furie şi mai iubire.

domnu’, domnu’, mai eşti curios

în legătură cu singurătatea mea?

se vinde scump şi nimeni nu cumpără.

e un nasture. o paietă, atât.

îţi ia ochii cu strălucirea plictiselii

să n-o vezi şi să mai ceri

o porţie de îmbrăţişare, ca ea să hiberneze

încă o clipă de primăvară.

să miroasă a speranţă şi să creadă

într-un viitor în care ea nu va mai exista, dar

nici nu va mai fi vitală.

despre jurnalul recunoştinţei.

mă păstrez între pagini de lemn pietrificat.

cuvinte vii ale căror celule au fost înlocuite
de tradiţii cristalizate, în care cu greu se mai poate

citi istoria.

mi s-a atrofiat mulţumescul pe limbă.

îmi creşte ca o ciupercă

pe pielea de cerneală a voinţei

care curge prin călimara cu capac închis

doar pe trei sferturi, cât să mai simt

mirosul pocnitorilor în zăpadă (dar demult nu mai ninge)

şi sunetul unei felii de cozonac în timp ce se naşte ca felie

(demult ştiu că nu există magie

nici dacă mi se luminează creierul pe un ecran

ca instalaţia de becuri când îmi amintesc

şi las să îmi picure fericirea din vârful degetelor

arătătoare, seara sau, dacă s-a adunat prea reală

bucuria şi nu încape, după trei luni, când nu mai doare

febra musculară la inimă, de atâta iubit).

anul ăsta a murit bradul şi am pus unul artificial în faţa uşii.

nu mai miroase a copilărie şi a mister. aşa am făcut

mai ales în stomac:  am stins lumina înainte să vină

anul nou şi i-am descântat speranţa şi

nici poveştile pe care le depăn din fir de amintire, pe pânza

jurnalului de recunoştinţă, nu mai miros a emoţie

şi nu se mai spală pe silabe după fiecare credinţă

disfuncţională.

am scris până când s-a şters din scris toată terapia

ca o pată de vişinată de pe bluza preferată

fix la un minut după ce ţi-ai dat seama că nu te mai încape.

după mii de morți mici, îți trebuie mult talent ca să nu devii poet

... deci moartea nu-i o jucărie 

pe care s-o strici și repari oricând

că s-a supărat ăla micu’ din tine

fiindcă atunci când îi venea rândul, 

s-a terminat iubirea

și indiferent cât ar fi încercat părinții,

îi puteau da doar acadele și bancnote de valoare mică

în loc. 

*

origami 

din trăiri

în loc de hârtie -

le poți dezdoi,

le poți înțelege

cerneala cu care s-au infectat

de le-au apărut bășici de cuvânt 

pe pielea-celuloză -

dar ele nu vor mai fi niciodată

foaia netedă de alb și timp

dinainte de a fi plâns 

prin degete de artist.

*

ai apucat să strigi

poeziile maeștrilor

din pieptul tău plin de găuri, 

înainte să fi înțeles

metaforele ascunse în spatele sunetelor -

ai rănit liniștea din tine.

cu un fir de floare, atât.

acum mai poți tăcea doar

bolnav, la pat, în pântecul singurătății.

*

și aici este ilegal să plângi

- dar nu te vede nimeni.

ți-ai scos ochii 

cu numele ascuțit al unui străin căruia nu-i păsa

într-o zi cu ceață

când încercai să te convingi

că tu poți vedea clar.

*

nu, moartea nu-i o jucărie, 

dar ce altceva să-ți fi spus ție însuți

când te-ai trezit că aveai brațe din plastic

care nu se îndoiau de la cot

și străinul care încerca să învețe despre viață

te-a înșfăcat de cap și a pornit 

cu tine într-o singură mână

spre groapa de gunoi?

... şi aşa, am prins rădăcini.

privită de soare

pe după umeri.

o rază a lui,

o şuviţă din părul meu.

ne întindem peste timp

ca elasticul şi, deşi

nu ne vom atinge

decât cu o amprentă

a unui vârf de vis adolescentin

- nimic mai mult -

eu am transformat

un fascicul din strălucirea lui

- cât un ou, doar atât -

într-o curgere de verde

prin venele mele ...

monştrii cu ochi de soare

mă lupt cu fiecare

din adâncul oaselor

şi, după fiecare

monstru cu ochi de soare

urmează altul

parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,

mi se strecoară şi câte un

hoţ de buzunare cu ochi de lună

pe sub pleoape şi-mi fură somnul

când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii

de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost

avertizată că există baubau

şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji

asfinţituri roşii

ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă

pentru tot restul vieţii

cât de talentat îmi este sufletul

la arta sângerării ...

totuşi eu am avut

curajul

să uit.

să zâmbesc oglinzii.

să iubesc lumina din tine

reflectată în mine.

să privesc oamenii în ochi

şi să îi văd pe ei, nu doar

răsărituri care mi-ar putea aduce

sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut

dincolo de picăturile de ploaie

prin care lacrimile mi se vedeau

ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul

mai mult decât cinstit

de a construi, cuvânt cu cuvânt,

curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut

fără oglinzi şi caleidoscoape

drept în plămânii uneori prea leneşi

să respire altceva decât pământ,

tu

mi-ai dat

şah mat

şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet

dinţii de soare

trădător

iarna

*

şi acum

tăcerea mea -

ca everestul.

eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb

mă escaladează

pe mine.

pe mine - 

întotdeauna complement,

niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -

tot un dar de la tine.

prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste

iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine

în faţa publicului

mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist

care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt

fiecare monstru cu ochii de soare,

rând pe rând, să nu mă doboare

chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare

să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,

subsemnata, supusa umbră,

singura parte din mine

spre care încă mai priveşti.

am descoperit fabrica de caleidoscoape din corpul meu

sunt ca marea.

ce face marea?

curge,                                ce să facă?

muşchi. rezistenţă.

pietre. alge. solzi de peşte.

când nu poate respinge luna, se îndrăgosteţte de ea,

o rupe de pe cer cu picături-picături din valurile care i se sparg

şi o transformă în dans.

şi luna                               ce să facă atunci?

explodează în cântec.

pulsează ca sângele spumant al unui înger.

ţipă. din adâncul craterelor. naşte

un pui viu de lumină

pentru marinarii orbi

şi pentru copiii care trebuie să înveţe ce-i aia copilărie

pentru că oricine se poate juca atunci când vede cerul senin

şi orizontul pare la o sămânţă de curaj distanţă, dar

îţi trebuie ceva noapte în adâncul inimii

ca să te poţi juca printre gheţarii care se topesc în jur

când valurile se ciobesc deasupra ta şi cioburile lor îţi intră nepoftite în ochi.

emoțională

vată de copilărie arsă
cu raze de soare pe obraji
și umbre de vis pe amiază

se întinde pe cer ca un iulie leneș
ce lungește ziua ca pe elastic,
doarme în prag, să nu mă împiedic
de furtună.

norilor le curg balele de zahăr
pe limba mea încărcată de poezie.
o mie de cuvinte îmi curg din trecut ca mătreața
dar tot ce contează este cât de diferit tăcem
la final.

cu susu-n jos: ghici în ce mână ţin iubirea

(şi alte jocuri de-a viaţa)



ce să vezi, ce se poate întâmpla
când absenţa ta aburindă
se lipeşte în fiecare gaură din istoria mea
ca de-o oglindă,
un frig care nu discriminează
ai soarelui dinţi albi ca infinitul, iarna,
sau pielea sa galbenă?

te port cu mine peste tot. eşti
pata oarbă din inima mea.
partea care n-a primit mesajul
propriei străluciri. eşti
pumnalul pe care-l păstrez în buzunar.
eşti sângele căruia-i e dor şi lene
şi prea poezie să curgă
după tine, în jos pe cărarea de munte
a amintirilor
cu conuri de brad şi zile de copil care păreau luni
albastre, umbre pe ceafa zeilor şi pereţii vieţilor
noastre,

când nu ne cunoşteam, când răul era bine
şi binele, un basm
în care eu încă mai credeam
şi pe care tu încercai să-l scrii, la fel ca mine,
dar în altfel de cerneală
de nemurire.

linişte împrumutată

hoţul de buzunare modern
îmi furişează-n buzunarul de la piept
liniştea lui slinoasă, tăcerea lui
dintre urlete de bufniţă
care-mi face greaţă de viaţă.
îmi îndeasă în dreptul inimii
piatra de moară a neantului său-
mă conduce într-o moarte, alta decât a mea.
o picătură de amintire a uitării
la care sunt alergică dinainte de a fi fost
concepută
dintr-o sămânţă de vis
şi-un sâmbure de fructul pasiunii.

şi preţul? hoţul de buzunare modern
îmi fură cu îndemânare aerul din piept,
îmi lasă inima uscată de tot ce nu cred
că sunt capabilă să trăiesc.
el molipseşte cerul genunchilor mei de vertij
şi, bolnavă de liniştea lui uzată,
mă întind lungă cât un leşin pe asfalt
şi mă numesc covor persan.
m-am greşit intenţionat ca să nu ies
accidental mai puţin decât am visat
când încă deliram prin parc sub rânjetul
soarelui cât o clementină,
când încă nu îmi cunoşteam nici măcar
propria linişte coaptă.

dar tăcerea asta ca de mormânt
este doar o copie xerox
după adn-ul lui inimitabil.

tăcerea asta ca de mormânt
nu îmi aparţine
şi vertijul ăsta împrumutat cu forţa
genunchilor mei
nu este nicidecum incurabil.

nu te-am uitat

fereastra camerei mele
s-a înzǎpezit de ani;
tu nu mai treci pe-aici
şi eu nu mai am ochi liberi
cu care sǎ te vǎd.
ne-am schimbat
ca-ntr-un bildungsroman clasic.

stau la un birou care a uitat
simplitatea caietului
pe care ardeam cernealǎ
şi mǎ gândeam, într-un fel
sau altul, la tine.
am poze care mǎ întind
pânǎ la refuz
ca pe o lingurǎ de miere
cu cǎldura lor;
nu mai am timp, adicǎ
nu mai încap lângǎ tine
de apusul hawaian
care mi se caţǎrǎ pe obraji
de-atâta absenţǎ.

dar, chiar când renunţ
şi chiar când stau nemişcatǎ,
chiar în locurile în care am amintiri
mai puternice decât tine
şi chiar când te estompezi,

sufletul încǎ mi se îmbracǎ în alb

şi vreau sǎ ştii cǎ
portretul meu conţine încǎ
linii de pensulǎ pe care le-ai trasat
tu.









Feb. 5, 2009

pneumonia zorilor

da, simt acum
cǎ zorii vieţii mele
sufereau de pneumonie.

cine îşi mai aminteşte
cum tuşeau stele
şi îşi ştergeau nasul cu neruşinare
pe mâneca rǎsǎritului?

cine îşi mai aminteşte
cum sfidam noaptea
pictându-mi autoportretul din cercuri şi linii
pe o icoanǎ?
aproape v-am pǎcǎlit pe toţi.

numai într-o mlaştinǎ
pe teritoriul sufletului meu fǎrǎ graniţe
se mai zvonea
cǎ de fapt eu eram baba cloanţa
iar tu, doar un cǎlǎtor nǎuc
în cǎutare unei fântâni cu apǎ vie.

eu îmi îngropasem adevǎrul
adânc sub straturile de flori
plantate în onoarea unui singur bǎrbat
(de fiecare datǎ era singurul.
de fiecare datǎ el avea sarcina ingratǎ
de a fura seminţe de vis
pentru mine.)

mǎ lǎudam cǎ sunt
captivǎ sub o lunǎ nebunǎ
şi menirea mea pe pǎmânt
era dintotdeauna nici mai mult, nici mai puţin
decât sǎ îmi gǎsesc drumul spre camera tronului
în castelul pieptului tǎu.

aşa mi-am plâns, pe rând, toate copilǎriile
pânǎ la ultima picǎturǎ.
aşa am îmbǎtrânit
cu urme de noapte supurantǎ în plǎmâni.

îi avertizam pe toţi
prin câte un semn discret din cap
cǎ eu sunt specialǎ, cǎ am fost atinsǎ de zei
şi nu se mai ia amprenta -

dar acum îmi dau seama
cǎ de fapt

era doar un caz de pneumonie a zorilor.

imbratisare din plastilina

ce bine că îmi pot modela
un eu de jucărie
înglobat într-un tu din plastilină!

în metafore nu ne jenăm niciodată
iar durerile de cap,
scurte ca furtunile de vară,
se spală cu un duş de fericire
şi săpun din extract de dragoste.

în realitate, dacă se întâmplă
să ne apropiem prin vreo coincidenţă,
nu vorbim despre asta.
mă fac că în spatele
degetelor mele îndrăgostite de joc
nu se ascunde nimic. că nu mă ascund
eu prea goală de braţele tale, tremurând
din albul ochiului.

oare tu simţi cum culoarea creşte în irisul meu
şi se molipseşte de tine? apoi se decoloreazǎ
de distanţa dintre noi.

sufletul meu devine o zi de iulie
lângă tine
dar codul imaginar al bunelor maniere
mă obligă
să-ţi vorbesc în cuvinte din emisfera sudică,

nu cumva să-mi observi pofta nestăpânită
de căldură.

o îmbrăţişare din plastilină
îmi pot permite.
doar atât.
uneori uit că nu aşa se trăieşte,
ca şi cum eu aş fi jucărie
iar tu, visul unui copil preşcolar.