ani lumină

se curbează timpul

între noi

iubirea este relativă

cu nisip pe pleoape

ud de la ploaia de cinci minute

în deşert -

cine nu s-ar visa

înapoi

plutind într-un uter

pe sfert primitor?

continentul dintre noi

se dilată ca pupila îndrăgostitului -

atât mi-a rămas

din cenuşa memoriei

renasc fără simţuri

rara avis

contextualizată

până la banalitate.

oricine în locul meu

te-ar fi iubit la fel

de vulcanic

şi ar fi adormit în acelaşi ritm

geo-i-logic

şi carnea oricui în locul meu

ar fi tremurat până s-ar fi transformat

în noroi.

Muza

în muzeul de Muze

se intră doar cu buzele

uscate,

roadele iubirii

deshidratate.

*

ca să te desenez

în peniţă de aur

nu trebuie

să fac nimic altceva

decât să zgârii

foaia. pielea.

până în inimă

şi un pic mai adânc.

mă înec

*

în inundaţia

atât de cunoscută

încât nu am cum

să o recunosc

şi nu am cum

să nu o primesc

cu braţele deschise.

cu rănile deschise.

uşa mereu deschisă.

eu, un suflet de piatră.

kilograme fără corp.

*

ştii de ce s-ar arunca unii

de pe stânci?

stânca e Muza.

crezi că o vrei .

speri să stai

în genunchi pe mare

în faţa ei. tu, stană de sare,

n-ai nici o picătură de cuvânt

de spus.

*

în muzeul Muzelor,

de atâta minune,

se moare

iar

şi iar

ş i  i

          a

                  r

limba luminoasă

o vorbeşte fata de 14 ani care vrea să devină femeie

învăţând să spună „te iubesc”

chiar dacă se bâlbâie.

la început a fost cuvântul cel rău

despre cine era ea încă dinainte de a se naşte

undeva în sângele care îi uruie în măruntaie

atât de tare încât tobele bat la respiraţia ei subţire de lemn tăiat

înainte să fi putut da

r.o.a.d.e.

pe ea

o

roade.

dar ... într-o bună zi

a întâlnit un domn

cu altă culoare a pielii

altă anatomie

din alt tărâm

sau poate doar alt ţinut

alte maniere

şi alte forme de a i se adresa.

a deschis din ce în ce mai larg

o poartă spre grădina din plămânii ei obosiţi

înrăiţi

dependenţi de nerespiraţie precum habotnicul de mântuire

şi cuvântul în care fusese prizonieră

s-a spart. s-a transformat în cuburi şi în cioburi colorate într-un caleidoscop

cu care te poţi juca, le poţi întoarce pe toate părţile de o mie de ori

şi a o mia oară încă găseşti alt fel de a le modela

şi ochii ei au primit în dar

culoarea musonului.

din omuşor i-a curs ca un puroi bun, venit de cine ştie unde,

cerneală de lumină

şi femeia de 14 ani care încă nu ştia ce înseamnă să fie fată

s-a privit pentru prima dată ca fiind

om

cu iubire şi flori de măr şi încă ceva bun

undeva la nivelul pieptului, deşi

era doar o limbă străină şi încă se îngrozea

să pună mâna şi să îşi simtă

ritmul.

pumnul în stomac

flăcările din ochii lui.
pereți de carne rupți în fâșii.
fluturi morți peste tot.

mă mir de amintirile
cu zbor și culoare
când el era altcineva
iar eu eram om.

îndrăgostită de luminiş

dacă s-ar şti, aş fi
bătaia de joc a vânătorilor.

*

urlu.

luna rânjeşte la mine
cu liniştea ei din platină
atât de fin lustruită.

*

cuvintele sunt gablonţuri.

mai bine să nu le port - cel puţin,
nu la vedere.

“îndrăgostită de luminiş”

n-are decât să se declare
numai lumina.

*

blana mea -
covor de lux.

simt ritmul morţii
în sânge

şi dansez cu tine
tangoul primăverii
de parcă nimeni nu şi-ar da seama

că înfloresc.

nu mă pot abţine
să înfloresc
până sparg vaza.

*

decolteu de stejari bătrâni
în V, pe pieptul generos al cerului.

ultima dorinţă, prima superstiţie:
mă cred norocoasă

că am cules un trifoi cu patru foi
dintre buzele tale.

*

ceaţa ... ce armură!

*

mă ia gura pe dinainte
un strop de răsărit -
am uitat să mă dau cu fond de ten
anti-bucurie.

în inima mea, până şi terra
are pielea de găină
de la tălpile pantofilor tăi.

♥

îndrăgostită de luminiş?

nici pomeneală!
doar o respiraţie adâncă.

doar urme murdare de viaţă
lăsate neglijent pe gresia din hol.

*

dar nu se ştie
şi nu sunt.

hoţul neprins -
un întuneric în pasteluri
şi nimic mai mult.

sâc!

fac scufundări
fără tub de oxigen
în ochii tăi,
în părul tău,
în vocea ta,
în liniştea
mişcărilor tale
ca o iubire în miniatură

şi dac-o fi să mă înec,
măcar să se întâmple
în stil mare, la o astfel de
adâncime
a cărei frumuseţe
nu a mai cunoscut-o nimeni
ca mine.

anulare

ce am plantat mai fructifer
în solul umed al ochilor mei.

ce a strǎlucit cel mai tare
între ramurile astea înflorite
pe care le-am ţinut în jurul soarelui
ca pe nişte braţe prea conţinǎtoare.

ce i-a orbit pe ei
cel mai ruşinos
de ireversibil.

ce a crescut
timp de un secol şi
secunda
care a schimbat totul,
momentul când mi s-au uscat mǎrile în suflet.

ce am nǎscut cel mai viu -


şterg cu buretele.



se face baltǎ la picioarele noastre
pentru cǎ nici nu mi-am permis timpul
necesar
sǎ storc buretele
de zoaiele viselor care mi s-au topit
la cǎldura ta.



promit,
voi sta peste program
sǎ curǎţ de pe faţa pǎmântului
balta asta minunatǎ

de apǎ, praf de cretǎ şi luminǎ.

naturǎ moartǎ cu şerpi

mii de şerpi
mi se târǎsc sub piele -

dragul meu, uiţi în fiecare zi
pe masǎ câte un mǎr
atât de mare, cǎ i s-ar asorta de minune
o muşcǎturǎ!

îţi bate inima
într-un ritm
pe care din ce în ce mai greu
mǎ abţin
sǎ îl îngân, sǎ îl strig -

mi-aş sparge dinţii vocii
înfruptându-mǎ din secundele
n o a s t r e

; se cheamǎ naturǎ moartǎ, dar mie îmi place
sǎ pretind cǎ este genul de picturǎ
cel mai dǎtǎtor de viaţǎ.

mii de şerpi, dragul meu, mii de şerpi
îmi sâsâie în inimǎ
numele tǎu copt
pe tavǎ de porţelan.

de-a v-aţi ascunselea cu iubirea

eu m-am ascuns. ea mǎ gǎsea
ca şi cum eu aş fi fǎcut parte din ea.
“siamezele”, aşa ne-au poreclit
cei care ne cunoşteau. asta pe vremea
când încǎ ne mai cunoştea cineva.

sǎream şotronul în loc sǎ alerg.
mǎ aşteptam ca ceilalţi sǎ-şi batǎ joc de mine
cǎ fǎceam febrǎ muscularǎ la suflet
de fiecare datǎ când, ca o împǎtimitǎ a morţii,
îndrǎzneam sǎ mǎ ridic şi sǎ joc
din nou.

la un moment dat, i s-au supǎrat dinţii pe mine.
a ros-o furia ca o carie, pânǎ când
tot ce fusese cândva iubire
aproape a devenit
umbra mea.
nu ştiam dacǎ e luminǎ sau întuneric. mǎ orbea.
mǎ durea sǎ îi privesc lacrimile
pentru cǎ
ştiam cǎ nu merit curcubeul de la final.
meritam testul şi notele proaste, dar nu şi lecţia
şi în niciun caz profesori cǎrora sǎ le pese.

dintr-o datǎ, am învǎţat sǎ mǎ ascund
cu adevǎrat, pentru cǎ mǎ arsesem prea mult
la flacǎra ei zâmbitoare.
m-am strecurat deasupra unui nor
unde n-aveam ce cǎuta
fiindcǎ ştiam cǎ acolo nu-şi va imagina ea
în vecii vecilor
cǎ sunt

pentru cǎ nici nu eram,
nu chiar.

dar iubirea mea, vigilentǎ, m-a zǎrit
cu colţul inimii ei rotunde, nesimţita de ea.
o datǎ nu mi-a dat voie sǎ câştig
pe necinstite
sau sǎ joc la cacealma!

m-a scuipat
fix când credeam cǎ, în sfârşit, avea sǎ meargǎ
prefǎcǎtoria mea de zile mici.
m-a scuipat drept în ochi, sǎ mǎ trezesc,
m-a scuipat de au auzit toţi copiii
ruşinea şi binecuvântarea mea.

aşa am crezut atunci, cǎ eu eram prea importantǎ
sǎ mǎ rǎtǎcesc. în lumea mea din cristal
în care hârtia creponatǎ mi-era ninsoare,
mǎ consideram reginǎ
cǎci întotdeauna mǎ îndrǎgosteam.

fugeam cu spatele, fǎrǎ sǎ-mi dau seama.

uite-aşa, mi-a luat toatǎ viaţa sǎ înţeleg
cǎ eu am interpretat greşit regulile jocului
şi, de fapt, am ascuns-o pe ea
cǎci îmi era mai dragǎ decât aerul
şi mǎ temean din adâncul fiinţei mele
ca nu cumva
altcineva sǎ-mi spunǎ
cǎ ea are o influenţǎ negativǎ asupra mea
şi sǎ ne interzicǎ sǎ ne mai vedem
vreodatǎ.

arcaş nepriceput

ţi-am aşezat mǎrul pe cap
sǎ-mi arǎt mie însǎmi
cât de precis am învǎţat sǎ ţintesc
dupǎ ce m-a antrenat domnul destin
prin cele mai inumane metode;
însǎ calculele nu mi s-au potrivit cu firescul naturii.
mi s-a îndrǎgostit sǎgeata de o razǎ de vis
care se odihnea cuminte pe pieptul tǎu
şi te-am nimerit pe tine, am nimerit dimineaţa,
am nimerit cântecul pǎsǎrilor şi a amuţit universul.
am nimerit luna. am omorât timpul.
am rǎnit grav ceaţa. mi-am ochit din greşealǎ
propriile cuvinte
şi mi-am spart vocea în mii de cioburi.
am doborât stelele una câte una
şi oamenii care se strânseserǎ în jurul meu
şi-au pus atâtea dorinţe,
încât data urmǎtoare
mi-a trecut sǎgeata fix prin cotorul mǎrului,
doar sǎ nu fiu nevoitǎ sǎ recunosc.
sǎ te recunosc. sǎ mǎ recunosc pe mine
o baltǎ mustind de viaţǎ
la picioarele tale
neclintite în perfecţiunea lor,
când rolul meu era altul, sǎ fiu un nor undeva deasupra ta
şi sǎ descopǎr soarele.

lǎcomie de lux

am înghiţit
un curcubeu
de culoarea tǎcerii
care mi-a alunecat
nerǎbdǎtor
pe tractul digestiv
cu sunetul unei flori
când se deschide prima oarǎ
şi miroase a parǎ
cu gust de tine.

ce festin a mai fost!
s-au adunat toate emoţiile
la o bârfǎ
în sala de festivitǎţi a inimii mele
şi te-au sculptat
din viaţǎ şi moarte, din speranţe şi noduri în gât.
erai mai frumos ca niciodatǎ
aşa, îmbrǎcat într-un şal lung din încredere.
mi-am uitat bunele maniere:
m-am lǎcomit la cuvintele tale catifelate.
m-am îndopat cu prezenţa ta
şi tot nu m-am mai sǎturat,
ca un copil care aştepta încântat
lacrimile tale la desert,
sǎ nu fiu singura care şi-a aruncat toate mǎştile la gunoi.

dar ochii zilei de mâine
or sǎ strǎluceascǎ
precum doi sori necopţi
şi o sǎ mi se întoarcǎ stomacul pe dos
dacǎ îndrǎznesc sǎ îi privesc direct.

şi dacǎ apuc sǎ fac nesǎbuinţa
de a minţi dimineaţa în faţǎ
cǎ n-a fost decât un joc de-a v-aţi ascunselea între noi
şi tu nu m-ai gǎsit ca nimeni altul,

întotdeauna îmi voi aminti de tine
ca de o oglindǎ
întru totul specialǎ,
care mi-a reflectat lumina
sub formǎ de umbrǎ.

certificat de garanţie

îmi cumpăr un inel
de logodnă cu pacea.

sparg puşculiţa în faţa ta
ca un jurământ
că îţi voi da voie să mă botezi
întru religia ramurilor de măslin
şi împăcării cu focul.

tu mă cunoşti
şi ştii că nu am fost niciodată gheţar.
doar mă dau drept moartă în faţa ta
să nu te sperii de pulsul meu
exagerat de viu,

să nu fugi de mine
ca toţi ceilalţi
pe care i-am ajutat să câştige
maraton după maraton
prin simpla mea prezenţă la linia de start.

îmi semnez numele în sânge
alături de al tău, scris cu lumină
ce îmi pătează caietul inimii
pe care l-aş fi vrut impecabil.

îţi promit şi mă angajez
să îmi mai permit
folosirea ceţii pe post de sugativă
numai un timp anume, timpul ăsta
care nu-mi aparţine, timpul
petrecut la petrecerea cuiva
cu o idee despre distracţie
diametral opusă realităţii mele
interioare.

strig.
uite-mă cum îndrăznesc
să te strig pe nume
într-o poezie,
să îţi scriu cu peniţa vieţii mele
pe foaia eternităţii:

hai să ne jucăm
de-a pusul cărţilor pe masă
când se face noapte
şi orice dans este permis,

hai să te iubesc
ca şi cum
mi-aş aminti cine sunt
şi m-aş ierta pentru păcatul capital
de a mă fi născut!

hai să ne amintim împreună,
permanent
ca doi vechi prieteni cu alzheimer
care fac cunoştinţă cu aceeaşi bucurie în fiecare zi,
să ne amintim împreună că
pot renaşte.

eu voi renaşte

şi tu mă vei primi
în braţele tale vii
şi pieptul tău nu va fi intimidat
de pulsul meu ca un uragan

şi nimeni nu ne va privi stelele
neinvitat.

vom avea emisfera noastră de cer
în care să nu ne clădim rai
şi să nu mâncăm mere.

voi învăţa să fiu.

oare îţi dai seama
câtă pace încape în mine?

mă voi împleti cu mine însămi
ca două fire de croşetat
în mâinile tale
şi voi deveni una
cu viaţa.

doar atât am nevoie,
un certificat de garanţie şifonat
pe care să-l port în buzunar
mereu,
o logodnă cu pacea

şi permisiunea să îmi fiu mie însămi armă
cât timp în jurul meu e încă război,
să îmi las aura murdară
luni şi ani de-a rândul
cât timp stelele mele încă strălucesc prea tare
şi par furate din rai.

cel mai frumos cadou pe care mi-l faci este timpul
să mă obişnuiesc cu ideea
că, într-adevăr, mă voi mărita cu liniştea
şi pot, da, chiar eu
mă pot împrieteni cu leii
şi, da, pot primi lumina soarelui în mine
fără să mă ard.

o nelinişte sorǎ cu viaţa

a aţipit un cutremur
în mǎruntaiele pǎmântului.


*

continentele se încovoaie
ca spinarea unei pisici
speriate
pentru puiul ei.

articulaţiile mǎrii se fractureazǎ
şi eu mǎ vǎd nevoitǎ
sǎ îmi pun vulcanii în ghips.

*

e ca şi cum soarele s-ar fi îmbolnǎvit
şi ar refuza sǎ meargǎ la doctor
pânǎ când, complet senil,
dǎ uitǎrii şi ultimul gheţar din istorie.

*

“când m-oi îneca eu
cu un os de umbrǎ
şi m-oi sufoca
de sǎ devin piticǎ albǎ -

atunci mǎ voi minuna
ce cutremur a aţipit
în mǎruntaiele pǎmântului.”

*

aşa e pentru mine
sǎ te iubesc.

descoperită

mi-e atât de cald

şi ruşine
să renunţ la pătura groasă
din metaforă căptuşită.

patul a luat forma corpului meu
atât de exact

încât ar fi un sacrilegiu
să mă ridic
aşa cum sunt, cu semne din naştere
pe suflet
şi să las să se vadă

cât de bine, cât de bine îmi este
când sunt cunoscută
şi primită
până în groapa marianelor din fiinţa cuiva
mult prea drag.

sunt indecentă
eu cu bucuria mea.

un scurt metraj
pe care minorii nu au voie să îl vadă
nici măcar cu acordul părinţilor.

o formă de sinceritate
care poate dă bine în poezie,
dar în realitate
îmi topeşte toate fortăreţele.

dacă mă dezvelesc,
eu voi fi prima
care se prăbuşeşte
la cutremur.

vă rog,
prefaceţi-vă că nu mă observaţi
cum fac duş cu dimineaţa nudă în ochi
şi cum, de la razele fierbinţi de iubire,
faţa mi se încreţeşte în formă de zâmbet.

voi luaţi-vă micul dejun
şi mergeţi la muncă
şi întorceţi-vă după vreun lucru uitat
şi alergaţi dupa autobuz
şi daţi bună ziua fără intonaţie

ca şi cum pe pământ nu s-ar întâmpla
blasfemia asta frumoasă din sufletul meu.

îndrăgostită de o frunză

te-am văzut verde.
mai viu decât mă aşteptam.
oare nu ai înţeles cât de mult
însemnai tu cu sufletul tău plin de sevă
pentru o daltonistă ca mine?

dar uite că se face toamnă.
devii ruginiu
şi e de aşteptat ca eu să trag concluzia
că există ceva fundamental greşit
în compoziţia ochilor mei:
prea multe lacrimi şi prea puţini fotoreceptori, nu crezi?

este vina mea
că am sperat să laşi tu de la tine
o amprentă de nemurire
pe inima mea leneşă.

dar iată că tu te-ai făcut ruginiu
cum credeam eu în copilărie
că trebuie să arate frunzele.
te-ai învechit. faci economie la fotosinteză
pe seama mea.
te bate vântul de treci prin mine
şi mi se fixează frigul distanţei dintre noi
în oase.

cândva mi-ai urat bun-venit
în entuziasmul tău de iulie,
dar acum vine iarna
şi amintirea căldurii tale
se face una cu pământul.

eu n-am fost de acord cu asta.

tu nu ştii? mi-am pariat viaţa
pe colţul unei nervuri din miezul tău
şi acum e prea târziu să-mi spui

că ai şi alte anotimpuri,
că din când în când te lasă rece
gheaţa pe care alunec eu, că n-am decât
să-mi rup picioarele unei emoţii

şi nici eu nu te-am avertizat
că atunci când mi-am fracturat iubirea,
mi te-am pus pe tine ghips
aşa, frunză verde cum te-am cunoscut cândva;
acum sunt îndrăgostită de seva ta
şi nu mai contează că ne uscăm împreună:

învăţ de la tine să fiu îngrăşământ natural, deşi nu mai cred în viaţă.

tre’ să le dau şi celorlalţi o şansă
de a se descompune
cum mă descompun eu alături de tine
şi să le răspund cum mi-ai raspuns tu mie,
că aşa-i lumea încă dinainte de timp:

te naşti ca să mori şi mori ca să îi naşti pe alţii
pe care îi blestemi exact cu aceleaşi cuvinte.
te îndrăgosteşti de ţi se sfarâmă picioarele sub greutatea iubirii
şi nu mai poţi să pleci.

genunchi de invinsa

odata credeam
ca juliturile sunt semne ale epocii romantice
din istoria mea
si ca toti vor vedea cat de mandra am fost
sa-mi port umerii cazuti ca un sal rupt
in fata ta
cu pumnii stransi intr-o rugaciune tacuta,
fara raspuns.

odata traiam
viata in alte cuvinte:
oarba si fericita, cantam fals ca soarele rasare si apune cu tine
oricine ai fi fost tu
si indiferent
daca ajunsesem sa te cunosc.

cand de fapt, am oase de invinsa
iar singuratatea imi pulseaza in sange
si le sopteste doctorilor prea buni
ca tine
ca desi mi-e dor de fata aia
care culegea nectar din florile copacului vis
si-si intepa varfurile degetelor in spini,

nu ma mai intorc

si daca picioarele care tremura drepte si infipte-n pamant
de-a dreapta ta
transmit acelasi mesaj intr-o limba straina,
snoaba -

nu vreau sa stiu.

e chiar bine asa, sa ma nasc si sa mor
deja invinsa
incat nimeni niciodata sa nu ma surprinda
in fragrant delict cand iti ating inima si las
amprente.

nu de alta; amprentele mele se sterg usor. de ce as vrea sa stiu?