amânare

când mi-e plin sufletul
mi-e goală poezia ca un portofel
vechi în care cândva găseam mărunțiș
de metafore uitate de vreme
în câte o seară când n-aveam
cu ale cui cuvinte
mă încălzi.

când mi-e plin sufletul
mă simt grea ca un sac doldora de cristale
și mă tem, la orice mișcare,
să nu sparg magia
în bucăți de sunet
care te zgârie pe inimă
că oricât ai vrea, oricât ai încerca, nu
îi poți păstra vibrația în tine.

când mi-e plin sufletul
nu contează
lista cu nimicuri
importante
pe care nu le am.

despre jurnalul recunoştinţei.

mă păstrez între pagini de lemn pietrificat.

cuvinte vii ale căror celule au fost înlocuite
de tradiţii cristalizate, în care cu greu se mai poate

citi istoria.

mi s-a atrofiat mulţumescul pe limbă.

îmi creşte ca o ciupercă

pe pielea de cerneală a voinţei

care curge prin călimara cu capac închis

doar pe trei sferturi, cât să mai simt

mirosul pocnitorilor în zăpadă (dar demult nu mai ninge)

şi sunetul unei felii de cozonac în timp ce se naşte ca felie

(demult ştiu că nu există magie

nici dacă mi se luminează creierul pe un ecran

ca instalaţia de becuri când îmi amintesc

şi las să îmi picure fericirea din vârful degetelor

arătătoare, seara sau, dacă s-a adunat prea reală

bucuria şi nu încape, după trei luni, când nu mai doare

febra musculară la inimă, de atâta iubit).

anul ăsta a murit bradul şi am pus unul artificial în faţa uşii.

nu mai miroase a copilărie şi a mister. aşa am făcut

mai ales în stomac:  am stins lumina înainte să vină

anul nou şi i-am descântat speranţa şi

nici poveştile pe care le depăn din fir de amintire, pe pânza

jurnalului de recunoştinţă, nu mai miros a emoţie

şi nu se mai spală pe silabe după fiecare credinţă

disfuncţională.

am scris până când s-a şters din scris toată terapia

ca o pată de vişinată de pe bluza preferată

fix la un minut după ce ţi-ai dat seama că nu te mai încape.

scrisoare deschisă

dragul meu, 

am avut un an gol. 

mai gol ca un nud

în miez de iarnă

acoperit cu o singură frunză de mentă

uscată.

ba mint:

a fost un an plin

de frig care mi-a ars toată ființa

până am omorât copacii și-am înnebunit vecinii

și-am făcut inundație ca să acopăr cu ceva durerea 

din membrul fantomă.

a fost un an plin 

de lucruri regretabile pe care nu le-am mai regretat

pentru că cel puțin ele rămâneau. rămâneau. rămâneau. 

un an plin de spărturi și de scrisori și de gânduri rotunde

și de tine. de tine. numai de tine.

ai avut dreptate. nu se poate rămâne 

în același punct. chiar dacă îngheți în timp

și-ți faci ferfeniță buletinul într-o poezie și două uitări

și nu mai înaintezi în vârstă decât în ochii celorlalți. 

ar încălca legea sacră a stelelor

ironizate de spațiu și de timp.

nu, dragul meu, eu am ajuns departe, atât de 

departe încât nu m-ai recunoaște. am părul mult mai

alb decât l-ai văzut tu vreodată și de când nu m-ai mai văzut

mi-am tuns sufletul zero și mi-am amputat 

tot ce m-a făcut prea vie pentru un vindecător.

iată-mă, rigidă pe masa rece a viitorului peste care am pictat ceață

cu pensula cea mai groasă. iată-mă așteptându-te să îmi asculți 

tăcerea și să îmi pui diagnostic și etichetă cu număr astronomic

și, dacă seninătate nu mai ai pentru mine, măcar

un certificat tipărit pe ultima pagină a cărții mele:

dacă nu că am fost om,

măcar că am fost bun.

amintiri restaurate

fosile cu luciul şters de ocean.
ani cu soarele şters de zile cu ceaţă.
eu ştearsă de atâţia tu prea importanţi.

*

cândva trăiau-
pagini respirând vântul,
braţe întinse către cer
ca o rugăciune

fără cuvintele

astea care sufocă foaia de hârtie.
fără gramatica inventată de om
să nu mai existe loc pentru zgomot,
o muzică artificială.
un jurnal mai mult scris decât trăit împreună.

*

tu în banca ta, eu în banca mea
şi doar braţele noastre ca nişte crengi
împreunate pentru rugăciune

îşi mai amintesc,
între atâtea rânduri
şi atâtea legi,

ce este iubirea.

harta trecutului

mă presez ca o floare în jurnal.
literele uliu zboară lacome
în jurul clipelor mele ce s-au dus.
ne ospătăm cu carne de bucurie
astă seară şi mereu.
sub conturul rotund şi alb
al lunii sau al unui fulg de nea.

mă presez ca o floare în jurnal
după ce am înmugurit, după ce am înflorit,
după ce te-am iubit
prea mult pentru cuvinte,
îmi formez propoziţii
din metafore, îmbrăţişări şi pene de vis,
să depun paragrafe şi pagini
în seiful fără cifru al amintirii.

presiune

vomit pe hârtie
cerneală cu îmbucături mici de cuvânt
înca nedigerate.
mă hrănesc invers
cu iubirea ta
acum pentru o pagină în loc de un ceas.
acum caligrafiată cuminte
ca şi cum ar avea o direcţie şi o formă
în lumea asta a timpului, a măştilor, a
noastră.

eliberarea de datorii

ma grabesc
sa imi scriu viata
ca o baba cu parul ciufulit
care se imbraca la patru ace
in fiecare zi
si flirteaza cu moartea
ca sa se simta importanta.

din cand in cand gresesc;
vars calimara
peste cerul noptii
si pentru o vreme
se sterg toate stelele
iar roua se usuca
cu sugativa.

am ajuns sa imi cunosc caligrafia
punct cu punct, virgula cu virgula.
stiu ca sunt o avalansa de paranteze

fiindca un drac mi-a soptit
(cand pasarile cantatoare nu erau in voga)

ca doar daca ma machiez perfecta
cu ruj de cuvinte calde
si doar daca imi pudrez fata cu poezie
de care place publicului,

voi putea sa ma apropii
de cineva, de tine din mine,
de mine insami
intr-o zi ploioasa cand vreun strain mi-a tinut umbrela.

am ajuns sa imi simt caligrafia
prin toti porii, in fiecare minut,
cum ma zbat ca un cutremur
nu cumva sa imi tremure mana
si sa uit vreun detaliu.

din cand in cand ma opresc
si imi pare atat de hazliu
cat de greu imi atarna
aerul
in plamani!

oare cand voi ajunge
la picatura de cerneala
care sa-mi umple in sfarsit
sufletul?

oare cand voi alege
sa imi traiesc viata
in loc sa o scriu?

crestere, a creste, eu crescand in fata ta sau acum imi implinesc luna (multumesc pentru cer)

imi petrec minutele in sanul raiului
si lunile mi le implinesc asfaltandu-mi drumul vietii

sa nu mai rabd de foame in livada de portocali
doar pentru ca in copilarie mi-au placut ciresele prea mult
si de atunci m-am imbolnavit incurabil
de cancer la suflet.

asa am ajuns eu aici:
cu talpi tari
si picaturi de roua pe moalele capului.

ma bucur ca ramai o secunda in fata mea
ca o farama de cer
care-mi intra sub unghie, sa poarte noroc
inainte de a taia panglica
si a merge mai departe.

uneori e ceata
si nu mai vad unde ma indrept,
ma imbat cu lichior de singuratate
si uit ca merg alaturi de alti pelerini
mai scunzi sau mai putin emotionati,
mai putin bogati sau mai modesti
decat mine
si asa devine usor sa nu cred
ca suntem la fel -

in aceeasi calatorie
cu destinatii diferite.

fiecare intr-o cu totul alta misiune
manati toti de un scop comun.

si uite asa, nu ma mai indragostesc de nimeni
nici cand ma las sa zambesc cu ochii inchisi pe jumatate
in mijlocul intersectiilor, cand semaforul se face verde, rosu sau alta culoare
mult mai apropiata de inima mea.

inima mea care a invatat
atatea ritmuri cate secunde.

asa ma cunosc eu pe mine, la modul conditional
si intotdeauna plina de cuvinte noi,
pronume si verbe numai bune de imprumutat.
asa invat eu - ca si cum mi-as picta cu degetele cartea inimii.
imi sfintesc pariul cu moartea
intr-o picatura de sange propriu

desi in fiecare noapte, imi visez visele la persoana a doua;
am nevoie de un erou
sa-mi explice care-i treaba cu respiratia
si de ce
ma mai obosesc sa sforai cand as putea pur si simplu sa nu mai dorm.

anul asta am iubit pe cineva pe care as putea zbiera la lume ca nu l-am intalnit niciodata
sau poate l-am intalnit intr-un colt de idee, inainte sa ma nasc.
aveam buzele crapate si ma deshidratam in livada de portocali
fiindca dumnezeu imi spusese in dimineata primei mele zile
ca eu sunt cireasa si nu se cade sa traiesc, ca mie-mi sade bine sa fiu mica
si oricum o sa mor intr-o carte clasica, pe un cantec de bach, intr-o zi cu soare
si oricum nimanui nu o sa-i pese
decat daca as ajunge sa salvez lumea.

anul asta am trait in sens invers acelor de ceasornic.
am decis sa cresc pepene intr-o buna zi
si sa rad ca o luna plina cand mi se spune
ca oricum o sa mor.
acum imi rog iubitii sa imi imprumute cuvinte noi
cu care sa-mi scriu in inima
o altfel de carte, o carte de la pagina alba
cand eu inca nu aveam titlu.

ma bucur ca te cunosc. ma bucur ca uneori imi visez visele la persoana a doua.
iti multumesc si imi sunt recunoscatoare
ca am avut de la cine sa invat
cum sa imi rasar singura soarele
si cand am nevoie de putina eclipsa in ochi,
o raza de copilarie si o silaba de incurajare.

anul asta as fi continuat sa merg in picioare,
asa ca am ales sa imi asfaltez viata
impreuna cu tine, intre doua portocale si o samanta de adevar necopt.





25 aprilie 2011

chinurile nasterii (o pagina de jurnal)

ma plimb printre paginile
ca o cursa cu obstacole
in cautarea ta
saptamana de saptamana, cuvant de cuvant.
din cand in cand cad
si-mi julesc zambetul
iar unele zile mi se strecoara pe sub ochi
prea incet, abia simtite
si ies din mine nude si deschise
in forma de lacrima.

zbor peste paginile
ca un cer rapit de ceata
sa ma regasesc
pe mine, adevarata in fata ta.
din cand in cand ma simt
prea insorita sau prea ploioasa
ca sa mai scriu povestea asta
care, odata evacuata din piept,
nu-i decat o bucata cruda de text.
unele nopti ma cara-n spinare
prea repede, ca soimii
pe care, cu bratele confuze de la mirosul somnului
ii cuprind
si nu mai apuc sa pun picioarele pe pamant.

ma inec in paginile
mai mult despre noi decat despre cum am crescut eu langa tine
si mai putin despre tine decat despre mine,
ca un astronom in prima misiune
desi reiau ritualul de a te sti asa cum esti tu in mine
luna de luna, silaba de silaba
si mi-e greu, mi-e greu
travaliul asta imprecis
cand vad ca inca nu stiu sa inot
si inca nu imi permit sa te cunosc.

paginile astea patate de jurnal
si mainile mele murdare
sunt cursa mea cu obstacole
pe baza unei harti
desenate in cerneala invizibila.