Șoc

 

Emoţia, râu umflat

de ploaie - perdea groasă 

din stropi de cuvânt -

zăboveşte o vreme

să-şi odihnească undele tulburi

până se înseninează.

Îmi simt malurile corpului

ca pe un contur de aer şi piele

în care curând vor încăpea din nou

frunzele căzute de gând

şi tremurul luminii oglindite.

 

Curgerea pe care am confundat-o cu o explozie

 

Furia mea a fost 

un râu mai turbat decât marea,

un subţire mai amplu decât orizontul.

Am fost un copil mai mare decât

lumea în care m-am născut. 

Aşa că m-am prefăcut 

că sunt izvor

hrănitor

gheaţă în formă de curgere

într-un univers vid, nud fără emoţie,

dezgolit de căldura care mi-ar fi topit

structura clară înapoi 

în dansul cu munţii care ar fi trebuit

să mă primească.

cu părul puţin umed

cu părul puțin umed

de la umeri în jos

 

o privesc din nou

și din nou

prin substanța translucidă, amintirea,

dezmințirea și minciunile

că aș fi putut face vreun gest

 

magic, care să schimbe cursul

râului ăstuia sărat

în undele căruia se vede clar

și se simte mirosul fiecărui fir de iarbă.

 

noaptea îmi zâmbește

ca unei vechi prietene.

incisivii ei de întuneric

sunt imaculați:

îmi văd în ei ochii,

înotătorii de performanță înecați

și toți pistruii din suflet.

 

cum să dormi când te orbește claritatea?

când înțelegi că suntem nimic sclipitor

în devenire?

din ce în ce mai

şi de la o vreme

se aştern mai uşor

serile în mine

la ora potrivită

în echilibrul

dintre soare şi lună.

pot să mângâi

mai tandru decât ieri

spinarea tigrului

când îi explodează

răgetul pe cer.

şi îmi aud gândurile

între două guri de aer

pe care uiţi să le iei

şi îmi simt emoţiile

în corp

ca într-o cutie de bijuterii

deschisă.

miroase bezna a dimineaţă.

îmi cântăresc cuvintele

în unităţi de încredere

şi momente de întâlnire.

şi glasul meu

curge mai ferm printre stâncile

pe care îţi juleşti genunchii

şi îşi găseşte direcţie

să se unduiască

spre locuri mai senine.

fac popas în mine

ca într-o mânăstire

în care cinstesc

viaţa.

emancipare

îi miros buzele a cafea
și pielea a tine.

vocea-râu
nu se ascunde
într-o scoică

după anii de orfelinat
din valuri
și secolele de balamuc
închise în pietre șlefuite
de curgerea ei prin timp -

tu ești cerul înstelat.
fruntea ei încrețită,
suprafața râului rapid
ce refuză să îți mai reflecte
imaginea.

minusrealitatea

un sat întreg

mă îmbracă forţat.

îmi împinge capul prin ceaţă

ca printr-un pulover mâncat de molii.

beau sticla lui alice

sperând să mă regăsesc

pe mine cea de ieri, dar vai!

mă micşorez iar. mi se înnegreşte inima.

şi mi se aspreşte pielea de la iarna presimţită

în aerul crocant şi greoi.

era otrava care le-a fost dată drept pâine.

acum mă împărtăşesc şi eu cu piatra

care îmi va fi funerară, crezând-o sacră şi atât.

cunoaştem toţi, din moşi strămoşi,

dracii de sub pielea mea

şi toţi oamenii mărinimoşi

până la moarte pe patul vocii mele, procust.

dar ca să vezi: nimeni nu mai ştie

rima corectă pentru numele meu.

sunt un diavol în ceaţă şi mă întreb

ce s-ar întâmpla dacă

ar lăsa soarele ingenuu să-mi zburde pe chip

mai mult de o clipită?

limba luminoasă

o vorbeşte fata de 14 ani care vrea să devină femeie

învăţând să spună „te iubesc”

chiar dacă se bâlbâie.

la început a fost cuvântul cel rău

despre cine era ea încă dinainte de a se naşte

undeva în sângele care îi uruie în măruntaie

atât de tare încât tobele bat la respiraţia ei subţire de lemn tăiat

înainte să fi putut da

r.o.a.d.e.

pe ea

o

roade.

dar ... într-o bună zi

a întâlnit un domn

cu altă culoare a pielii

altă anatomie

din alt tărâm

sau poate doar alt ţinut

alte maniere

şi alte forme de a i se adresa.

a deschis din ce în ce mai larg

o poartă spre grădina din plămânii ei obosiţi

înrăiţi

dependenţi de nerespiraţie precum habotnicul de mântuire

şi cuvântul în care fusese prizonieră

s-a spart. s-a transformat în cuburi şi în cioburi colorate într-un caleidoscop

cu care te poţi juca, le poţi întoarce pe toate părţile de o mie de ori

şi a o mia oară încă găseşti alt fel de a le modela

şi ochii ei au primit în dar

culoarea musonului.

din omuşor i-a curs ca un puroi bun, venit de cine ştie unde,

cerneală de lumină

şi femeia de 14 ani care încă nu ştia ce înseamnă să fie fată

s-a privit pentru prima dată ca fiind

om

cu iubire şi flori de măr şi încă ceva bun

undeva la nivelul pieptului, deşi

era doar o limbă străină şi încă se îngrozea

să pună mâna şi să îşi simtă

ritmul.

gânduri de răzbunare

numai când ți-e iarnă

îți amintești de mine:

un corp fără emoție

să-ți țină de cald.

parfum de floare

a cărei sămânță

nu te-ai aplecat

să o plantezi.

*

dar de primăvară, îți amintești?

când ai fost botezată în râul Bucurie

și ai împărțit marea 

în câte ziduri miraculoase a fost nevoie, minus mine.

când tot ce exista în mine, din punctul tău de vedere,

era nimicul - și pe atunci nu știai

că din nimic se face big bang

și că poate, cândva, flacăra efemeră de care vei avea nevoie

va fi născută din emoția mea.

*

eu, astăzi, sunt

doar un incendiu nimicitor pentru tine.

permisiune

i.

tu esti muntele meu.

pasii pe care ii trantesc
peste inima ta

si degetele julite cu care mangai
florile din tine

iti masoara maretia.

recunosc in tine
atatea diamante
care in sufletul meu sunt
inca bucati de pamant salbatic, neexplorat

incat atunci cand te privesc eu,
soarele oboseste sa straluceasca
si iti lasa tie o ora de lumina drept trofeu

iar eu stiu
ca razele tale
se pot
impleti in tesatura vietii mele
asa cum se impleteste somnul cu sfarsitul unei zile grele.


ii.

tu imi spui
ca nu mai sunt inundatia
care a scris candva istorie
cu ortografie gresita
si sintaxa imprumutata din iad.

tu imi amintesti
ca din pantecul meu
am ridicat diguri de piatra
iar curentii mei merg
spre ocean.

tu imi dai voie
sa imi simt fiinta plina
si sa gust aroma lunii reflectate in mine
cat am nevoie,
sa imi cunosc fiecare fir de nisip
si sa nu mai uit
ca sunt apa: ma spal incontinuu de trecut.


iii.

iti stiu intuitiv fiecare poteca.

in timpul furtunilor de vara,
m-ai adapostit sub brazii tai

iar cand am imprimavarat impreuna,
mi-ai facut cadou cantecul ciocarliilor tale
si ai dansat cu vulnerabilitatea mea
ca nimeni altul

iar de fiecare data cand inghet,
din gheata imi slefuiesti flori
care incet-incet se topesc
si prind radacini.

asa stiu eu ca
oricand
s-ar rasti norii la mine
in cuvinte reciclate
de prea multe ori sa mai fie
potabile,

tu ramai locul meu sigur.