izgonirea dintr-un loc care nu a existat

mi-ai fost sirenă
în urechile mele din celuloză.
m-am îmbibat de iubirea ta
ca de apa vieții despre care se cânta în basme
și am uitat intenționat
că basmele nu sunt pentru copii
iar picioarele mele s-au mai murdărit de pământ înainte.

tu mi-ai fost sirenă
și eu ți-am căzut în plasă.
inversați, îndrăgostiți,
tălpile tale mi-au ajuns până la frunte
și nu am observat, de bucuria unui sărut părintesc
în seara fiecărui anotimp al sufletului.

am ajuns dependentă de tine
cum e marinarul dependent de cerul
de peste triunghiul bermudelor.

m-ai hrănit cu căldură aproape digerată
direct din sufletul tău de zbor liber.
m-ai Bine-Cuvântat până am renăscut
și, privindu-mă prin ochii tăi, m-am crezut, în sfârșit, Poezie.

era paradisul coborât de jos în sus
cu nori de zahăr și curcubeu
acolo, la tine în brațe, mirosind a cafea
proaspătă cu aromă de posibilitate
și a semințe încolțite de încredere.

*

brusc,
am Știut.

mi-am amintit că nu există ocean,
ci doar tsunami în așteptare.
au avut ecou în mine toate viețile
pe care le-am murit înainte
lângă sirene mai modeste decât tine.

mi-am amintit pentru că m-ai izgonit
cu o lovitură de cuvânt.
o ploaie ca un bici. nici măcar furtună.
doar un bobârnac de frig banal,
demonstrativ fără curcubeu -
o promisiune a lipsei de speranță.

ce rușine!
să fiu izgonită brutal
dintr-un loc care niciodată nu a existat,
de dragul căruia am plâns sânge real
și mi-am vândut visurile unui măcelar
ca și cum i le dăruiam lui făt-frumos.

ție.

tu, care mi-ai fost sirenă atât de dragă
încât am încercat din toți mușchii iubirii mele de copil maidanez
să uit, să uit, să uit pentru totdeauna
că sirenele nu există.

dorul și mirosul oceanului
și culorile pe care nu le-am putut crea singură decât orfane de curcubeu
s-au asortat prea mult cu ochii tăi fierbinți
când îmi spuneai că sunt fum, că îmi merit focul
și că tu nu mă vei lăsa să îmi dau degeaba ultima flacără.

*

iată
cât doare;
acum și tu mă vezi
prin ochii mei -
un blestem
care nu a fost niciodată poezie.

terapia prin coşmar

fragme
nta
t.

*

frunzele înşelate de culoare
se miră de toamnă, de galben şi de moarte -
ghioceii le şoptiseră altceva
când se băteau în piept cu clopoţei albi.

*

nu.

elemente chimice
care nu se topesc.

poezie incurabilă
în prima noapte fără insomnie
şi
încredere terminală
în străinul care arată aşa cum tu desenai îngerii
când erai mic şi nu ştiai
că aşa arată monştrii.

*

ciuperci exagerat de jucăuşe
ca tot pământul să ştie
că sunt otrăvitoare -

dar omul şi-a tăiat rădăcinile
crezând că îi vor creşte aripi
şi nu mai ştie. şi le devorează.

*

e groază roz şi iubire-ntre picături de sânge cu ploaie.
eşti tu ca un reportofon la care mi-am înregistrat
acele părţi de viaţă pe care le-am cântat cel mai fals

şi cel mai cu suflet.

le-am ţipat. le-ai primit.
pe unele acum le ştergi,
cu altele te ştergi la fund
şi cu restul îmi ţeşi un labirint

fără ieşire.

*

eu, în toată povestea asta-

cheia care se aruncă singură în mare.
sirena ce renunţă la picioare, la dans
şi la voce
pentru un basm.
pentru un cerşetor îmbrăcat în prinţ.
pentru că a văzut filmul, dar nu a citit cartea …

*

ruleta rusească
între doi laşi încăpăţânaţi:

eu n-am curaj să trag
nici cu gloanţe oarbe.

tu n-ai curaj să nu tragi
nici cu vorbe.

*

terapia prin coşmar
nu se bazează pe dovezi,
nici pe spirite:

este tremuratul fără furtună.
este furtuna din pântec.
este pântecul meu desenat de tine în aur
pe zăpada proaspătă din ochii mei

(şi, în primul rând, este lipsa mea de
căinţă pentru păcatul capital
de a refuza să citesc ultimul vers
înainte de a îl accepta pe cel mai frumos.)

cu susu-n jos: ghici în ce mână ţin iubirea

(şi alte jocuri de-a viaţa)



ce să vezi, ce se poate întâmpla
când absenţa ta aburindă
se lipeşte în fiecare gaură din istoria mea
ca de-o oglindă,
un frig care nu discriminează
ai soarelui dinţi albi ca infinitul, iarna,
sau pielea sa galbenă?

te port cu mine peste tot. eşti
pata oarbă din inima mea.
partea care n-a primit mesajul
propriei străluciri. eşti
pumnalul pe care-l păstrez în buzunar.
eşti sângele căruia-i e dor şi lene
şi prea poezie să curgă
după tine, în jos pe cărarea de munte
a amintirilor
cu conuri de brad şi zile de copil care păreau luni
albastre, umbre pe ceafa zeilor şi pereţii vieţilor
noastre,

când nu ne cunoşteam, când răul era bine
şi binele, un basm
în care eu încă mai credeam
şi pe care tu încercai să-l scrii, la fel ca mine,
dar în altfel de cerneală
de nemurire.

povara

îmi atârni în spinare
tu şi urmele tale
încă proaspete în pământul
fertil al inimii mele
pe jumătate plivite.

îmi atârni în spinare
tu şi obiectele tale magice.
tu şi tovarăşii tăi de drum.
tu şi călătoria ta iniţiatică
prin păduri greşite, cu o destinaţie
străină scopurilor mele.

îmi atârn eu mie în spinare
de-a lungul basmului ăstuia
pe care mi l-ai mâzgălit în grabă
pe un perete din peşteră.
mă încovoi de la greutatea
adăugată prin prea multă atenţie
la fiecare miligram de durere.

tu mi-ai fost morfină
atâta timp
şi mă îngrozeşte faptul
că acum îmi eşti pe terminate.

îmi atârn în spinare
eu şi coşmarul cumpărat cu tona.
eu şi tu şi toţi tovarăşii tăi de drum.
eu şi tu şi obiectele tale magice.
eu şi tu şi tot ce fur de la viaţă.
eu şi tu şi atenţia prea multă
la fiecare miligram de durere.
la fiecare sutime de miligram de tine.

eu şi tu

şi mirarea mea
că îmi vine să plătesc
cu viaţa
pentru toate bogăţiile
pe care abia le mai pot duce.