toxic

vino la mine, uragan!

doar m-am născut din furtună.

sunt un colaj de abandonuri

schiţate cu cuţitul

în carne, uite, arată a foc

operele de artă

nemuritoare.

am îmblânzit războaie întrupate

toată viaţa. doar nu m-oi opri acum

din drum, pentru nimic mai mult

decât să mă adăp

din pace ca dintr-un izvor!

buzele mele uscate ard

după ţipete, unicele

care mi-au sărutat vreodată

Singurătatea.

piele

şI ajungi la un strat de minciună

pe care nu îl mai poţi jupui de viu

că te cucereşte focul por cu por,

te duce pe tărâmul durerii

şi nu te mai poţi întoarce întreg

de Acolo.

asta nu e mască

oricât ar încerca alţii

să o ardă

între degetele mijlocii

ale cuvintelor lor bine ascuţite,

să îţi arate

că miroase a plastic.

ăsta eşti tu

cum te-ai trezit într-o dimineaţă

şi totul în jur era lumină de frig

dintr-o dată

iar când se auzea vocea mamei

nu mai venea din corpul tău.

ăsta eşti tu

cu umerii aplecaţi ca un semn de

întrebare dacă să rămâi

om sau să te prefaci

înger în formă de stea

care se dăruieşte până la implozie

ochilor unei fiinţe efemere oarecare

la milioane de ani lumină distanţă.

îţi cresc pe moliciune

spini şi solzi şi incisivi care te rod dinăuntru când ies la iveală,

toată istoria vieţii de pe planetă se repetă în carnea ta

ca să înveţi  acum să te aperi

cu diplomaţia ca un câmp de bătălie în măruntaiele proprii.

de acum ăsta eşti tu -

insuficient şi melancolic, un logo pe o sticlă de plastic

cu sânge sintetic, carbogazificat curgându-ţi

prin vene, prin relaţii, prin artere, prin vise.

te dezbraci de prejudecăţi

până la piele, strat de balast

care te-a echilibrat în atâtea furtuni

încât ţi-a intrat în muşchi

dinainte de a învăţa să mergi de-a buşilea

şi mai mult de atât

pentru nimic şi nimeni

nu te mai poţi rupe.

roz

văd iubire doar acolo
unde razele soarelui nu ajung
la verde
să dea mâna cu ochii mei
peste pădurile întinse
plămânii dezrădăcinați
un covor de lemn plouat
să pășească v.i.p.-uri
trăind câte o tremurătură de pleoapă
pe lângă victimele dendrocidului
din pupilele mele dilatate
care doar au vrut
doar căldură
de cacao cu lapte
și gust de copilărie
în jos pe gîtlejul ăsta
reconturat de un adult artritic
de prea mi-au ieșit venele și hormonii
și dorul prin găurile lăsate
deconectate
de istorie
de mușcături
de tridimensionalitate

pe limba ta vei muri.

oricine înveţi să fii

din buze, din piele de împrumut,

din copaci tatuaţi cu un gând

rănit, care n-a putut altfel

să zboare din cuib,

din guri de străini

sau săruturi de ocean -

tot în dialectul ponosit

al femeilor dinaintea ta

se povestesc serile

când era prea greu să îţi treci

braţele prin mâneca de lână

a pijamalei, capul prin bluză

şi, la graniţa dintre tine şi lume,

apa care niciodată nu te spală

de cine eşti tu în oase.

tot pe limba ta, muşchi puternic,

nefolosit, cu vocea atrofiată
pentru că n-ai ştiut ce să faci cu ea

în afară de a zgâria tocul uşii

spre inimile în care nu ai încăput,

numai în cuvintele ca un duş scoţian

pe care le-ai simţit în sânge

înainte de a le articula

îşi găsesc grai durerile care te lasă descreierat,

desacrat, despuiat.

cât trăieşti, te mai poţi naşte într-o mie de lumi

dar numai pe limba în care ai mers

de-a buşilea, nearticulat,

demascat

se moare.

nordul dinăuntru

viermi-promisiune în ochii tăi:

iarbă îngropată sub straturi de istorie

nedemnă de a fi scrisă

dar scrisă - nostradamus se naşte întotdeauna

cu mâini de compost - mă afund

în hăul în care zace mâine ca un erou.

dezgrop uimirea sănătoasă

în miezul de mocirlă

din inima ta ofilită înainte de a înflori.

şi din cuvântul meu se clădeşte fortăreaţa

în care luminii fragede îi creşte muşchi proaspăt

pe al şaselea simţ.

pentru că am văzut găuri negre

din care iau fiinţă mai multe şi cu sens

decât din tine

iar eu pot să renasc din aurora boreală

care mi-a explodat în carne

când tu cu vocea ta ca o lamă

m-ai fărâmiţat înainte de a mă naşte.

juxtapunere crudă

când nu ești orfan și ai o mie de mame
înflorești, plantă carnivoră
cu rădăcini adânci și destin anorexic!

mama căreia i-a fost abandonată
credința ta fără cercetări
și care ți-a primit cu brațele deschise corpul mic
de un an și trei luni și
patru sute cincizeci și șapte de dureri
fără cuvinte și cu picioare de vată,
mama care te-a învățat să mergi
și să fii iubită.

mamele care nu te-au cunoscut
dar ți-au imprumutat vocea lor
ca un steag al speranței necartografiate
și mai ales necucerite
când propria ta voce părea doar
răget sau zdreanță de șters pe jos.

mamele care ți-au zis că poți munți și vulcani
când tu buchisiseși din ochii altora
că nu poți nici o baltă.

mama care te-a ținut în brațe
când era frig în tine
și te credeai cea mai aprigă iarnă
pentru că încă nu înțelegeai
că meteorologii pot greși.

mama din tine, dâra de lumină
pe care o lasă prezența
unde mângâie trecutul cu talpa
trecând spre aici și acum.
mama din tine, fără copii din carne și oase,
dar cu atâta sclipire în ochi
pentru alți prunci ai singurătății!

dar doare iubirea sinceră
ca dracu'
când nu ești orfan și ai o mie de mame
în afară de femeia care te-a născut.

semioniric

îmi amintesc

o noapte de primăvară

cu gust de fără-cuvinte

proptită de buzele mele

alfabetizate doar în limba

înmuguririi.

îmi amintesc

golul din stomac

în care am căzut

ca într-un film mut

cu explozii

unde dispărea lumea

sub o eclipsă lunară

de trădare.

îmi amintesc

nodurile de sânge zbătându-se în gât

care au pornit la război cu iubirea

când căldura s-a învechit

şi a început să îmi pută a rece între vise

şi m-am trezit şi am văzut

că nu visasem. povestea din cartea pielii mele

nu mai era citită de nimeni.

mă scufund în peisaje uitate

ca într-un purgatoriu

pe care am învăţat să îl numesc acasă

căci pentru ce simţi

când nu poţi vorbi dar deja decizi

că tu nu vei înflori,

nu există cuvinte.

încălzirea globală dintr-un singur om care s-a crezut împreună

îmi cresc țurțuri din omușor.

țurțuri care dau muzica din mine tare,

să nu se mai audă zgomotul alb al absenței

tale -

că a mea nu se aude.

absența mea este portativul refugiat

din calea ochilor lacomi de tine,

pe motiv că viața se cântă

de către eroi,

nu se silabisește ca un abecedar

de către o pungă de plastic în care poți arunca orice

ca mine.

îmi cresc țurțuri

din focul-rană moștenit de la mama -

un loc pe lângă care

tu - nimeni altul -

ai pășit în vârful degetelor

ca un hoț, furându-mi tot mărunțișul de singurătate,

lăsându-mă nudă - fără căldura ta -

în fața morții.

albastrul din mine înroșește

- vulcan cu vulcan - cum te-am aprins fără să vreau -

o lumânare pentru univers, ultim rug în calea izbăvirii

sufletului pe care eu - nimeni altul - mi-l credeam 

curat.

efect de seră, da. asta ai compus 

ca o simfonie în jurul inimii mele 

de pădure închisă într-un ciob de 

chihlimbar - relația mea cu tine -

deghizat în întreg de miracol 

înfăptuit de un martir - iubirea ta pentru mine. 

dar, nu-i așa? numai eu m-am sufocat

între brațele tale ca între niște flăcări. 

eu - antarctica - plângându-mă de frig 

ție - empatic fără granițe și cu polii greșiți -

noi, bolnavi incurabil de omenie.

superficială

poezia este despre ceea ce nu se scrie.

un buchet de cuvinte

evitate cu atâta eleganţă

încât ghiceşti orice altceva

când îţi dai în cafea -

zaţul e de puncte de suspensie

şi intuiţia ta, din ura mea la pătrat

şi numai eu înţeleg în ce fel

nu poate rezulta decât un număr pozitiv

aruncat ca o piatră în fluviul

uitării din corpul meu

de fibră, culoare şi eternitate aparentă.

suprafaţa poeziei este netedă

cât să îi alunece scârba printre versuri.

textura, puţin neomogenă  pe alocuri,

doar cât să nu îmi adoarmă iubitul

în hamacul imaginaţiei

împărţit la doi şi înmulţit cu lacrimile încăpăţânate

că nu se mută din vila tăcută a obrajilor,

că nu se schimbă de pijamale,

că nu primesc musafiri noi

până când nu se întoarce el

în tărâmul ăsta al dezertorilor din propria viaţă

care mâzgălesc pereţii doar să vadă ce se întâmplă

şi, când nu se întâmplă nimic, poreclesc pudoarea pereţilor

poezie.

eu sunt un spaţiu alb

ascuns în miezul unei litere

rătăcite în alt cuvânt decât cel care ar fi trădat adevărul.

pauza dintre ultimul cuvânt şi punctul de după el.

când încă ai timp să umpli o mărturisire

cu detalii cum ar fi că ploua în ziua când am urât-o prima dată -

deşi este imposibil să ţin minte - sau cum muşchii mei au strigat-o

din miezul lor până a făcut febră musculară întreg universul

şi de atunci nu a mai existat dumnezeu - cel puţin nu cu adevărat -           

şi cu detaliile astea înfloreşte în măruntaiele vulnerabilităţii mele

poezia, ca o cheie vândută la suprapreţ.

descui uşa lacrimilor

altcuiva - chiar dacă nu te voi vedea

vreodată - şi evadez, evadez, evadez

din mine, păcălind gardienii de la poarta conştiinţei

că ăsta era termenul şi mi-am ispăşit pedeapsa.

deconfuzie cu bisturiu şi natură moartă

paşii tăi

rup aerul în mine.

paşii tăi repezi

îmi amorţesc inima.

paşii tăi repezi

care mă aleargă

spre uşa de ieşire

din viaţa ta

şterg soarele

de pe asfaltul

măruntaielor mele

şi scriu în loc

cu cretă de ceaţă

întrebări cum ar fi -

ce ecou are castelul

în ruinele sale?

cine se va trezi mâine

în patul meu,

cine va îndrăzni să se bucure

de răsărit, cu ochi uscaţi

căci în piept îi bate inima mea?

eu voi fi noua chemare.

sirena al cărei cântec

taie unde bisturiul ezită.

umbra ai cărei paşi

adulţi şi sănătoşi

vor decolora viitorul

în grabă spre serviciu

prin parcul în care cândva

 o copilă îşi scosese ochii

de frică

şi cu ei desenase soarele

unde ea nu ar fi trebuit să vadă

nici măcar urmele de întuneric.

elegia unei frunze la început de octombrie

înghit alunecări de teren

prin mușchi; mi s-a dezintegrat pielea.

din ochi s-a topit culoarea –

curge ca niște lacrimi ce nu mai știu

motivul care le-a născut.

pământul fuge rupând orizontul

în fâșii de ger. mă destram și eu

ca să mimez armonia cu soarele.

cu dinții soarelui. cu mantia de întuneric

a soarelui –

uitată peste umerii mei, ca un sacrilegiu

fără cuvinte.

se infiltrează lumina morții

ca un spion între celulele mele.

răsar ca să nu apun. învăț limbi străine ca să zbier mai exotic decât tăcerea.

cânt o mie de valuri, până ce mi se desprinde din voce

rugina.

inima mea tectonică se dezmembrează

în continente care își fac declarații de război.

nimic. rămâne

doar o nervură nesăbuit de subțire

întrebându-se dacă ar mai putea fi

copac.